Germania, Rusia, Ucraina: cui îi bat clopotele în Donbass?

Marea ofensivă din Donbass a început. Iar timpul ar curge împotriva Ucrainei, aprecia miercuri un observator german, mirându-se de liniștea bizară afișată de cancelarul Scholz față cu trepidația secundelor care marchează rapida, accelerata, vibranta aprofundare a crizei ucrainene și scurgerea inexorabilă și nemiloasă a minutelor, a orelor și zilelor în orașele atacate de invadatorii ruși.

Ce e cu acest stoicism la vârful executivului berlinez? Liniște? Calm? Suveranitate? Sau mai degrabă o nouă desprindere de realități a social-democrației germane și a figurii ei de proră din cancelariatul federal? Încă una, după cele care, în timpul ultimelor două decenii, au marcat a treia rătăcire a Germaniei pe un ”Sonderweg”, drumul ei special, o aberație națională, pe care nemții s-au despărțit repetat de Vest și de civilizație în secolul al XX-lea și au căzut în barbarie.

Cea mai gravă cădere s-a consumat sub Hitler. După cel de-al Doilea Război Mondial, nemții și-au jurat să nu mai permită niciodată o astfel de prăbușire. Sub Adenauer, rațiunea de stat a Germaniei apusene a inclus decizia sacrosancată, consensuală, ca Republica Federală să nu se mai disocieze niciodată de paertenerii ei occidentali și, mai ales, de Statele Unite.

Rătăciri politice externe berlineze

Cât a avut capitala la Bonn, lucrurile au mers bine. Consensul a continuat să fie protejat. Germania a rămas alături de americani. Dar, de cum s-a mutat la Berlin și, mai ales, de cum s-a consolidat la putere cancelarul social-democrat Schröder, actualul lacheu de la Gazprom al lui Putin, au început să-i dea târcoale Germaniei vechiul hybris, aceleași vechi fumuri imperiale de mare putere frustrată de împărțeala nedreaptă nu atât la masa posesiunilor coloniale, cât la cea a influenței globale.

De atunci, Germania social-democrată, la care a aderat din 2011 și creștin-democrata Angela Merkel, cu tot cu miniștrii ei de externe de la SPD Steinmeier, (actualul președinte și fost șef al cancelariatului lui Gerhard Schröder și al serviciilor secrete), apoi Sigmar Gabriel și Heiko Maas n-a încetat să derapeze pe parchetul diplomatic, navigând sistematic din dezastru în dezastru.

Toți patru au contribuit mai mult decât oricine la crearea și consolidarea dependenței energetice a Germaniei și a Europei de Rusia, la minimalizarea constantă a pericolului rusesc, la subminarea eforturile de apărare adecvată a Germaniei și a Europei centrale și răsăritene și la consolidarea sentimentului de impunitate al tiranului. Deloc de mirare că relațiile lor excepționale cu Putin au pus umărul substanțial la stimularea pretențiilor neoimperialiste ale Kremlinului, la abandonarea și vulnerabilizarea Ucrainei, Moldovei și Georgiei, la refuzul majorării bugetelor militare europene și la redivizarea Europei între țări amenințate de Rusia și cele care se iluzionau a fi la adăpost.

Un rol cheie în această progresivă abatere de la drumul rațiunii l-au jucat persistentele iluzii și erori ale politicii externe germane, centrate pe Ostpolitik și pe ideea social-democrată de ”Wandel durch Handel”, amăgirea liberalizării dictaturii totalitare comuniste, prin comerț și ”ungeri de osii” ale coruptei funcționărimi sovietice.

Ghidată de aceste erori, diplomația berlineză s-a smintit, a intrat în putrefacție, a făcut cangrenă. Deși predictibilă de mult și, în orice caz, din 2014, social-democrații au observat necrozarea rusofilei lor politici externe abia la 24 februarie 2022, odată cu a doua invazie rusă în Ucraina.

Moment în care, potrivit economistului suedez, Anders Åslund, un reputat expert în Rusia și Ucraina, întreaga diplomație germană ”a intrat în colaps”.

Greșeli în cascadă

Potrivit lui Åslund, scandaloasele greșeli comise de nemți și, mai ales, de social-democrați vizează nu doar politica lor militară, care a lăsat Bundeswehr în izmenele lui Mihalache, ori rușinea politicii lor energetice, agravată de hotărârea populistă a Angelei Merkel de a renunța la rectoare nucleare. Ci și toleranța manifestată de ea și de colegii ei din SPD față de agentul de influență al lui Putin care a precedat-o la cancelariat și, fapt intolerabil, n-a fost încă dat afară din partidul său, deși e tatăl revoltătoarelor gazoducte Nordstream 1 și 2, a căror validare, de către președintele SUA, Biden, a contribuit copios, în opinia întemeiată a lui Åslund, la atacul lui Putin asupra Ucrainei.

Părea ca acest curs catastrofal spre permanente noi naufragii securitare și politice să se fi întrerupt când, șocat de debutul războiului de agresiune provocat de Putin în Ucraina, cancelarul Scholz a anunțat o schimbare epocală în diplomația și politica militară a Germaniei.

Dar impresia bună făcută de acest discurs s-a evaporat de mult. În loc să-și cunune vorbele cu faptele, Scholz a început să dea din colț în colț. În inconturnabila sa ipocrizie, liderul executivului german se preface a ajuta Kievul. Ba chiar și-a sporit asistența financiară, sperând să iasă, politic, basma curată intern și extern, în condițiile în care, în fața crimelor și violurilor în masă ale invadatorilor ruși, îi refuză Ucrainei ajutorul necesar supraviețuirii, în speță armele mari, ofensive, ca tancurile, avioanele și artileria, în stare să-i împingă pe cotropitori înapoi. Ca și cum n-ar ști că Ucraina se apără și că orice înfrângere a ei ar fi catastrofală și pentru țările NATO.

