Visam să ridic un Ceahlău al literelor române, să rup gura tuturor postmoderniştilor, dar, cu toată opinteala mea, nu reuşeam să ticluiesc decât câte un Almaş, pardon, Amlaş epigon. Sastisit, am coborât în îndrăgitul meu Ciurchi, mahalaua celestă a Iaşilor, unde am dat peste domnul Bogonos, inspectorul de noapte. „Da, pe ştatele de plată ale Primăriei există un astfel de post: inspector de noapte. Uite – şi-mi arătă cu degetul – sunt şef peste ăia”.
Era o liotă de ţigani măturători de stradă, acei vajnici şi cumva mioritici lucrători cu măturoaie pe post de bâte. După obiceiul lor ancestral, făcuseră un foc în mijlocul străzii pustii, căci noaptea de toamnă târzie era rece. Discutau cu aprindere despre necesitatea pe timp de iarnă a acelor lenjuri groase numite izmene. Femeile lăudau îndelung renumiţii „gogoşari”.
Şi cum domnul Bogonos avea ceea ce se cheamă „scuipat la furcă” (potenţat de o sticlă de votcă pe care o scotea din când în când dintr-un buzunar interior al pardesiului), am început să discutăm. Mă interesau spusele lui: domnul Bogonos îl cunoscuse bine pe Sadoveanu.
– Maestrul obişnuia să vâneze, îmi zise inspectorul de noapte. După ce termina de scris romanele sale, îşi lua puşca şi căţeaua – o chema Azorel – şi pleca la vânătoare. Odată, când vânam în Branişte, mi-a spus că în apuse vremi pe aici treceau turmele de mascuri câtă frunză şi iarbă. În zilele noastre pe aceste locuri s-a ridicat un grandios combinat de creştere şi îngrăşare a porcilor, precum şi o maternitate pentru scroafele gestante. Câtă dreptate avea marele scriitor! Aici, în Branişte, mi-a povestit întâmplarea cu învierea muţilor. N-avea timp s-o scrie, mi-a spus. Ceremoniile oficiale îl agasau (uite, Tito îl aşteaptă să-i facă o vizită la Brioni), familia nu-i dădea timp şi linişte. Mai era şi nenorocita lui de pareză. Şi era păcat să rateze un astfel de subiect.
– Ce subiect?
Tăcere.
– Nu ştiu dacă să-ţi spun… Ehei! e un subiect pe care mi-e frică să nu-l strici. Ai grijă cu moştenirea Maestrului!
I-am promis.
– Era pe vremea ocupaţiei horthyste. Într-un sat din Ardeal. Întunericul şi neiubirea, cum zice psalmistul, se lăsaseră între oameni. Era o orbecăială de ordine şi comenzi, sentinţele rânjeau pe ziduri, silnicii peste silnicii. Ai noştri trebuiau să se numească numai cu numele celorlalţi, să-şi muruiască cu alte culori casele, nu cu albastrul lor, să vorbească şi să înveţe numai în limba celorlalţi, să joace numai horele celorlalţi. Ce mai! Bozgorii îi călcau în picioare.
– Lasă că nici românii nu-s cheie de biserică.
– Ce vorbeşti, domnule! se supără domnul Bogonos. Ascultă-mă pe mine, ungurii sunt pestriţi la maţe. Alt neam mai cătrănit nu se există pe pământ! Când aveam eu paişpe ani şi mergeam cu trenul la Bistriţa (n-aveam bilet, că mă apucasem să fumez şi făceam economii), m-o prins un honved cu panaş la pălărie. Că de ce n-am bilet. Mi-o ars o palmă, cum nici tata nu mi-o dat în viaţa lui. Oameni cătrăniţi… bozgori…
– Mă rog, am zis eu împăciuitor, dornic să ascult povestea.
