1989 în retragere
Acum exact 30 de ani, în seara zilei de 9 noiembrie 1989, căderea Zidului a pus capăt alibiurilor pe care se sprijinea coabitarea cacofonică a democraţiei şi a tiraniei în Europa. După încă o lună de răsturnări populare şi debarcări de palat, Estul era liber, iar Imperiul comunist se retrăgea, în derută, spre izba natală.
Lumea Occidentală se trezea în faţa unei realităţi neprevăzute care cerea răspunsuri fundamentale. Din primul moment, toate falsele judecăţi şi toate iluziile nesăbuite şi-au dat mîna şi au dezlănţuit istoria pe care credeau că o pot evita.
Prima eroare a fost prezumpţia neîngrădită de liberalism doctrinar. În vara lui 1989, îşi făcea apariţia cea mai mare gogomănie a secolului şi ea aparţinea, desigur, unui intelectual. E vorba de celebrul „sfîrşit al istoriei” al lui Fr. Fukuyama care stabilea, cu o precizie post-narcoză, că lumea şi-a găsit viitorul etern în democraţia de formulă liberală. Preluată de politicieni şi de lumea civică, ideea apoteozei liberale a dus la bănuiala ineptă după care revoluţiile estice nu erau altceva decît un fel de a adora şi cerşi catalogul de teme şi prescripţii liberale – de la privatizarea în masă la secularizarea vieţii publice. Mai departe, această prostie glorioasă a încurajat lumea occidentală să dea liberalismului statut sacru şi să îl transforme, pe loc, în religie laică.
Era evident că naţiunile Estului evadaseră din bordelul ideologic internaţionalist al comunismului, ca naţiuni în sfîrşit reconstituite şi nu în urma unei licitaţii ideologice. Cu alte cuvinte, însetaţii cereau apă, nu Perrier cu arome. Dar noua prejudecată liberală a Occidentului a interzis percepţia directă a libertăţii şi a decretat existenţa unui cult est-european colectiv pentru liberalism. Calea spre suprimarea politicii naţionale şi negaţia valorilor care au născut revoluţiile din 1989 era deschisă.
Mesajul Estului, aşa cum fusese el afirmat de Soljeniţîn, Papa Ioan Paul al II-lea, Havel şi Walesa, vorbea răspicat despre refuzul ideologiilor unice şi restabilirea diferenţei între Bine şi Rău. Despre necesitatea adevărului, revenirea la ordinea naturală şi eşecul tragic al teoriilor social-ştiinţifice angajate în remodelarea naturii umane. Mesajul a fost ignorat. Nu din lipsa auzului.
Lumea occidentală îşi pierduse demult credinţa în aceste valori şi în orice altceva cu excepţia relativismului. Occidentul intelectual şi politic era convertit la negaţia comodă şi la modă a valorilor ultime. El excludea doctrinar adevărurile generale, evidenţa bunului simţ şi normele naturale, pentru a îmbrăţişa îndoiala şi a minimaliza temeiurile propriei civilizaţii. Zidul fusese cum nu se poate mai prielnic. El ascunsese perfect, slăbiciunile morale şi anxietăţile nimicitoare ale unei lumi care predica libertatea fără să creadă în ea, până la capăt.
Surpriza s-a rotunjit şi, după 30 de ani, a copt o dezamăgire enormă. Ar fi trebuit să o ştim. Era logic. În fond, comunismul a fost aplicat politic în Est, dar ideea comunistă s-a născut în Vest. În Est, ea a fost impusă cu forţa, prin ocupaţie militară şi dictatură. În Vest, ea a fost mereu educaţională, etică şi consensuală.
În consecinţă, lumea occidentală a refuzat confruntarea decisivă. Nuremberg a rămas un oraş german şi o judecată netransportabilă. Lumea Occidentală a evitat să dea lovitura de graţie comunismului. Sigur, comunismul încărcase Estul de cimitire, dar se reabilitase în Vest, aducînd grade universitare, celebritate instanată şi aureola autonomiei anti-sistem. Vechile partide comuniste ale Estului au fost lăsate să dezvolte farsa transformării social-democrate. Ideologia comunistă a fost ferită de interdicţie şi îndrumată spre joncţiunea cu marxismul occidental, relansat în teorii PC.
Naţiunea, familia şi ideea creştină au fost plasate între deficienţele răsăritene pe care vremurile noi erau datoare să le defăimeze pînă la eliminare.
Aşa am ajuns, după 30 de ani de carantină liberală, la întrebările imposibile. Unde a dispărut adevărul scris pe Zidul Berlinului, în seara zilei de 9 noiembrie 1989?
Şi cum e posibil ca noua democraţie liberală şi vechea ideologie de stat sovietică să împartă aceiaşi adversari: adevărul, libertatea şi credinţa?
