Ce mai face încălzirea globală? Oamenii ştiinţifico-fantastici şi presa Jules Baliverne au livrat un episod nou din foiletonul inaugurat în urmă cu mai bine de două decenii. BBC titrează: Un nou avertisment referitor la topirea stratului arctic de gheaţă. De fapt este un avertisment vechi din 2007, reîncălzit pentru meniul de ştiri din 2011. O simulare pe calculator din 2007 a oamenilor ştiinţifico-fantastici a prezis dispariţia completă a gheţii arctice de vară pînă în 2013. Trecute fix. Simularea a fost revizuită în 2011. Datorită noului pronostic vast îmbunătăţit, gheaţa arctică de vară rămîne îngheţată deocamdată, dar va dispare pînă în anul 2016. Tot trecute fix. Următoarea revizie şi îmbunătăţire va avea loc în 2015.

În timp ce fochiştii mediatici ne ţin la curent cu căldura din calculator, măsurători din satelit asupra troposferei inferioare arată că anomalia de temperatură a înregistrat o scădere de 0.653°C în intervalul martie 2010 – martie 2011. Căldura din calculatoarele IPCC provoacă şi uragane devastatoare. Doi cercetători de la Universitatea John Hopkins au publicat în revista Journal of Geophysical Research rezultatele unui studiu care examinează capacitatea de predicţie a 16 modelări climatice computerizate folosite de IPCC. A fost verificată competenţa de anticipare a frecvenţei uraganelor de vară induse de încălzirea globală în emisfera nordică. Cei doi cercetători au găsit că “nu există nicio concordanţă între modelările analizate cu privire la creşterea sau descreşterea frecvenţei emisferice medii a cicloanelor de vară”. Verificarea competenţei a rezultat în demonstrarea incompetenţei: modelările climatice în cauză au prezis frecvenţe atât de diferite încât valoarea predictivă şi, mai ales, utilitatea acestora tinde spre zero. Faptul că în perioada 2005 – 2010 niciun uragan nu a afectat Florida şi coasta estică SUA, un record pentru ultimii 130 de ani, este un detaliu empiric situat în afara sferei de competenţă a ghicitoarelor IPCC.

David Evans a fost, pentru un număr de ani, convins de validitatea teoriei încălzirii globale cauzată de excesul de dioxid de carbon emanat în atmosferă de activităţile industriale umane. A lucrat între 1995 – 2005 şi 2008 – 2010 pentru departamentul guvernamental australian dedicat schimbărilor climatice, iar în calitatea sa de matematician şi inginer a construit modele climatice computerizate folosite pentru analiza impactului CO2 asupra climei, florei şi solului din Australia. În acest articol publicat în ziarul canadian National Post, fostul alarmist sintetizează defectele acestei teorii şi prezintă felul în care considerente politice au dus la instituirea unui fals drept adevăr incontestabil.

Modelele climatice se răcesc

David Evans

Dezbaterea despre încălzirea globală a atins proporţii ridicole şi este plină de confuzie şi semi-adevăruri milimetrice. Sunt un om de ştiinţă care înţelege datele, am fost odată un alarmist, iar acum sunt un sceptic. A fost amuzant să observ cum s-a desfăşurat această controversă, dar în ultimul timp a devenit îngrijorător. Această afacere sfâşie societatea şi îi transformă pe politicieni în nesăbuiţi.

Să clarificăm câteva lucruri. Întreaga idee că dioxidul de carbon ar fi cauza principală a perioadei recente de încălzire globală se bazează pe o presupunere care a fost dovedită drept falsă în deceniul 1990. Dar şirul de beneficii asociate era prea mare, cu prea multe locuri de muncă, industrii, profituri comerciale, cariere politice în joc şi cu posibilitatea unui guvern mondial depinzând de rezolvarea finală. De aceea, în loc să admită că au greşit, guvernele şi oamenii lor de ştiinţă docili întreţin în prezent ficţiunea că dioxidul de carbon ar fi un agent poluant periculos.

Să fim bine înţeleşi. Dioxidul de carbon este un gaz de seră, iar dacă presupunem că restul factorilor sunt neschimbaţi, atunci o concentraţie sporită de dioxid de carbon în aer va duce la încălzirea planetei. Orice câtime de dioxid de carbon pe care o emitem încălzeşte planeta. Însă problema nu este dacă dioxidul de carbon încălzeşte planeta, ci cu cât anume.