Domnul Bogonos era însă vehement:
– Uite, domnule, nici slujirea patimilor lui Hristos nu mai era a lor. Ordinul era clar: să nu se slujească decât în limba celorlalţi. Altfel… O rezistenţă fricoasă adună pe epitropii de nădejde ai satului la sfat. Cinstitele chelii tăifăsuiră îndelung, se jeliră ca psalţii pe glasurile canonice, blestemară vremurile care necontenit îi loviseră şi hotărâră ca Slujba Slujbelor – Învierea – să se ţină la schitul vechi şi aproape părăsit din miezul pădurii. Acolo mărimile lor, cotropitorii, n-or veni şi toate s-or petrece în pace şi după vechea rânduială.
– Nu te supăra, domnule Bogonos, dar prea e totul ca în Genoveva de Brabant: pădurea şi celelalte. Cititorul de azi e greu de păcălit cu amăgeli de astea.
Inspectorul de noapte îmi replică:
– Odată Maestrul ne-a spus: „Dacă consimţi să te amăgească, arta devine necesitate, prietini”. Eram la crâşma lui Haramin din Păcureţ şi Maestrul tocmai mânca sarmale. Grozav îi mai plăceau sarmalele! Mânca şi câte două duzini la o masă. „Cum, Maestre, adică arta e aşa ca sarmalele aiestea?” a întrebat Ionel Teodoreanu. Ne-am prăpădit de râs la vorba asta. „Da, numai că gălucile lui Goraşcu Haramin nu-s amăgeli”, a completat poetul Gică Durac. Iar ne-am zguduit de râs. Atunci unul din Botezi, nu mai ştiu cine, că erau mai mulţi, l-a lămurit pe Maestru, care, în treacăt fie spus, nu prea era tare la estetică, că arta este un moment de suspendare a urgenţei biologice, a preocupărilor imediate. Ea este un lux. Maestrul Sadoveanu s-a învăluit în tăcerile sale şi n-a mai spus nimic, dar cred că i-a purtat ceva râcă lui Teodoreanu, pentru că altădată l-am auzit adresându-i-se: „Măi, rubaşcă!” Autorul Medelenilor n-a spus nimic. Numai a roşit un pic.
Domnul Bogonos îşi întrerupse povestirea. Subalternii săi se certau ca la uşa cortului pe motivul din care parte a străzii să înceapă măturatul.
– Mucles sacana, mo, mucles sacana, îi atenţionă inspectorul de noapte. Dar nu-i putu linişti decât după câţiva dupaci îndesaţi. În sfârşit, se întoarse:
– S-a adunat tot satul la bisericuţa din pădure. În trupul lăcaşului, cu faţa spre răsărit, stătea mulţimea. Toţi erau aşezaţi la locul lor, după rânduiala din vechime numită parataxis: în strana din dreapta – diaconul, de-a dreapta şi de-a stânga lui – dascălii; în strana din stânga – alţi peveţi mosafiri, moşnegi ceteţi în cărţile sfinte, pribegii pe la mănăstiri, într-un colţ – lumânărarul; de-a dreapta lăcaşului: epitropii cei de nădejde şi cei cunoscuţi pentru evlavia lor, urmau enoriaşii de rând, după aceea flăcăii şi tineretul de rând, în spatele lor cerşetorii şi slabii de minte, nesăţioşi la pântec, fricoşi şi neputincioşi. De-a stânga lăcaşului: femeile după vârstă şi după basmale; mai în spate, fetele cu lăcrămioare în păr şi copilele. Aerul se îmbălsămase de atâtea flori de primăvară. Până şi în crăpătura din catapeteasmă – un ogaş negru şi urât tăiat de un trăsnet – crescuse un vrej gros de „bună-dimineaţa”, ce dădea acum primele frunzuliţe de un verde crud. Vrejul din catapeteasmă se continua parcă în dvera din faţa uşilor împărăteşti – o perdea de brocart greu. Pe câmp întunecat, măsliniu şi vişiniu, se lăfăia o jarişte de aur şi argint, de mătase în culorile cele mai vii. Îţi lua ochii o risipă de răsuceli, ce se întortocheau, se încrucişau, se desfăceau în trei frunzuliţe ca bătute de vânt, se îngroşau în ghirlande, se subţiau în firişoare şerpuitoare. În chenarul din mijloc, închis sus şi jos cu câte un arc, se aflau patru stârci, doi sus şi doi jos, cu gâturile firave întinse a suferinţă şi cu gheruţele strânse. Ca atunci când e toamnă târziu şi puiul de stârc, rănit din cine ştie ce pricină, rămâne schilod şi nu mai poate zbura; iar mama, care-şi vede puii zdraveni suferind de frigul toamnei înaintate, într-o bună zi îşi ia inima în dinţi şi, fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, zboară cu puii sănătoşi în ţările calde. Iar puişorul de stârc încearcă să se târască după ceilalţi, dar nu poate şi rămâne în loc, urmărindu-i cu ochii până pier în zare. Şi-l va ajunge iarna grea şi va cădea mort cu ghearele împreunate a închinăciune, gheruţe cusute cu mătase roşie, ca şi ciocul şi mărgica ochiului, clipind pierdută în zare…
– Parcă am mai citit undeva asta, zic. Domnule Bogonos, dar nu se întâmplă nimic în povestirea dumneavoastră?
