FUNDATIA IOAN BARBUS

CELE MAI CITITE

Religie şi Violenţă

Articolul următor a fost scris de Roger Sandall pentru revista conservatoare Quadrant în decembrie 2007. El are ca subiect un alt articol scris de cunoscutul filozof şi publicist conservator britanic Roger Scruton în revista Prospect, The sacred and the human. Roger Scruton încearcă să combată ideile propagate de cărțile God is not Great: How Religion Poisons Everything (Christopher Hitchens) şi The God Delusion (Richard Dawkins). Atât lucrarea lui Hitchens, cât şi cea a lui Dawkins sunt best-seller-uri recunoscute în întreagalumea.

Religie, violenţă și Roger Scruton

Roger Sandall

Ca incendiatori, Hitchens şi Dawkins formează un duo aprig: flacăra pe care au aprins-o arde fericită, scânteile sar în sus, iar cărţile lor se vând bine. Este cu totul altceva însă dacă Roger Scruton va reuşi fie să stingă flăcările, fie să-i sufoce pe autori, într-un mefitic nor de antropologie.

Scriind în luna august a anului trecut în revista Prospect din Regatul Unit, Scruton a spus că pentru a contracara certitudinile dogmatice ale cuplului HitchDawk este necesar ca mai întâi să se răspundă la trei intrebări:

Ce este religia?
Ce îi atrage pe oameni la ea?
Cum poate fi îmblânzită?

Cu cel mai mare respect, aş susţine contrariul. Aş spune că în timp ce încercăm să păzim lumea civilizată atât împotriva celor ce vin din exterior să pună bombe, cât şi a vandalilor din interior, cel mai din urmă lucru de care avem nevoie este un seminar academic despre antropologia religiei – o frază ce se regăseşte de două ori, prima data în glossa de la început, apoi chiar în articolul lui Scruton.

Utilizările erudiţiei

În orice caz, articolul The Sacred and the human are un conţinut interesant. Opunându-se viziunii lui Hitchens că religia “otraveşte totul” şi provoacă agresiuni, conflicte şi război, Scruton argumentează că „religia nu este cauza violenţei, ci soluţia ei. Violenţa vine dintr-o altă sursă, şi nu există o societate fără ea (fără religie) deoarece vine chiar de la începutul încercării vieţii în comun a fiinţelor umane.”

Pentru creştinii cunoscători ai Predicii de pe Munte, această afirmaţie nu este deloc surprinzătoare. Simţind că oponenţii săi trebuiau să fie deja super-veneraţi, dar dorind să-i pună la locul lor, Scruton cheamă în ajutor o armată de gânditori post-iluminişti: Jacobi, Schelling, C. F. Dupuis (autorul lucrării Origine de Tous les Coultes, ou Religion Universelle, 1795) Georg Creuzer (autorul lucrării Symbolik und Mythologie der alten Volker, 1810-12), Hegel, Nietzsche, Richard Wagner, Frazer, Durkheim, Freud, ca să nu mai menţionăm scriitori recenţi ca Georges Bataille sau Mircea Eliade, împreună cu al său teoretician religios favorit, Rene Girard (autorul lucrării La Violence et le Sacre).

Ce efect au avut toate acestea asupra inamicului este dificil de spus, dar, mă aştept că a fost unul foarte mic. Totul zis şi făcut, aceasta este exact acel tip de abstracţiune super-intelectualizată de tratament al problematicii religioase pe care o iubeşte atât de mult Echipa HitchDawk. Ei prosperă pe acest tip de abstracţiune, deoarece provoacă o distracţie utilă.

Să ne ţinem ochii pe balon: unicul motiv pentru care cineva vorbeşte despre „religie şi violenţă” este datorită unei singure religii, Islamul, aceasta pentru răspunsurile confuze şi neadecvate ale prevenitoarelor gazde occidentale la ravagiile provocate de extremişti islamişti. De ce să îngreunăm clarificarea faptelor prin ocolirea specificităţilor lansându-ne într-o istorie a tuturor practicilor religioase, in toto, de la Căderea din Rai la Căderea Bagdadului?

Înapoi la Creanga de Aur

Un cititor sensibil fie la An Intelligent Person’s Guide to Modern Culture, sau al England: An Elegy, sau, în fine al Gentle Regrets, va avea la sfârşitul lecturii sentimentul că Roger Scruton este unul dintre cei mai elocventi şi cumpăniţi critici culturali ai noştri.