Majoritatea oamenilor de ştiinţă, de ambele părţi ale acestei controverse, sunt de acord în ce priveşte raportul dintre creşterea nivelului de dioxid de carbon şi creşterea temperaturii, atunci când singura variabila o constituie cantitatea suplimentară de dioxid de carbon. Aceste calcule provin din experimente de laborator, iar fizica elementară a acestui proces este cunoscută de un secol.

Disensiunea intervine referitor la ce se întâmplă mai departe.

Planeta reacţionează la cantitatea suplimentară de dioxid de carbon, ceea ce schimbă totul. Foarte important, căldura sporită cauzează evaporarea unei cantităţi mai mari de apă din oceane. Dar ce fac vaporii de apă? Persistă în atmosferă şi măresc înălţimea coloanei de aer umed din atmosferă, sau pur şi simplu crează mai mulţi nori şi ploaie? Nimeni nu ştia răspunsul în 1980, la începutul teoriei dioxidului de carbon. Alarmiştii au presupus că vor mari înălţimea stratului de aer umed din jurul planetei, ceea ce va duce la o încălzire şi mai accentuată, deoarece aerul umed este de asemenea un gaz de seră.

Aceasta este ideea centrală a oricărui model climateric oficial: alarmiştii susţin că fiecare câtime de încălzire datorată dioxidului de carbon rezultă în trei câtimi de încălzire finală, cauzate de surplusul de aer umed. Modelele climaterice multiplică încălzirea datorată dioxidului de carbon cu un factor de trei, astfel încât două treimi din încălzirea determinată în urma acestei deducţii este atribuită aerului umed suplimentar (şi altor factori). Dar numai o treime este cauzată de creşterea dioxidului de carbon.

Acesta este miezul problemei. Toate neînţelegerile şi dezacordurile provin de aici. Teza alarmistă se bazează pe o presupunere în ceea ce priveşte umiditatea din atmosferă, dar nu există dovezi care să valideze această amplificare pe care se sprijină alarmismul adepţilor acestei teorii.

Mii de baloane meteo efectuează măsurători anuale asupra atmosferei, începând din anii 1960. Toate simulările climaterice prezic faptul că pe măsură ce planeta se încălzeşte deasupra regiunii tropicale se va forma o porţiune atmosferica de căldură intensă, formată din aer umed şi extinsă pînă la 10 kilometri înălţime, datorită expansiunii pe verticală a stratului de aer umed în detrimentul aerului rece de deasupra. Baloanele meteo nu au detectat prezenţa unei astfel de porţiuni atmosferice în perioada de încălzire de la sfârşitul anilor 1970 şi în anii 1980 şi 1990. Deloc, nici măcar una mică. Această probă demonstrează că modelele climaterice sunt fundamental greşite, deoarece supraestimează mult creşterea de temperatură datorată dioxidului de carbon.

Această probă faptică a devenit evidentă pe la mijlocul anilor 1990.

În acel moment, “ştiinţa climatică” oficială a încetat a mai fi o ştiinţă. În ştiinţă, dovezile empirice sunt întotdeauna mai importante decât teoria, oricât de seducătoare ar fi o teorie. Dacă teoria şi măsuratorile sunt în contradicţie, atunci oamenii de ştiinţă adevăraţi vor abandona teoria. Dar ştiinţa oficială a climei a ignorat dovada crucială furnizată de baloanele meteo şi alte dovezi ulterioare care confirmă aceste măsurători, iar în schimb alarmiştii s-au agăţat de teoria dioxidului de carbon – care, ce coincidenţă, le asigură locuri de muncă bine plătite, fonduri de cercetare generoase şi conferă putere politică deosebită guvernelor care finanţează această teorie şi pe susţinătorii ei.

Există în prezent mai multe dovezi independente care arată că pământul răspunde la încălzirea datorată dioxidului de carbon prin diminuarea încălzirii. Orice sistem natural de durată lungă se comportă în acest fel, contrabalansând orice dezechilibru. Altfel, sistemul ar fi instabil. Sistemul climatic nu este o excepţie, iar acum putem dovedi acest lucru.

Însă alarmiştii susţin exact contrariul, anume că sistemul amplifică orice încălzire datorată dioxidului de carbon suplimentar şi astfel devine potenţial instabil. Nu este surprinzător faptul că predicţiile lor vizând temperatura planetară, adresate Congresului american în anii 1988, 1990, 1995 şi 2001, s-au dovedit a fi mult mai mari decât ceea ce s-a observat în realitate.