A doua consecinţă necomentată a proastei monturi din momentul căderii Zidului e reapariţia problemei germane. Unificarea nu putea fi evitată sau sabotată, dar temerile exprimate, atunci, în ascuns, de lideri occidentali erau întemeiate. Thatcher şi Mitterand au fost sceptici. Reţinerea lor, întemeiată pe teoria clasică a puterii în relaţiile internaţionale, a fost măturată de o mutare fatidică pentru viitorul noii Europe: securizarea Germaniei unite în interiroul Comunităţii Europene. Era o eroare pe care Margharet Thatcher a înţeles-o prima şi a înscris-o într-un memo intern din 1990: ”Nu vom rezolva nimic întărind structurile europene, pentru că asta va transforma ambiţiile germane în principalul factor activ al Europei”.
E exact ce s-a întîmplat. Mai întîi, Cancelarul Kohl a sfărîmat ataşamentul german faţă de marcă şi a impus euro. Reamintindu-şi momentul, după 20 de ani, Kohl descrie decizia în termeni clari: În cazul euro pentru Germania, m-am purtat ca un dictator.
În 1992, Tratatul de la Maastricht transforma Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană şi lega Germania de presupusele garanţii ale monedei unice. Avalanşa n-a întîrziat. Sudul Europei a fost spoliat, Germania a devenit marele beneficiar şi, curînd, şi-a transformat obezitatea economică în putere politică. O putere stranie, încărcată de vid şi decorată mîndru cu toate datele lipsei de putere. Germania a adoptat obsesia conturilor pozitive şi a renunţat programatic la cea mai mică urmă de statură strategică. Dezarmarea frenetică a Germaniei a devenit, astfel, principalul pericol pentru Europa.
În plan moral, defetismul german, mascat în prudenţă gospodărească şi critică rezonabilă a capitalismului nord-atlantic, nu e altceva decît varianta oficială a radicalismului preluat din marxismul universitar occidental. Amîndouă au înăbuşit ermetic respiraţia gîndirii libere acasă şi manifestările ei în afară. Paradoxal, vest-germanii educaţi în spirit marxist au devenit progresişti iar est-germanii victime ale marxismului au fost declaraţi fascişti, sub vina de a vota orice altceva decît regimul condus Angela Merkel, în noua ei calitate de est-germană renegată.
Cert e că 1989 nu datorează nimic Uniunii Europene. Idea după care est-europenii s-au răsculat pentru a se alătura Europei administrative e absurdă. Insistenţa cu care lideri europeni au agitat acest fals la festivtăţile care au marcat 30 de ani de la căderea Zidului e o ruşine. UE nu exista iar rolul Comunităţii Ewuropene a fost un pic mai mic decît zero, în 1989. Europa birocratică torcea cu totul alte vise şi nu avea cum să fie evocată de trezirea la libertate a est-europenilor.
A treia podoabă la aniversarea de 30 de ani e un cadou pervers: renaşterea ideii socialiste. Occidentul protejat de Zid şi de armata americană a dezvoltat continuu un socialism integrator, năzuind spre „statul universal omogen” – după recomandarea profetică a lui Alexandre Kojeve (Alexandr Kojelnikov), stalinist răspopit în funcţionar de stat francez şi planificator european, cu jumătate de normă spion sovietic.
După căderea Zidului şi falimentul comunist, captura socialistă a Occidentului a înflorit seducător, într-o aspiraţie de mare nobleţe civică. O treime din tinerii americani se declară, azi, adepţi ai socialismului. Aproape tot ce e universitate sau organizaţie civică detestă capitalismul şi găseşte oxigen în socialism. Adevărat, socialismul a distrus Europa de Est, Rusia, mari părţi ale lumii arabe, Asiei, Africii şi Americii de Sud. Nu-i nimic. Vrem şi noi!
După 30 de ani, căderea Zidului şi naşterea libertăţii sînt primele victime ale unei lumi recîştigate pentru conformism, îndoială de sine şi deşert valoric. Iar ce n-a făcut dispariţia politicii de convingeri a reuşit privatizarea conştiinţei şi a adevărului. Cultura subîntinsă de mediile sociale şi dependenţa de net a desăvîrşit separaţia individului, într-o societate divizată în tot atîtea euri cîte paşapoarte şi ficţiuni identitare marcate sexual sau minoritar. O zgură din care s-au extras valorile, aşa cum se scoate cofeina din bobul de cafea. Rezultatul e omogenitatea activ-servilă, tocmai bună pentru adeziuni, sub vîntul lozincilor vide dar universale.
Deresponsabilizarea umană şi dirijismul august al birocraţiilor politicie stau, azi, acolo unde se ridica, acum 30 de ani, Zidul. Libertatea nu se mai cîştigă, ci se acordă pe bază de adeziuni dogmatice.
În cuvintele uitate ale lui Rudyard Kipling, la 1912, am atins vremurile în care toţi oamenii sînt plătiţi să existe şi nici un om nu-şi mai plăteşte păcatele.
O lume care şi-a uitat libertatea, după ce a retras din istorie un an neconvenabil: 1989.
Traian Ungureanu
PRELUAT DIN adevarul
