Despre sondajele din R.Moldova care înregistreaza creșterea opiniei unioniste. Cel mai recent sondaj IMAS indică procentul unioniștilor la 34%.

Dincolo de rezerva pe care o putem avea față de diversele metode de reflectare a opiniei publice pe diverse chestiuni, a modului în care aceste opinii sunt recoltate, trebuie să spunem că chestiunea unirii, așa cum e pusă în sondaje, e una dintre cele mai puțin manipulate, în primul rând sub aspectul formulării întrebării, una directă și care nu prea lasă loc de interpretări: „Dacă duminica viitoare s-ar organiza un referendum cu privire la unirea R.Moldova cu România, ați vota pentru sau contra?” Și cum problema unirii, ca expresie a problemei identitare, istorice în R.Moldova, este una principială, „pasională”, răspunsul binar la această problemă este și el asumat și inechivoc. Nu există poziții mediane „mai degrabă aș vota da, mai degrabă aș vota nu”. Eventual „nu știu”. De aici relativizarea celor 34%, dar nu există răspunsuri „oleacă gravide”.

În această privință, există două școli care încearcă să explice sensibila ascensiune (mă grăbesc să fac o precizare relevantă pentru distincția pe care urmează – așa cum e reflectată în sondaje) a opiniei unioniste.

Prima școală explică creșterea opțiunii unioniste prin degradarea încrederii cetățenilor R.Moldova în capacitatea și performanța statului lor. Umorile unioniste ar fi invers proportionale cu încrederea în capacitatea R.Moldova de a se manifesta ca un stat de sine stătător, ca o democrație funcțională, ca o societate care și-a găsit rostul șamd. Cu cât încrederea scade, cu atat moldovenii se agață de ceea ce li s-ar părea a fi unica șansă de intrare în rând cu lumea. Această perspectivă, îmbrățișată mai ales de beneficiarii statului R.Moldova, de la politicieni la „societate civilă” ocupată de peste 25 de ani, pe asistența externă generoasă, cu reforma continuă și apologia „bunei guvernări”, în formele și cu rezultatele pe care le cunoaștem, își propune neutralizarea unionismului în R.Moldova și consideră că acest lucru se poate realiza prin creșterea performanței statului R.Moldova. Când moldovenii vor vedea că statul lor funcționează bine, eficient, le va trece cheful de uniuni interstatale. E destul ca elitele locale să performeze, și opinia unionistă se va prăbusi. Unionismul ar fi o formă de disperare, nimic mai mult.

Dar exista o problemă cu această primă explicație asupra fenomenului unionist. Acesta este în creștere susținută, repet – așa cum este înregistrată în sondaje, din 2009 incoace. Adică într-o perioadă marcată, dincolo de crize și scandaluri politice, de o deschidere, tehnică, fără precedent față de UE: R.Moldova a semnat un Acord de Asociere la Uniunea Europeană, un tratat de liber schimb aprofundat, care a crescut exponențial exporturile micii economii moldovenești către piața europeană; facilitarea obținerii cetățeniei române a permis moldovenilor o circulație lipsită de bariere în spațiul comunitar, angajare legală, siguranță; România e percepută ca un stat stabil, puternic în vecinătate, membru NATO și UE; retorica romanofobă a epocii Voronin a slăbit în perioada de după aprilie 2009. Bref s-au creat premise pentru exprimarea, aproape descătușarea opiniei unioniste, care, după evaluarea mea, e indiferentă fața de performanțele punctuale ale statului R.Moldova. Ce vreau să spun mai exact, expresia unionistă nu e indiferentă, nu e insensibilă la macroevoluții, ci, odată macroevoluția asigurată (sau cel puțin impresia macroevolutiei asigurată), unionismul tinde să se expună, să se exprime în cadrul acestei evoluții pe care-o percepe favorabil, într-o logică care i se pare naturală, confortabilă. Dacă s-a anunțat la Chișinău de către puterea politică, măcar declarativ, obiectivul eurointegraționist, curajul unionist crește. Și asta indiferent de microevoluția sau microperformanța statului R.Moldova ca atare. Când statul R.Moldova își exprimă, prin elite, măcar și declarativ, obiectivul european, unionismul este încurajat, nu se mai simte intimidat.

Aceasta a fost o introducere pentru cea de-a doua scoală de gândire cu privire la logica expresiei unioniste în R.Moldova.

Primele sondaje din 2009 – 2010 care chestionau problema unionistă înregistrau un procent timid de 3-5%. Cu fiecare an – 2010, 2012, 2014… 2018, procentul a crescut constant, susținut, indiferent că ne aflăm într-un moment de maxim succes pentru guvernările „pro-europene” (2014), sau de maximă compromitere a acestora (2016-2017), sau într-un moment aniversar (2018).

Or creșterea, așa cum e înregistrată de sondaje!, a unei opinii populare de la 3% la 34% nu este socio-logică (!) în durată scurtă, mai ales când e vorba de chestiuni exclusive, inechivoce, principiale, cum e atitudinea față de unirea a două state.

Singura explicație naturală, și plauzibilă, a celei de-a doua școli, la care ader, cu tot subiectivismul, este ca unionismul în R.Moldova are un public latent. A existat mereu un public unionist, care acum se exprimă. Un public epuizabil la un moment dat și la o anumită cantitate. Dar unionismul este latent. Și se exprimă când simte circumstanțe favorabile. Altfel nu se explică saltul în nici 10 ani de la 3 la 34% (cum reflectă sondajele!).

Pentru că ce ia în considerație această școala, și neagă prima școală:

1. realitatea identității – pur și simplu – a aderenței la o identitate, realitatea unei experiențe neîntrerupte și nemijlocite a identității,
2. expresia neconjunctuală a acestei identități,
3. legitimitatea expresiei identitare în forma aceasta – unionistă,
4. antiromanismul declarat, asumat, programatic, represiv al construcției moldoveniste sovietice.

Da, domnilor, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia unde s-a instalat nu doar cu politicile represive infame și comune tuturor celorlalte regimuri comuniste, ci cu o adevarată politică specifica de (re)construcție identitară: pretenția că moldovenii sunt alt popor decât românii, și vorbesc o alta limbă decât limba română. Fățis.

Optiunea unionistă este asadar o chestiune de identitate personală, de intimă expresie lingvistică, de experiență familială, de aderență națională. Este un răspuns anticomunist și antisovietic. Este o chestiune de convingere. Fiind o chestiune de convingere, de identitate, eu cred că unionismul nu este conjunctural. Și nu se „rezolvă” printr-o mai „bună guvernare” a R.Moldova, pentru că el nu răspunde la acest tip de nevoi. Ci la nevoia legitimă a identității, a comuniunii, a destinației.

Problema primei „școli” este că n-are răspuns la aceasta nevoie. Sau că răspunsul este fraudulos.

Pariul celei de-a doua paradigme este dirijarea premisei și expresia ei într-o formă civilizată, traductibilă, frecventabilă. Asta se poate face prin apelul la valoare, vechime, experiență, idei încercate și un strop de viziune și dezinvoltură. Iar mintea românească dispune de resursele acestea.