Alarmiştii micşorează constant creşterile de temperatură la care se aşteaptă, de la 0.30C pe deceniu în 1990, la 0.20C pe deceniu în 2001 şi acum la 0.15C pe deceniu – şi au neobrăzarea să ne spună că “este mai rău decât ceea ce ne-am aşteptat”. Aceste persoane nu sunt oameni de ştiinţă. Supraestimează creşterea de temperatură datorată dioxidului de carbon, neagă pe alese dovezile faptice şi ascund adevărul.

O modalitate de ascundere a adevărului este felul în care este măsurată temperatura.

Termometrele oficiale sunt adeseori amplasate în apropierea gurilor de evacuare a aerului cald din aparatele de aer condiţionat, în vecinătatea pistelor de asfalt fierbinţi din aeroporturi, unde sunt expuse jeturilor de aer cald eşapate de motoarele supersonice, în preajma instalaţiilor de purificare a apei de consum casnic sau industrial, unde sunt expuse căldurii emanate de deşeuri în descompunere, sau în zone urbane care radiază căldură de la clădiri, pavaj şi automobile. Încălzirea globală este măsurată în zecimi de grad şi, de aceea, orice sursă de căldură adiţională este importantă. Aproape 90% din termometrele din SUA inspectate de voluntari încalcă cerinţele de amplasare – de a nu fi situate în apropierea unei surse artificiale de căldură.

Temperaturile globale sunt măsurate şi de sateliţi, care monitorizează permanent aproape toată planeta. Măsuratorile efectuate de sateliţi arată că cel mai cald an din istoria recentă a fost 1998, iar temperatura globală nu a mai crescut din 2001. De ce urmăreşte ştiinţa oficială doar rezultatele termometrelor de suprafaţă şi nu menţionează rezultatele sateliţilor?

Pămîntul a intrat într-o perioadă de încălzire în jurul anului 1680, punctul de răcire maximă a Micii Ere Glaciare. Emisiile antropogene de dioxid de carbon au fost neglijabile înainte de 1850, iar un efect major l-au avut abia după al doilea război mondial. Aşadar, dioxidul de carbon antropogenic nu a putut cauza acest trend de încălzire de lungă durată. În cadrul acestui trend, Oscilaţia Pacifică Decadală se află la originea unor perioade de încălzire şi răcire alternative, care durează între 25 şi 30 de ani. Deocamdată s-a încheiat o fază de încălzire, ceea ce înseamnă că ne putem aştepta la o răcire uşoară în următoarele două decenii.

În prezent ne aflăm la o punct de joncţiune extraordinar. Ştiinţa climatică oficială, care este finanţată şi dirijată în întregime de către guverne, promovează o teorie bazată pe o presupunere despre aerul umed, despre care ştim că este falsă. Guvernele acceptă cu bucurie recomandările alarmiştilor, deoarece singura modalitate de a limita emisiile de dioxid de carbon este de a impune impozite noi şi de a extinde controlul statului asupra întregului sector energetic, atât producţia cât şi consumul. Iar a limita emisiile la o scară globală ar putea facilita chiar un guvern mondial – ce perspectivă excitantă pentru clasa politică!

Conform simulărilor climaterice oficiale, chiar dacă mâine vom stopa toate emisiile de dioxid de carbon, încetăm toate activităţile industriale şi ne întoarcem la Epoca de Piatră, temperatura în anul 2050 va scădea doar cu 0.015 grade Celsius. Însă aceste modele guvernamentale exagerează de zece ori – în realitate, sacrificiile noastre vor răci planeta în 2050 cu 0.0015 grade Celsius.

În final, pentru cei care încă au impresia că planeta este ameninţată de emisiile noastre de dioxid de carbon: cu părere de rău, dar aţi fost traşi pe sfoară. Da, dioxidul de carbon este o cauză a încălzirii globale, dar suficient de minoră încât nu merită să ne agitam prea mult.

În original icon-caret-right Climate models go cold
icon-anchor

Se spune că o imagine valorează cît o mie de cuvinte. Următoarele imagini documentează amplasarea senzorilor termici de suprafaţă din SUA. Măsuratorile înregistrate de aceşti senzori şi mulţi alţii similari sunt introduse în statisticile şi calculele IPCC. Acum ştiţi de ce planeta se îndreaptă spre o apocalipsă termică. Logic.