Din perspectiva Uniunii Europene, care isi dezvolta existenta pe o naratiune socio-politica, voit incapabila sa faca apel la valorile si principiile iudeo-crestine, o coabitare culturala intre Orientul islamist si Occidentul astfel laicizat devine perfect posibila in cele mai mici aspecte ale sale. Ceea ce nu poate fi, la o prima si suficienta vedere, decat de aplaudat si chiar de dorit. Caci, coabitarea, acceptarea, intelgerea reciproca sunt oricand de preferat animozitatii, retragerii in spatele redutelor intolerantei, conflictului. Fara doar si poate. Conditiile, insa, ale unei asemenea abordari devin cel putin problematice, caci ele pun in perspectiva doua tipuri de retorica, potentialmente cauzatoare de frustrare si resentiment, cel putin intr-o certa zona a societatii europene.
Pe de o parte, avem discursul care produce si sustine laicizarea Europei, cel al indepartarii ei de traditii, cutume si, mai ales, de credinta crestina, indepartare care se insinueaza in viata de zi cu zi a cetateanului batranului continent gratie elitelor politice si academice si care tinde sa transforme relatia dintre om si Dumnezeu intr-o simpla poveste urbana, draguta, cu siguranta fantastica si neaparat pigmentata cu ceva momente de entertainment profan precum Pastele si Craciunul, casatoria, botezul si, vai, inhumarea. O poveste in care epifania, morala crestina, credinta, speranta si Dumnezeu Insusi devin recuzite minore ale unui artefact profan, de larg consum.
Pe de alta parte, avem discursul dogmatic, imbaiat in esente filozofice si teozofice al exegetilor credintei islamice – in cel mai frecventabil caz sau plin ura si chemare la varsare de sange in numele Jihadului – in cele mai nefrecventabile cazuri, discurs care nu se concentreaza nici asupra laicizarii, nici asupra acomodarii societatii musulmane la realitatile europene, nici la iesirea obligatorie din ermetism dogmatic, ci la gasirea solutiilor, care sa acomodeze si sa justifice Islamul in fata… Islamului.
Asistam, in ceea ce ma priveste, la o incercare meritorie declarativ, dar evaziva de autoanaliza si reflectie care isi propune, insa, doar sa rafineze credinta islamica, defazata fata de provocarile secolului XXI, nicidecum sa o faca sa se indeparteze de ea insasi si de credinciosii musulmani, asa cum se intampla in cazul celor care arunca deja la cosul istoriei, Crestinismul.
Pe un asemenea esafodaj, o atare forma de colaborarea poate deveni lesne doar o deplorabila renuntare la propria identitate europeana, la propriile valori europene, la propria cultura europeana, la propria constiinta de sine europeana.
Aceasta „predare a armelor” sau mai bine spus, aceasta „trecere cu arme si bagaje” in paradigma islamismului militant a fost tulburator de bine rezumata de Giselle Litman in cartea „Eurabia, axa euro-araba” :
„Timp de peste un mileniu, în urma ofensivelor militare musulmane din secolul al șaptelea d.Ch. împotriva Bizanțului, puterile europene au rezistat instinctiv in fata jihadului -militar, atunci când a fost necesar – pentru a-și proteja independența. Răspunsul lumii post-iudeo-creștine din Europa sfârșitului de secol XX (si inceput de secol XXI – n.n.) a fost radical diferit. Europa, așa cum este reflectată de instituțiile Uniunii Europene, si-a abandonat, atat rezistența fata de dhimmitudine (1) , cat și propria independență in favoarea integrarii cu lumea islamică din Africa de Nord și Orientul Mijlociu.
Cele mai evidente simptome ale acestei schimbări fundamentale în politica europeană sunt (…) anti-americanismul, antisemitismul / anti-zionismul și palestinianismul. Aceste aspecte, din ce în ce mai vizibile, ale politicii europene sunt doar componente ale unei viziuni generale pentru transformarea Europei într-o nouă entitate geopolitică – Eurabia”.
Dan Uncu
(1) Dhimmitudine : sistemul islamic de guvernare a populațiilor cucerite prin jihad, cuprinzând toate aspectele demografice, etnice și religioase ale sistemului politic. Conceptul istoric de „dhimmitudine” a fost inventat ca expresie de Bat Ye’or (Giselle Litman) în 1983 pentru a descrie condițiile legale și sociale ale evreilor și creștinilor supuși autorității islamice. Cuvântul „dhimitudine” își are origine în „dhimmi”, un cuvânt arab care înseamnă „protejat”. „Dhimmi” era numele aplicat de cuceritorii arab-musulmani populațiilor indigene non-islamice, care se predau prin tratat dominației islamice.
Dan Uncu
PRELUAT DIN Facebook
