ADMIRAȚII BIZARE
de la Carter & Ceaușescu la Bernie & Fidel
Primăvara lui 1978 consemna apogeul deschiderii SUA către regimul comunist de la București. Prea puțini sunt cei care își mai amintesc astăzi, dar într-o vizită oficială peste ocean, Ceaușescu era primit la Washington ca un erou. Președintele democrat Carter îi aducea elogii și semna cu cizmarul dictator un tratat bilateral de cooperare. Era, dacă vreți, răsplata pe care Ceaușescu o primea în calitatea sa de comunist noncoformist în spatele Cortinei de Fier. Jimmy Carter ducea mai departe ștafeta zgândăririi și destabilizării URSS prin parteneriate în interiorul Pactului de la Varșovia. Începând cu JFK, toți titularii de la Casa Albă au perceput guvernul de la București ca un pion important pe tabla strategică a ținerii comunismului sub control. Dar în timp ce Nixon și Ford vizitau România sau LBJ îl primea pe Maurer la Washington, administrația americană știa foarte bine cu cine are de-a face, fiecare gest cald fiind urmat de un duș rece, mai mult sau mai puțin subtil, ca un semnal de alarmă la adresa abuzurilor conducerii PCR. SUA considerau important rolul României în zonă, dar nu uitau că, la sfârșitul zilei, poporul român continua să trăiască drama comunismului.
În 1981, instalarea lui Reagan la Casa Albă aduce o schimbare drastică de ton. Aliat sau nu, partener de dialog sau de cooperare, România rămânea un focar în care comunismul avea efecte devastatoare, iar abuzurile împotriva drepturilor omului erau de neiertat. Dictatura comunistă de la noi devenise atât de atroce, încât niciun parteneriat nu mai justifica o atitudine tolerantă a liderilor americani. În 1989, parcă pentru a confirma temerile administrației Reagan și Bush, eliberarea de comunism are loc și în România, dar nu înainte de a mai consemna încă odată brutalitatea regimului, în cea mai sângeroasă revoluție din regiune.
Odată cu instalarea în 1990 a democrației (atipice) în România, relațiile SUA cu fostul stat comunist intră pe un făgaș natural. Relații bilaterale, parteneriate strategice, dar toate cu condiția implementării de reforme și normalizarea procesului politic democratic. În fond, modelul propus de americani este unul la care ar trebui să aspire orice democrație tânără. Chiar dacă SUA au o lungă listă de parteneriate, mai subtile sau mai fățișe cu dictatori din tot soiul de regimuri, finalitatea acestora nu putea fi niciodată alta decât perpetuarea libertății și a valorilor democratice. De la Ludovic al XVI-lea, până la Noriega sau de la Stalin la Saddam, lista include aliați bizari, parteneri dubioși, dar niciodată prieteni de admirat.
Primăvara lui 2020 consemnează apogeul ridicol al deschiderii electoratului din SUA către ideea de comunism. Imaginați-vă stupoarea unui localnic din Havana, Santiago sau Cienfuegos căruia îi cade în mână o ediție curentă a New York Times sau Washington Post pe prima pagină a căruia îl vede pe Bernard Sanders conducând detașat în majoritatea sondajelor, favorit la desemnarea drept candidat din partea Partidului Democrat pentru cursa prezidențială. În timp ce mulți cubanezi își plâng relațiile frânte de membrii de familie sau prietenii care au fugit în SUA pentru a scăpa de teroarea „dinastiei” Castro, cu siguranță că regimul de la Havana se mândrește cu un asemenea aliat în Senatul american. Da, e vorba despre Bernie, cel care are o lungă istorie a admirației față de lideri comuniști din întreaga lume. Iar Cuba din vecini a fost întotdeauna unul dintre destinatarii preferați ai laudelor senatorului de Vermont. Cuba este ultima dictatură comunistă din emisfera vestică (deși Maduro insistă să nu se dea bătut, probabil încurajat și el de laudele lui Bernie). De mai bine de 60 de ani, cea mai mare și mai bogată insulă din Marea Caraibelor este încătușată de dictatura marxist-leninistă, inaugurată cu prilejul revoluției din 1958. La nici 200km distanță de Land of the Free, dincolo de strâmtoarea Floridei, în paradisul tropical domnește sărăcia, teroarea, disperarea. Și chiar dacă anii recenți au adus odată cu sfârșitul lui Fidel o ameliorare a situației, Cuba se află încă departe de ceea ce ar putea fi. Iar vinovatul pentru această dramă colectivă este regimul „revoluționar” de la Havana.
Acest regim este cel pe care Bernie Sanders îl privește cu o anumită admirație. Pe acesta se ferește să îl condamne și, într-o continuare a unui lung șir de dictaturi comuniste pe care Bernie le-a admirat de-a lungul deceniilor, Cuba reprezintă inspirația acestuia pentru tot felul de politici fabuloase. Contează prea puțin că analfabetismul aproape inexistent vine la pachet cu teroare și cenzură. Sau că sistemul medical de stat, „gratuit și accesibil”, vine la pachet cu măsuri socialiste extreme precum raționalizare, economie centralizată și un izolaționism demn de milă. Important e că, privind înspre sudul caraibean, Bernie se simte inspirat.
Da, SUA au avut parte de suficienți comuniști cu notorietate, activiști, revoluționari, ideologi care fac ravagii în universitățile americane. Însă este prima oară când pe marea scenă a politicii americane marcată de competiția dintre democrați și republicani, un comunist nu doar că face valuri, ci este aplaudat frenetic de o gloată inconștientă și ignorantă. Da, SUA au avut parte de o lungă listă de lideri care au fost dispuși să fraternizeze cu dracul comunist și dictatorial. Au făcut-o pentru ca, în final, valorile libertății și democrației să „infecteze” țările acestora. Însă, într-un trist val de populism cu pumnul încleștat, este prima oară când, în cursa pentru Casa Albă se agită un lider care, nu doar că fraternizează și îl admiră pe dictatorul comunist, dar o face în speranța că vine o zi când îi va putea împrumuta metoda și politicile. Iar dintre noi, cei care am trăit drama comunismului și încă purtăm cicatricile acelor ani întunecați, se ridică suficiente glasuri pregătite să îl aplaude pe bătrânelul din Vermont, gata să importe Revoluția socialistă și în SUA.
Puteți citi și Primarul cubano-american din Miami organizează un concert anticomunist, replică la declarațiile pro-Castro ale lui Bernie Sanders