Deschide aceste lucrări unde vrei, consultă aproape fiecare pasaj pe care îl alegi, autorul înveseleşte, persuadează şi luminează. Există o carte cu titlul The Russian Tradition scrisă de autorul Tibor Szamuely care dedică 376 de pagini creşterii şi trumfului infernal al intelligentsia-ei revoluţionare ruse; dar cele trei pagini pentru acest subiect ale lui Scruton din An Intelligent Person’s Guide sunt aproape la fel de edificatoare.

Dacă este vorba de contrastul dintre fantezia sentimentală şi imaginaţia disciplinată, sau de concomitentul avânt al esteticii cu declinul religiei, sau poate de masajul muzical al sountracks-urilor Spice Girls, Scruton nu este doar un autor care trebuie citit — comentariile sale sunt între cele mai bune din câte există.

Dar chiar şi ganditorii excelenţi au minusurile lor, iar gânditorul lider al conservatorismului englez le are pe ale sale. În ciuda strălucirii, există semne abundente în An Intelligent Person’s Guide to Modern Culture al aceloraşi greşeli ce pot fi regăsite în articolul apărut în Prospect – o auto-distructivă tendinţă antropologică care îşi pierde calea erudită.

Pentru a explicita, iată că există o teorie organică a culturii care este clar şi subtil autobiografică. Pentru Scruton, calitatea de membru a unui grup tribal ce împărtăşeşte aceleaşi convingeri religioase, legaţi de aceeaşi autoritate religioasă, reprezintă fundamentul unei existenţe umane naturale şi sănătoase. Faptul de a fi parte dintr-o asemenea comunitate reprezintă totul. A nu aparţine, sau a fi exclus sau ostracizat, este un destin aproape la fel de rău ca moartea.

Calitatea de membru a unui ordin tribal solidar este ca viaţa într-o cultură sănătoasă: în timp ce îşi expune această vedere, Scruton trage paralele între culturile descrise de Frazer în The Golden Bough (Creanga de Aur, n.t) şi în Eucharistul creştin:

Zona centrală a „culturii comune” este religia. Triburile supravieţuiesc şi prosperă deoarece au zei, care unesc dorinţele multora într-o singură dorinţă, apoi cer şi acordă sacrificiile de care depinde viaţa socială. (p5)

Această comunitate tribală se recunoaşte pe sine într-un colectiv „noi”, se adună la un altar, iar prin căinţa sacrificiului îi mântuieşte pe cei căzuţi, le restaurează integritatea şi îi reuneşte cu comunitatea lărgită.

Apoi vine The Golden Bough:

Un asemenea model nu este observat bineînţeles pretutindeni. Dar stă întipărit adânc în propria noastră tradiţie. Poate fi găsit de-a lungul lumii antice – în cultul Demetrei şi Persefonei la Eleusis, de exemplu, precum şi al Dianei la Efes – formând miezul experienţei a Eucharistului creştin.(p6)

Lumea Tribală

În cel de-al doilea capitol al lucrării An Intelligent Person’s Guide Scruton spune multe lucruri înţelepte, dar şi mai multe care sunt cu siguranţă adevărate. Relatarea sa privind riturile funerare şi despre ceremoniile la naştere ar putea fi acceptate cu bucurie de cei mai mulţi antropologi, în timp ce combinaţia dintre inteligenţă şi graţia literară îi ridică scriitura la un nivel mai înalt decât permite antropologia prin mijloace proprii.

El ne spune ca riturile de trecere care acompaniază iniţierea, căsătoria şi trezirea tribului din starea de pace către cea de război „sunt toate experimentate colectiv, ca revelaţii ale legăturii de comunitate. Acesta este modul in care agonia morţii este depăşită de către cei care supravieţuiesc: moartea este privită ca o tranziţie într-un alt stadiu înăuntrul comunităţii.” Morţii, continuă autorul, se alătură congregaţiei strămoşilor şi de aceea rămân în comunicare cu vii: “pentru a marca sacralizarea acestei tranziţii, tribul ridică moartea la un nivel supranatural, dăruindu-i – la fel precum dăruieşte şi căsătoriei, naşterii, şi războiului – o autoritate divină.”(p8)

Viaţa în comunitate, viaţa în cadrul tribului, viaţa corporatistă în sensul de corporalitate eternă a nenăscuţilor, a viilor şi a morţilor sunt elocvent evocate aici. Totuşi rezultatul legării unei apărări a civilizaţiei creştine de (1) colecţia lui Sir James Frazer de curiosae etnografice în The Golden Bough şi de (2) idealul politic al solidarităţii tribale, devine curând deosebit de clar.