– Acuşi!
– Bine!
Şi-l aştept iarăşi să-l liniştească pe unul din subalterni, Spiridon, căruia i se urcase democraţia la cap, după cum afirma domnul Bogonos. Trei ghionturi i-o coborâră.
– Aşadar – continuă apoi – toată lumea încremeni în aşteptare. Dascălii au mai răsfoit o vreme vechile scripturi în tartaje aurite, cu scrisul mai mult bănuit decât văzut, şi-au dres glasurile şi au înlemnit cu ochii aţintiţi spre uşile împărăteşti. Cărţile însele rămas-au în aşteptare. În strane erau burduşite Evanghelii, Tetraevanghele, Evangheliare groase şi grele, Vieţile sfinţilor şi ale pustnicilor, Paterice legate în piele, Gromovnice, Trepetnice zăhăite de atâta purtat şi alte multe cuviinciose bucoavne: Psaltiri, Cazanii, Luminalnice hărtănite, Minee cu troparele şi cântările lor, Slujebnice, Svetinii, Colocolnice, Octoihuri samoglasnice, Catastife, Didahii pentru predici – toate gemând de înţelepciune. Buchisind bucoavnele învechite, n-ar putea nici o minte, fie cât de luminată, să răsucească lumea şi viaţa. Cu toate acestea, bătrânii dascăli, pătimind în toate ale vieţii, le răsuceau.
– Cam baroc pentru gustul meu. Dar când începe?
– Ai răbdare! Sfinţia sa, părintele, dădu dvera la o parte şi ieşi din altar prin uşile împărăteşti. Era în odăjdii – stihar şi epitrahil – sărbătoreşti, îndătinate de demult. Veşmintele-i erau liliachii, pe mâneci cu volute de un galben stins de care se agăţau frunzuliţe de stejar aurite. Din mâneca largă, împodobită maiestuos, îi ieşeau mâinile tremurătoare. Un snop de raze aurite pornea din mijlocul spatelui şi pieptului spre mâneci şi poale. Soarele din mijloc, inimă luminătoare, aureola cu sclipăt întreaga catapeteasmă. Sfinţii vegheau înfioraţi cu zeci de ochi din icoane. Ţintuit în faţa uşilor împărăteşti, sfinţia sa ţinea capul înclinat într-o parte. Zâmbetul îi încremeni într-o schimă de suferinţă.
– Şi?
