În 1867 cineva a creat o lampă. O lampă celebră, care atrage de atunci miriade de musculițe bâzâind în jurul unor întrebări ca: De ce nu am noroc? Cum de nu reușesc în viață? De ce nu sunt bogat? De ce nu am note mari? Etc. Or, lampa le dă răspunsul: problema nu e la voi – voi nu sunteți bogați deoarece alții sunt privilegiați și fură startul, alții vă iau roadele muncii voastre, roade care vi se cuvin de drept. Voi ați fi bogați dacă nu v-ar oprima ceilalți.

Nu-i așa că e un răspuns genial? Dintr-o dată nu mai dai de seamă pentru ce faci. Camuflat într-o teorie pseudo-economică se găsește mesajul “alții sunt de vină”. Și așa s-a născut mitul fondator al marxismului: oprimarea. Dacă nu-ți iese ceva, dacă nu te duce capul, dacă nu ai chef azi, dacă nu ai noroc – fii oprimat. Și a prins.

A nu se înțelege că nu există sau nu a existat oprimare și puteri care aservesc. Dar nu acestora cu adevărat oprimați li se adresează lampa-minune, ci oamenilor relativ sănătoși și bine-hrăniți din lumea capitalistă care pot înfăptui “revoluția”, adică actul de confiscare a bunurilor celorlalți. Pentru că nu e furt dacă argumentăm teoretic că aceste bunuri ne aparțin, nu?

Acești oameni au fost conduși către victorie de către project managerul Vladimir, implementând specificațiile business-analystului Karl.

Acum, Uniunea Sovietică nu mai există, China e astăzi un hibrid care amintește mai degrabă de un stat fascist, dar comunismul e departe de a fi mort. În fapt, și-a întins tentaculele de zeci de ani prin Academia, media, funcționari de stat, până când poncifele sale au devenit aproape de necontestat intelectual și generatoare de locuri comune. De câte ori ați auzit că oamenii sunt sclavii corporațiilor, că România este victima imperialismului vestic (sau a Ocultei mondiale etc), că femeile sunt oprimate de către Patriarhat, că albii îi oprimă pe negri, europenii pe aborigeni, heterosexualii pe cei de alte orientări, și capitaliștii Planeta? Aproape orice s-ar întâmpla azi este citit în cheia agresor-oprimare sistemică-victimă. Să umpleți doar rolurile cu ce se mai nimerește pe la știri.

NB: că actele clamate de oprimare de mai sus sunt doar ipocrizie și pretext pentru viitoare confiscări devine limpede atunci când, în societățile din care revoluționarii nu au de confiscat nimic, povestea oprimării își pierde interesul. Niciunul dintre avocații oprimaților de serviciu din țările bogate nu vorbește despre uigurii din China, despre democrația muribundă din Hong-Kong, despre asasinatele comise asupra femeilor în statele islamice, despre dispariția cvasi-completă a evreilor și creștinilor din lumea arabă. Pentru că nu e nimic de câștigat acolo.

A chemat Hotnews acum câteva zile doi “experți” (un cunoscut stângist de la SNSPA și altul care s-a făcut de râs în 2019 susținând fosta coaliție ACUM-PSM din Moldova, cea care a dus la capturarea aproape totală a statului de către pro-ruși) să discute problema: sunt manifestațiile (mai deloc pașnice, ci degrabă soldate cu proprietăți incendiate și oameni morți) din SUA o insurecție comunistă au ba? Răspunsul experților a fost cel așteptat: comunismul a murit odată cu Uniunea Sovietică, iar dacă susții că cele întâmplate acum sunt manifestări ale sale ești cam pe la extrema-dreaptă. Trecem peste logica inchizitorială (nu ești de acord cu mine, deci ești nazist/rasist), devenită loc comun în Academia universală și observăm ceea ce se petrece acum în lumea vestică (în special în SUA): nu tocmai asistăm la un fel de Opression Pride – țipete, clamări, dărâmări de statui, rescrieri de istorie, citări de statistici mai mult sau mai puțin proaste menite să demonstreze că o anumită clasă de oameni a fost până acum nedreptățită și trebuie să primească compensații?

S-ar zice că acea clasă de oameni ar fi populația de culoare (defavorizată istoric în mod real) însă, exact ca pe timpul lui Marx, are loc un fel de proiecție: Marx vorbește despre proletarii oprimați, însă ținta discursului său este el însuși – el, cel care nu reușise să câștige la bursă, el, rămas toată viața un frustrat și un întreținut al lui Engels, un etern râvnitor al averii altora (jind pe care va încerca să-l justifice teoretic în “Das Kapital”). Tot așa astăzi, un fel de middle-class parazit de stânga, incapabil de maturitate și de alegeri corecte în viață (genul care se îndatorează pe 30 de ani ca să studieze intersecționalism feminist), folosește drept proxy populația de culoare, fasificând statistici și exploatând mitul oprimării pentru a vorbi de fapt despre propriul insucces și propria dorință de revanșă. Adică nu a vorbi, mă scuzați – a se exprima revoluționar împotriva capitalismului printr-o spargere, un foculeț, un asasinat etc.

O fi murit Uniunea Sovietică, dar ăștia sunt vii. A nimerit-o Marx cu lupta de clasă – la început de secol XXI se pare că lupta se dă tot între cei productivi și cei care vor să profite de pe urma lor, dar săracul nu și-ar fi imaginat că face parte din clasa greșită.

aaragn

SURSA   Facebook