În primul rând, în cauza “antropologiei religiei”, întreaga epocă de 2000 de ani a Creştinismului este asimilată cu o amestecătură de temple de cult greceşti şi prevestiri romane, de oracole trădătoare şi spirite duşmănoase – fiind imediat reduse la acelaşi non-descriptibil nivel de semnificaţie.

În al doilea rând, în pofida entuziasmului tribal senzual pe care-l determină întotdeauna, idealul unităţii politico-religioase indivizibile în numele culturii are un enorm dezavantaj: determină ca păcatele militare ale lui Cezar (ale conducătorului, în general, n.t.) să devină păcatele Cetăţii lui Dumnezeu. Din punct de vedere analitic, devine dificil să se distingă acţiunea politică de cea religioasă. Din punct de vedere practic, se aruncă de-a valma toate culpabilităţile statului asupra religiei.

Acesta este ca un produs la ordinul Echipei HitchDawk. Viziunea unitară a lui Scruton privind societatea/statul/religia îi permite lui Hitchens să pună semnul egal între teocraţia antică şi totalitarismul modern. Un anume tip de unitate despotică monolitică este evident la un pas dacă începi să idealizezi triburi, războiul, precum şi sacrul teritoriu inviolabil care se află sub managementul regilor divini, iar autorul cărţii God Is Not Great este rapid în a trage o concluzie:

“Pentru cea mai mare parte a istoriei umanităţii, ideea statului total sau absolut a fost intim legată de religie… Dacă examinăm monarhiile orientale din China, India sau Persia, sau imperiile aztecilor şi incaşilor, ori curţile medievale din Spania, Rusia sau Franţa, este aproape invariabil ca să găsim că aceşti dictatori erau în acelaşi timp zei, sau şefi ai bisericii.” (p231)

Ce se înţelege prin „violenţă”?

Apoi este mica problemă a ”violenţei”. Dar ce înseamnă acest cuvânt? Utilizările vagi din ştirile zilnice? Înţelesul unei lumi asistenţialiste unde este implicată nu mai mult de o palmă data de o mamă exasperată? Când este legitimă utilizarea defensivă a forţei, în problemele de natură internă sau pe scară internaţională? Ar trebui ca forţa să fie văzută ca neutră din punct de vedere etic? Este inseparabilă coerciţia de ordinea socială de orice tip? Dar oare ce este războiul şi cum poate fi definit?

Propoziţii retorice cum ar fi că „religia nu este cauza, ci soluţia violenţei” sunt tratate în articolul lui Scruton ca şi cum nu ar mai avea nevoie de a fi dezvoltate. Dar până şi un secularist vag informat simte instinctiv că „violenţa” descrie inadecvat actul sacrificiului, în orice circumstanţe şi la orice nivel cultural, când nuanţele subtile ale motivului, credinţei şi ritualului sunt esenţiale pentru înţelegerea a ceea ce se întâmplă.

Scruton însuşi nu descrie cu exactitate sacrificiul ca fiind „violent”. Până şi în respectuoasa sa discuţie despre teoria lui Jean Girard a ţapului ispăşitor, sugestia că moartea lui Cristos este o formă transcedentală a uciderii caprelor ca ofrande făcute de triburile din Orientul Mijlociu (crucificarea este văzută ca o dezvoltare la nivelul cel mai înalt posibil a unor rituri mai primitive în care „supunerea lui Cristos purifică societatea şi religia de necesitatea uciderii în scop de sacrificiu”), părerea sa că sacrificiile de orice fel „rezolvă problema violenţei” în societăţile umane – în plus câteva rânduri nu prea decise despre nazişti şi comunişti şi despre hecatombele lor de victime – în mod cumulativ va produce, prin insinuare şi vecinătate, o mare confuzie a percepţiei asociaţiilor făcute.

