Liberalii pretutindeni sunt iubitori de forme frumoase, de fraze și de formule de senzație, filantropi nesocotiți, considerând progresul omenirii ca o faptă a voinții individuale, iar nu ca un rezultat firesc al mersului omenirii prin scurgerea vremilor; așa sunt toți liberalii, și când zicem liberali, voim să înțelegem aci pe liberalii cinstiți, născuți liberali, cari gândesc strâmb și lucrează astfel după temperamentul lor și după cum îi taie capul, iar nicidecum nu vrem să înțelegem pe liberalii necinstiți, făcuți liberali, cari gândesc limpede, dar lucrează rău pentru interesul lor și după cum îi împing poftele și patimile lor, cum bunioară, în micul Paris al Orientului lucrează vestitul campion al desmoșteniților, marele mag al republicei universale, d. C. A. Rosetti. (I. L. Caragiale, Liberalii engleji şi români)

I.L.Caragiale (30.01.1852 – 09.06.1912)

Un celebru om de Stat engez liberalul lord Macaulay, în 1846 într’un toast la inaugurarea Institutului filosofic din Edinburg, a susţinut că literatura este cea maǐ strălucitoare, cea maǐ curată şi maǐ trainică dintre toate gloriile uneǐ ţĕrǐ; că literatura uneǐ naţiuni poate exercita în lume o influenţă mult maǐ vastă de cât a celuǐ maǐ vast comerţ şi mult maǐ puternică de cât aceleǐ maǐ puternice oştiri.

E drept că el vorbea înaintea de 48. Era fireşte un om înapoiat. Şcoala liberală s’a schimbat mult de atuncǐ: teoria ilustruluǐ lord a căzut cel puţin la noǐ între teoriile demodate.

Ce este literatura pentru un liberal colectivist? o inutilitate, în cazul cel maǐ bun — o primejdie socială foarte adesea.

Priviţi la liberalii noştri. Vedeţǐ pe aceştǐ serioşi politicienǐ, cari nu ştiu rîde. Ce înalt despreţ pentru literele naţionale! Faţă cu cea din urmă lichea colectivistă, cu cel maǐ sec pişicher lătrător, saǔ cu cea maǐ brută burtă-verde, un om de litere nu înseamnă nimic pentru cel maǐ omenos şi maǐ inteligent liberal.

Spre onoarea partidului colectivist, trebue să mărturisim cu toţiǐ că el n’a numĕrat niciodată în rîndurile luǐ un singur literat de seamă afară, poate, de o singura excepţie, Delavrancea – şi încă ş’aceea indoioasă. Am zis «îndoioasă», întâiǔ, pentru că acest scriitor nu a dat, ca literat de seamă, decât producţiunǐ romantice, eminente ca lucrare artistică, clar absolut lipsite de vreo tendenţă saǔ pornire combativă, şi al doilea, pentru că opera luǐ nu e terminată. Desigur, voind odată să’şǐ continue cu draga inimă frumoasa operă începută, are să fie silit să ia un ton potrivit vîrstiǐ coapte şi gîndirilor mature, şi atunci, vrînd nevrênd, are să se despartă de liberalǐ din inutil ce le era, ca literat, — le va deveni d’a dreptul primejdios.

Cazul luǐ va fi identic cu al tînĕruluǐ senior prins de o ceată ‘n pădure — va fi urmărit-o de silă în isprăvile eǐ eroice, dar nu’şǐ va fi pierdut o picătură din fondul moral. Când se va întoarce în lume, va trebui să povestească cu humor senin toate peripeţiile tragi-comice ale captivităţii sale. Nu, de bună seama pe Delavrancea nu l-a pierdut încă literatura; dar liberaliǐ o să’l piarză de sigur, daca e, cum crez eǔ, un adevĕrat literat.

Literat şi liberal nu pot sta la un loc decât în călătorie: liberalul e din cale afară serios.