– Eşti culmea! Ai răbdare! Toată suflarea aştepta cuvintele gata să purceadă de pe buzele vinete… Binecuvântarea însă nu începea… Vorbele-i îngheţaseră pe buze. Încet, foarte încet, iezea o nelinişte nemaisimţită în sfântul lăcaş. Se prefira nevăzută peste tot în aşteptarea de ceară. Sfinţia sa îşi înălţă ochii spre bolta vânătă. Zidirea sfântă se cutremură. Neliniştea crescu brusc asemeni unei ape negre. O spaimă grea se simţea de peste tot şi de niciunde. Îndurerate de năluciri,femeile îşi aplecau capetele cu broboade întunecate – lalele negre ale suferinţei. Lumânările din faţa altarului pâlpâiră frânte de teamă. Bolta se încovoie cufundată în hăuri de întuneric. Deodată, în tăcerea înfricoşată se auzi un zuruit de arginţi, un sunet neruşinat, cumva scâncit. Zidurile îl vărsau în afară ca pe o agheasmă otrăvită. Privirile tuturor se întoarseră. În penumbra dinspre naos se vedeau feţele întunecate ale unei cete: un ofiţer şi câţiva soldaţi. Tăceau ameninţător precum fiara pândind tavita, căprioara sacră. Mai marele cetei avea capul spânzurat în întuneric. Îi erau luminate doar hainele scumpe cu fireturi şi cizmele cu pinteni de argint, zuruitori. În sufletele oamenilor se lăsă noaptea adâncă, o beznă fără fund. Înţeleseră acum. Aceia veniseră să batjocorească, să necinstească, poate să … ucidă! Privirile oamenilor căutau o izbăvire în ochii părintelui, dar el… el nu dădea nici un răspuns. În suflet îi sălăşluiau icoane crunte. Nu începea. Cuvintele nu se năşteau… Cuvintele parcă muriseră…
– Îmi place chestia asta. E parcă din Poetica tăcerii a Susanei Sontag.
– Taci şi ascultă! În ceasul acela, în liniştea tăcerii necruţătoare, dreapta părintelui se înălţă. Cele trei degete făcură rar semnul crucii. Ca la un ison mulţimea făcu la fel. Aşadar… oare? Slujba începuse, deşi de pe buzele dascălilor şi ale sfinţiei sale nu se desprinsese nici un cuvânt. TĂCEREA ERA ÎN MIEZUL SLUJBEI DE ASTĂZI…
Clipele treceau în muţenie. Încetul cu încetul, feţele tuturor se desluşiră. Ca la un semn, clopotele răsunară a bucurie. O înmulţire de sunete picura peste capetele gloatei. Sfinţia sa cădelniţă cu evlavie în toate colţurile sfântului lăcaş: în sus, în jos, în întuneric, în lumină. Mireasma de tămâie încolăci sufletele oamenilor. Apoi sfinţia sa purcese a tăcea şi tăcu ceea ce avea de rostit şi tăcu de asemenea ceea ce avea de cântat. Slujba se petrecu după tipicul cel mare. Clipele se perindau unele după altele în deplină muţenie. Sfinţia sa tăcea o molitvă, dascălii tăceau un tropar. Cu toţii ascultau într-o linişte senină. Din când în când îşi făceau cruce, îngenuncheau unii după alţii ca spicele holdei bătute de vânt, băteau metanii, se ridicau, iarăşi făceau semnul crucii. Cum stăteau buluc, încovoiaţi, năpăstuiţi, vorbeau fără cuvinte de necazurile lor. Înjugaţi cu moartea, pricepuseră acum adâncile tâlcuri. De ce era El atât de bun? Că-i iertase pentru frageda lor fire. De ce îi pedepsise ca pe nişte copii? Pentru păcatele lor. Şi clipele, orele treceau…Muţi, şezut-au, cântat-au şi plâns-au patimile lui Hristos şi ale lor. Eloi, eloi! Lama sabahtani – se ruga în gând sfinţia sa. Eloi, eloi! Lama sabahtani – ţipau în gând moşnegi ceteţi în ceasloave. Eloi, eloi! Lama sabahtani – boceau închise în sine femeile. Lumânările sfârâiau molcom, odăjdiile foşneau atingând podelele. Şi cădelniţele: în sus, în jos, în întuneric, în lumină. Picuri de lacrimi şi picuri de ceară cădeau laolaltă. Zuruitul mişelesc încetase înfricoşat, iar cei din spate se strânseseră unul în altul, ca o bubă puroind