1. „Centru-dreapta” e un fel de a te prezenta când corectitudinea politică = poliția gândirii = marxismul cultural te-a intimidat și nu mai ai curaj să spui că ești de dreapta. Fiindcă, pentru adversarii ei, „dreapta” e automat „extrema dreaptă”.
Am spus-o de o mie de ori: nu există extrema dreaptă, fiindcă dreapta nu poate fi extremă. Inspirată de libertatea persoanei, dreapta nu poate fi totalitară, fiindcă totalitarismul pune totalitatea (societatea, comunitatea, religia, clasa socială, națiunea, rasa) deasupra persoanei umane. Doar stânga poate fi totalitară: chiar și când e moderată în acțiune, tinde intelectual spre totalitarism. Așa-zisa extremă dreaptă (național-socialism etc.) e de fapt tot un soi de extremă stângă.
Să ne declarăm deci, cinstit, de dreapta. Adică îndrăgostiți de libertate, respectuoși cu tradiția și identitatea, fără a le sacrifica persoana umană, liberă și demnă.
2. „Unitatea dreptei” poate părea o idee generoasă, sau un mod pragmatic de a învinge stânga post-comunistă, ex-fesenistă. Nu e! În primul rând, fiindcă nu poți uni dreapta cu stânga. USR, de pildă, e noua stângă (occupy, multiculti, progresistă), „liberals” în sensul american. Liberalii nu știu încă ce sunt, deși ar putea fi dreapta creștin-democrată, conservatoare dacă ar mai avea creiere doctrinare în partid (nu e cazul). PMP trebuie să decidă dacă se lasă transformat de Băsescu-Udrea în noul UNPR sau se emancipează și face opoziție de dreapta.
Apoi, chiar și practic, când se unesc două formațiuni „de dreapta”, partidul rezultant e mai slab decât suma celor două. S-a văzut asta după unirea PDL-PNL.
Dreapta, în măsura aproximativă în care există, e plurală. Mi-aș dori să existe o dreaptă libertariană și una creștină, conservatoare. Nuclee izolate există, partide de acest gen, nu.
PRELUAT DIN Facebook