Dacă liberaliǐ noştri de seamă n’aǔ avut totdeuna aceleaşi sentimente politice pozitive, ba încă unora dintre eǐ astfel de sentimente le-aǔ lipsit chiar cu desăvîrşire, — totdeuna un sentiment negativ aǔ avut: repulsiune pentru partidul liberal.

Pentru ce? E un cerc viţios: pentru că liberalii n’aǔ putut suferǐ niciodată pe literaţǐ, nicǐ literaţiǐ n’aǔ putut suferi niciodată pe liberalǐ.

Se’nţelege că e vorba de literaţiǐ carǐ merită acest nume: căcǐ aminterǐ, toată caracuda şi plevuşcă literară, ca mardà a societăţiǐi, nu ‘şǐ poate găsi maǐ bun loc de cît în marele partid.Cine e literat fiindcă n’a putut fi altceva pe lume, trebue să fie şi liberal — alt-fel, n’are ce să maǐ fie; acela trăeşte chiar bine cu liberaliǐ, ba face şi minunea că’mpacă apa cu focul, politica liberală cu literatura frumoasă.

Alexandrescu, Alexandrǐ, Eminescu, dintre ceǐ pierduţǐ; dintre ceǐ în viaţă, Maiorescu, onoarea catedreǐ şi literelor române, şi Hăsdĕu, cel cu uǐmitor talent, puteaǔ vreodată să se lipească de liveralǐ? Puteaǔ vreodată să insire unuǐ colectivist altceva decât fiorǐ şi crispaţiunǐ tetanice?

Dar colectivistul fuge de o carte de literatură frumoasă cum fuge habotnicul talmudist cel maǐ jurat de o mâncare oprită.

Dar un colectivist maǐ uşor înghite, peste toate diurnele, o broască rîioasă de cât o discuţie judiţioasă şi maǐ ales o satiră.

Vorbeşte, daca vreǐ, în literatura ta, de munţi, de rîurǐ, de florǐ, de fructe, şi din zoologie de toate dobitoacele domestice şi sălbatice, afară de colectivist. Pĕtrunderea lumiǐ ţi-e permisă pînă aci. Pînă aci remăǐ inutil; nu ne ‘mpiedicăm de tine, nu te băgăm în seamă şi nu te lovim.

Dar dacă aǐ voit să pĕtrunzǐ fenomenul mirific şi sacru al liberalismuluǐ român — ură de moarte!

Să rĕstornǐ balivernele rĕscăcărate şi apocaliptice, să combaţi apucăturile lipsite de omenie, să’ţǐ baţǐ joc de ridicul? Dar atunci vreǐ să ne rĕstornǐ pe noǐ liberaliǐ; atunci, ne combaţǐ pe noǐ, îţǐ baţǐ joc de noǐ liberaliǐ, domnule literat. Atuncǐ literatura dtale nu e numai un lucru de prisos în societate, cum credeam noǐ, necunoscend-o ; ci d’adreptul o primejdie naţională!

Nu! condeiul trebue rupt şi aruncat ca un stilet otrăvit. Jos literatura! Condeiul trebue să fie o unealtă practică de toate zilele pentru afaceri serioase; cu el să facem socoteli, contracte şi statistice; conande, facturi şi conturǐ; acte, legǐ şi invitaţiunǐ diverse. Condeiul nu trebue să fie un instrument de lux corupĕtor cu care o naţie să’şǐ fixeze, spre păstrare din generaţie în generaţie, pentru depărtate vremurǐ, gândirile şi simţirile: o astfel de fixare nu ne poate conveni de loc noĕ colectiviştilor de astăzi.

Iată cum gândeşte adevĕratul colectivist: modest, pe cât de desinteresat, el vrea în viitor o discretă uitare maǐ bine de cât meritata’ǐ glorie. Iată sentimentele liberalilor faţă cu litratura naţională. Iată ceea ce a declarat d. Dim. Sturdza în faţa Academieǐ Române — cu aceeaşi solemnitate cu care lord Macaulay odinioară, la Institutul filosofic din Edinburg, şǐ-a ţinut mândrul toast pentru glorioasa literatură britanica.

Epoca, II (1896), no. 341 (31 Decembrie)