Dar să ne întoarcem la ţelul nostru. Ce sunt toate cele pe care religia le poate face şi ce ar putea fi toate formele violenţei sunt confuzii fatale, toate exploatate în mod fericit de Echipa HitchDawk. Este inutil să fii atras în dezbateri publice cu ateişti profesionişti despre înţelesul noţiunilor abstracte sociologice privite în perspectiva nelimitată a ultimilor 5000 de ani. Întrebarea reală de actualitate, aşa cum o ştie orice om de pe stradă, nu este „Ce este religia” pusă într-o cameră-seminar antropologic. Întrebarea este „Ce putem face astăzi în legătură cu islamismul militant?”

În acele cărţi de tipul celor produse de Hitchens şi Dawkins, Cruciadele reprezintă punctul de departajare la raportările istorice părtinitoare ale celor care cuplează Creştinătatea cu „violenţa”. Intr-adevăr, Dawkins ia acest fapt fiind perfect adevărat, de aceea nici nu vrea discute subiectul („În această carte, m-am înfrânat să tratez ororile Cruciadelor”). Totuşi, Hitchens priveşte oportunitatea fiind prea bună ca să treacă peste şi, la pagina 35, atrage în argumentaţie războiul din Irak. Esenţa pledoariei este că nu-i nimic de ales între creştini şi jihadişti, atrocităţile recente ale celor din urmă pot fi văzute ca răspunsuri întârziate, dar de acelaşi tip la „spectrul pătat de sânge al Cruciaţilor”.

Această atitudine este larg răspândită. Mai mult decât atât, aşa cum arată Paul Stenhouse într-un valoros studiu recent, “The Crusades in Context”, “spectrul pătat de sânge” al lui Hitchens este văzut în mod absurd ca fiind rezultatul unei agresiuni creştine neprovocate.
Se afirmă că “cinci secole de coexistenţă paşnică” între musulmani şi creştini au fost încheiate de acţiunea nebunească a Soldaţilor Crucii, prin terorism, crime, incendieri şi prin prădarea comunitaţilor respectabile, decente, de musulmani iubitori de pace.

Mai mult decât atât, Cruciaţii sunt prezentaţi în şcoli ca fiind la originea terorismului. Manualul clasei a 8-a din statul australian Victoria conţine afirmaţia:

“Aceia care au distrus World Trade Centre sunt priviţi ca terorişti… Nu ar fi cinstit să spunem că erau terorişti şi Cruciaţii care au atacat pe locuitorii musulmani ai Ierusalimului?”

De ce au avut loc Cruciadele?

Nu, nu ar fi cinstit. Nu ar fi nici adevărat. În istoria povestita de Paul Stenhouse, cei 463 de ani dintre moartea lui Mahomed în anul 632 d.C. şi Prima Cruciadă din 1095, au fost deosebit de periculoşi pentru Europa creştină. În loc de pace, erau neîncetate războaie sau incursiuni islamice: invaziile musulmane din Spania, Italia, Sicilia şi Sardinia; raiduri, acaparări, jafuri de bogăţii, ocupaţii militare care au durat până când forţele sarazine au fost dislocate prin forţă, prădarea oraşelor creştine printre care şi Roma, precum şi profanarea altarelor creştine. Şi trebuie notat: toate acestea au avut loc în timpul celor 463 de ani înainte de orice Cruciadă în răspuns la aceste provocări criminale.

Şaisprezece ani după moartea lui Mohamed, în 648 d.C., a fost cucerit Ciprul. Rodosul a căzut în 653, iar pe la 698 toată Africa de Nord a fost pierdută. În 711 musulmanii din Tanger au trecut în Spania, şi-au plimbat ochii prin Franţa, şi prin 720 a căzut Narbonne. Bordeaux a fost luat cu asalt, iar bisericile sale arse în 732. Aşa cum a subliniat Gibbon, numai rezistenţa lui Carol Martel de la Poitiers din 732 a salvat Europa de ocupaţie, oprind fluxul islamic.

Carol Martel în bătălia de la Poitiers - Tours.
Carol Martel în bătălia de la Poitiers – Tours.

De la 800 înainte, au început incursiunile în Italia. În 846 o forţă de 10.000 de sarazini au debarcat la Ostia, au asaltat Roma, jefuind Basilicile Sf. Petru şi Sf. Pavel. În 859 sarazinii au cucerit întreaga Sicilie. După ce au cucerit o fortăreaţă lângă Anzio, forţele musulmane au “jefuit teritoriul înconjurător timp de 40 de ani”. În sudul Franţei la sfârşitul secolului al nouălea musulmanii au ţinut o fortăreaţa la Toulon de la care pustiau atât Provence cât şi nordul Italiei, dar şi controlau pasurile de trecere prin Alpi, jefuind şi ucigându-i pe pelerinii creştini în drumul lor către Roma. Genova a fost atacată în 934 şi a căzut în 935. În 1015 a căzut Sardinia, a fost ocupată şi ţinută de forţele musulmane până în 1050.