în sine. Era prea mare muţenia sătenilor! Îşi ascundeau gândurile în adâncimi nepricepute. Poate că prin cuvinte s-ar fi înnămolit în vorbe săltăreţe, sărind sprinţar de la un gând la altul, neadâncind cugetările şi simţirile. Pe când aşa, prin tăcere, mergeau până la capătul fiecărui gând, fiecărei simţiri. Nicicând nu-şi tălmăciseră mai bine rostul lor pe pământ, nu-şi tămăduiseră mai bine sufletele. Nicicând nu simţiseră lumea mai cernită şi totuşi atât de luminată. Putea fi şi o lepădare de a se mai gândi dacă le era frică sau nu. Putea fi şi un nemaivăzut canon din dorinţa de a se împlini. Ori putea fi o tăcere ca un drept de a dobândi timp pentru adâncirea gândirii. Era o mare de tăceri pe care o simţise şi Iona de bună seamă în inima mării. Nu ştia ce să fie cu această linişte adâncă: E oare liniştea dinainte de a se porni talazul furtunii? Ori poate e după furtună, când cuprinsul se odihneşte sărutându-şi rănile cu buza valului înspumat? Totul în jur se învârte ameţitor, dar acolo în mijloc este nemişcare; pereţi de valuri se ridică alături, dar omul stă într-un sorb fără de fund în voia mării dezlănţuite; se poate oricând ca furtuna să-şi schimbe inima vârtejului, iar năierul să fie dat cu biata lui coajă de nucă pe seama lacomilor peşti… Dar să revin… După orele de linişte, veni şi momentul când, după datină, se făcu întuneric. Numai sfinţia sa îşi aprinsese o lumânare, o scânteiuţă ce plutea abia pâlpâind. Apoi veniră într-o unire să ia lumină cu toţii. Aprindeau în pace lumini unii de la alţii, zâmbindu-şi: copiii de la femei, femeile de la bărbaţi, bărbaţii de la bătrâni. Erau fericiţi. Zidiseră o tăcere între ei şi ceilalţi, o lume fără cuvinte, numai semne, priviri şi zâmbete. Afară era un haos de gângăveli, o bâlbâială de comenzi şi sentinţe. Ei retezaseră legătura cu lumea asta încâlcită. Înăuntru era o regăsire – măcar pentru o noapte – a unui liman de linişte. Biserica se lumină. Rămaseră în puterea întunericului numai cei din spate. Doar trupul ofiţerului, fără capul spânzurat în întuneric, se zvârcolea în lumina atotputernică. Cu toţii îşi sorbiră vorbele de slavă, care nu aveau voie să se întrupeze. Se sărutară zâmbind: femei şi copii, bărbaţi şi bătrâni. Hristos a înviat! plutea în mireasma grea de flori şi de tămâie. Adevărat a înviat! răspundeau icoanele adumbrite. Toaca începu să sune într-o duruire măruntă. Clopotele glăsuiră şi ele. Sunetele se ridicau în tării, coborau între oameni, iar urcau, iar coborau… Uşile bisericii se deschiseră. Oamenii, cu luminiţele în mâini, înconjurară de trei ori trupul bisericii. Pâlcul omenesc pipăia încet prin groaza nopţii. Apoi intrară, se aşezară în două şiruri: de-a dreapte şi de-a stânga. Învăluiţi în tăcere, aşteptară binecuvântarea bucatelor. Lângă ei – vin, pască, ouă roşii, cozonaci. Sângele şi trupul Domnului. Părintele, în odăjdii albe de data aceasta, sfinţi bucatele. Oamenii îşi muiară buzele în vinul roşu. Din rochia Proclei, soţia lui Pilat, stropită cu sângele lui Iisus şi îngropată iese o viţă cu poamă minunată. Oamenii mustuiesc şi fac vinul sfânt, bucuria săracului. Îmbucară din pască şi cozonaci, ciocniră ouăle roşii: Hristos a înviat! Cu adevărat că a înviat!
Pintenii zuruitori plecaseră de mult. Oamenii nici nu băgară de seamă. Sfinţia sa îşi puse strajă şi ferinţă la gură toată noaptea. Sluji până la sfârşit în tăcere deplină şi liturghia de dimineaţă.
Domnul Bogonos şi-a încheiat aici povestirea. A trebuit să plece după o sticlă de votcă şi după bulucul de măturători risipit prin crâşme.