Ezitările și persistența lui încăpățânată în eroare sunt cu atât mai inadmisibile, cu cât nu doar opoziția creștin-democrată, ci și partenerii coaliției sale socialist-ecologist-liberale îi explică de săptămâni că a adoptat o poziție intenabilă. Și de ce. Dar cancelarul, care a dat semne de megalomanie când a sugerat, nu de mult, că ar fi prevăzut, chipurile, toate evenimentele, inclusiv războiul din Rusia și Ucraina și s-ar fi pregătit temeinic și ireproșabil să le facă față, crede că știe mai bine decât toți. Și că se poate baza pe pacifismul și rusofilia, sau pe frica de război cu Rusia ale multora. În special ale unei prese în care domină copios progresismul și stângismul extremist de extracție marxist-leninistă, sau troțkistă și maoistă, controlată de aceeași 68-iști care i-au fost lui Scholz patrie politică și i-au mâncat Moscovei din palmă cuminți, decenii la rând.

În loc de firești îndreptări și compensări? Noi inadecvări

Or, mulți germani văd lucrurile cu totul altfel. Întrucât realizează că la Berlin s-a greșit rău, nu puțini cer compensarea vechilor metehne, lacune și inadvertențe printr-un ajutor consistent dat Kievului și înțeleg că șeful guvernului de la Berlin s-a angajat într-un joc cinic, total nedemn de o țară având pretenția de a conduce Europa. Scholz i-a promis Ucrainei, culmea, niște miliarde, cândva, în viitor, după ce Bundestagul le va aproba (sau nu), deși cancelarul știe bine că țara atacată ar avea nevoie de ele chiar acum, sub asalt, iar Germania i le-ar fi putut da pe loc, fără probleme, așa cum i-ar fi putut acorda instantaneu ajutor în sfera arsenalului ofensiv. Dacă ar fi vrut.

Nu mai puțin problematică e promisiunea germană avansată Ucrainei, potrivit căreia Berlinul îi va acorda ajutor militar pe termen mediu și lung. Or e limpede pentru oricine că supraviețuirea țării atacate se dispută chiar acum și îl face deci stringent pe loc, ca și pe termen scurt.

O atare duplicitară atitudine germană, agravată de sugestiile și pretențiile complet false, avansate demagogic și insolent de cancelar, potrivit cărora Germania ar fi în deplin consens cu partenerii ei, iar armata federală n-ar mai avea de unde da arme, constituie o simplă operațiune de aruncare de praf în ochii tuturor, favorizând clar, voluntar sau nu, Moscova și interesele lui Putin.

Nu întâmplător, Scholz e, în reacție, izolat în propriul său guvern și în propria sa coaliție. Și liberalii, și ecologiștii îi bat de săptămâni în șir obrazul. Și e de imaginat că liderul de la Berlin iscă nedumeriri și între partenerii și vecinii Germaniei. Cehia și Olanda au trimis ori mai trimit arme grele Rusiei. Iar Estonia îi acordase până mai ieri Ucrainei un ajutor militar de exact două sute de ori mai mare decât cel minim, simbolic, aproape nul, dat Kievului în materie de armament de către România.

Cauzele profunde ale rătăcirii germane

M-am întrebat și am fost adesea întrebat cum se explică obstinația unor țări de a refuza un ajutor militar real și concret? Frica de Rusia? Frica de al treilea război mondial? De un atac nuclear? De o intempestivă atragere în război? Nici pomeneală. Două luni de război și livrările de arme ofensive ale altora le-au devoalat acestor temeri caracterul irațional. Și-atunci?

Am atribuit o parte din incapacitatea Germaniei de a se adecva rapid greutății desprinderii de vechi reflexe, de o veche școală politică, de vechi deprinderi pacifiste, de interdependențe economice, de lașitate, de propriile năravuri, de extremism (de stânga, dar și de dreapta), de obișnuința de a considera Rusia invincibilă, precum și de alte neghiobii, prejudecăți și preversități.

Dar poate mai e ceva.

Poate că se manifestă încă, în anumite cancelarii, ranchiuna pe un om de stat de anvergură istorică, de felul lui Zelenski, nutrită de lideri incomparabili. Sunt șmecheri, abili politic, dar fie netrebnici, fie incompetenți, întrucât par să confunde prudența cu lașitatea și cred că le-ar merge să-i înșele la nesfârșit și pretutindeni pe toți ceilalți, așa cum dau semne să se amăgească și pe ei.

Întrucât însă poziția cancelarului contravine flagrant intereselor și valorilor germane și europene, ca și bunului simț, iar ucrainenii ar putea invalida iar socoteala de acasă a unora din liderii europeni care mizează și de această dată pe o rapidă victorie rusă în Donbass, ”timpul”, vorba lui Marin Preda, s-ar putea ”să nu mai aibă răbdare” nici cu Scholz, nici cu rusofilia berlineză sau europeană.

În acest caz, știut fiind că în acest război nu se joacă doar soarta regimului Putin, ci și a prietenilor săi, s-ar putea ca timpul să nu curgă defel împotriva Ucrainei. Expirați riscă să fie, în schimb, liderii europeni care mai fac greșeala de a conta iarăși, dimpreună cu Putin și ai lui, pe căderea ei. Căci lui și lor le bat clopotele în Donbass.

Patre M. Iancu

SURSA   Petre M. Iancu Blog