În 1076, capturarea de către turcii selgiucizi a Ierusalimului a pus capăt răbdării victimelor Islamului din Europa Creştină. Numai atunci au început mişcări concertate menite să îi împingă înapoi pe infidelii musulmani, lansându-se prima Cruciadă şi eliberându-se Ierusalimul.

Asupra profunzimilor şi a sfărâmăturilor

Ce demonstrează mai bine că „religia otrăveşte totul” şi că aceasta este cauza principală a “violenţei”? O examinare academică a ferocei expansiuni militare islamice care, după 463 de ani , a provocat o contra-măsură a Cruciaţilor? Sau un traul filozofic prin profunzimile oceanelor şi a sfărâmăturilor intelectuale fără limite ale antropologiei religiei? Răspunsul pare să fie evident. Deci, oare de ce cineva îl va alege pe cel de-al doilea din publicaţia engleză Prospect?

Diverse judecăţi dau sugestii prin ele însele, dar niciuna atât de mult ca faptul că acum este imposibil în Regatul Unit să formulezi adevăruri directe despre natura Islamului pe de o parte şi natura contrastantă a Creştinătăţii pe de altă parte. Sugestia lui Martin Amis că nimeni nu va mai putea să „spuna că ceva este mai bun decât orice altceva” se referă la subiect. O ierarhie a valorii este scoasă din calcul. Totul există la acelaşi nivel. Şi nu este o religie mai bună ca alta.

Rezultatul este că nimeni nu poate să afirme (nu este lăsat să afirme, n.t.) fără obstacole că în timp ce Islamul s-a răspândit prin sabie, Creştinătatea s-a răspândit în principal prin precepte şi prin prozelitismul paşnic al misionarilor – mulţi din ei contribuind prin note, jurnale şi prin corespondenţă la ceea ce a devenit cunoscut ca „antropologia religiei”.


În original   icon-caret-right  Religion, Violence and Roger Scruton

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Daniel Francesco

Daniel Francesco

2 Comments

  1. emil
    16 February 2008

    Il apreciez pe Scruton. E un ginditor de calibru. Pe de alta parte, analiza lui Sandall este excelenta. Printre altele, afirma indirect un lucru pe care l-am suspectat de mult: uneori, inteligenta si eruditia pot cauza o tendinta de invirtit in jurul cozii.

    Francesco, a picat la tanc articolul tau, din varii motive. De exemplu, nu gaseam contextul in care sa mentionez un articol excelent despre simptomele adinci ale noului val de carti agresiv ateiste. Precizari: autorul este un intelectual liberal american si revista in care i-a aparut piesa este de asemenea liberala. E un articol putin mai lung, dar merita pe deplin timpul. Considera acest fragment si dupa ce termini de citit, sint curios sa-mi spui. Citi liberali europeni gindesc asa? One more reason to respect and defend America. Poate e si distanta, dar de pe malul meu Europa apare osificata intr-o ideologie a negatiei si a maruntisurilor. Spun asta cu tristete.

    It is with this enmity, this furious certainty, that our ideological atheists lapse most fully into illiberalism. Politically speaking, liberalism takes no position on theological questions. One can be a liberal and a believer (as were Martin Luther King Jr., Reinhold Niebuhr, and countless others in the American past and present) or a liberal and an unbeliever (as were Hook, Richard Rorty, and a significantly smaller number of Americans over the years). This is in part because liberalism is a philosophy of government, not a philosophy of man–or God. But it is also because modern liberalism derives, at its deepest level, from ancient liberalism–from the classical virtue of liberality, which meant generosity and openness. To be liberal in the classical sense is to accept intellectual variety–and the social complexity that goes with it–as the ineradicable condition of a free society.

    Atheism’s Wrong Turn

  2. Francesco
    16 February 2008

    Multumesc Emil. Binenteles ca nu ma supar. You know: „A friend in need is a friend indeed”. Adevarul este ca mai am destule de invatat cu privire la WordPress.
    Iar articolul lui Damon Linker este intr-adevar foarte bun.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *