Foto: Orfelinat in comunism

Aşa îi explica, nu de multă vreme, Marian Munteanu, în cadrul unei emisiuni la Mix TV. Braşov, pe cei care regretă  regimul comunist; în special “Iepoca de aur”. Domnia sa crede că regretele sunt “pe bună dreptate”, recunoscând însă, că “a fost rău”.

“Activitatea ideologică-educativă, de dezvoltare a conştiinţei socialiste – arată tovarăşul Nicolae Ceauşescu – constituie o sarcină permanentă a întregului partid, cere o muncă stăruitoare plină de răspundere şi răbdare. Fără nici o exagerare trebuie spus că însuşi viitorul comunist al patriei noastre depinde de dezvoltarea cu succes a acestei munci” (Nicolae Ceaușescu – “România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, vol. 6, Ed. Pol. 1972, p. 691).

Activitatea ideologică-educativă constă în formarea concepţiei materialist-dialetice, adică ateiste, despre natură şi societate. Aceasta trebuia începută încă din primii ani de şcoală şi de aceea, “munca formativ ştiinţifică a şcolii trebuie să fie un proces ateist-ştiinţific continuu, combativ, deschis şi declarat”:

“Ateismul neagă necesitatea medierii lui dumnezeu în relaţia om-om, şi afirmă că scopul omului este de a ajunge la om. Ateismul marxist este umanismul care a suprimat religia, iar comunismul este umanismul practic ce a suprimat proprietatea privată”. Deoarece  proprietaea privată constituie “baza socială a ideii de dumnezeu” ( aşa scriau ideologii comunişti numele lui Dumnezeu).

Dar, partidul comunist a constatat că nu este suficient ca educaţia ateist-(pretins)ştiinţifică să se realizeze numai în cadrul orelor de curs şi al celor de dirigenţie. Elevii mai aveau şi timp liber şi deci, trebuia şi el folosit:

“Organizarea timpului liber al elevilor prin acţiunea comună a şcolii, organizaţiilor de copii şi tineret şi familiilor are o însemnătate metodică deosebită. Pe această bază se pot desfăşura manifestări care să contribuie la educarea ateist-ştiinţifică a elevilor, la folosirea în mod eficient de către tînăra generaţie a acestui capital atît de preţios  şi ireversibil care este timpul liber”.

“Munca şcolii şi a organizaţiilor de tineret, dusă împreună cu familiile pentru a îmbogăţii în conţinut educativ timpul liber al elevilor, poate să contribuie atît la dezvoltarea unor cunoştinţe şi aptitudini ale acestora şi, totodată, să evite participarea copiilor şi a tinerilor la practicile mistice ale religiilor şi sectelor religioase. Activitatea extraşcolară poate căpăta în felul acesta mari valenţe educative ateist-ştiinţifice; aceasta cu atît mai mult cu cît timpul liber al elevilor cuprinde şi zile de sărbători religioase, în care au loc slujbe şi alte practici de cult însoţite de fastul lor exterior”.

“Omul de tip nou”, pe care au visat comuniştii să-l făurească, nu poate fi conceput fără ca acesta să aibă o temeinică concepţie matertialist-dialectică adică, ateist ştiinţifică, despre lume. De aceea educarea lui în spiritual acesteia trebuie să continue toată viaţa. Rolul şcolii, deşi determinant, nu era suficient. Un rol important ar fi trebuit să-l aibă şi familia, dar partidul constatase că nu se putea srijini decât pe puţine familii:

“Sînt încă unele  familii care impun copiilor lor ajunşi adulţi, desi aceştia nu au nici un fel de convingeri religioase, să se cunune la biserică şi să-si boteze după ritual copiii. Mai sînt încă părinţi care pretind copiilor  să poarte obiecte de cult şi, în sfârşit, mai sînt unii care îşi educă sistematic copiii în spiritual convingerilor şi al practicilor religioase. În acest scop sînt folosite şi interrelaţiile tradiţionale cu prilejul unor sărbători şi ceremonialuri religioase, când se adună, mai ales la sate, rude din cele mai îndepătate. Desigur, numărul acestor familii scade treptat, pentru că înseşi interrelaţiile din şi dintre grupurile familiale se schimbă în cadrul marilor prefaceri care au loc în viaţa societăţii noastre”.

“Odată cu urbanizarea socialistă, alături de relaţiile de rudenie se afirmă tot mai mult relaţiile de prietenie izvorîte din raporturile de muncă, din comunitatea de preocupări, de aspiraţii. Acesta este şi motivul pentru care proporţia familiilor religioase se menţine mai mare la sate, aşezări cu forme mai simple de organizare socialistă a muncii, decît la oraşe, aşezări dezvoltate economic şi social cultural ca urmare a industrializării socialiste”.

Da, “s-a făcut şcoală”. Dar pentru partidul comunist şcoala a fost importantă nu numai pentru ceea ce reprezintă ea în sine pentru  societate ci, mai ales,  pentru potenţialul pe care-l are de a  fi folosită ca mijloc de îndoctrinare şi de manipulare :

“Este necesară înţelegerea principiului libertăţii de conştiinţă, care este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România prin Constituţie. Potrivit acestui principiu, prin libertatea de conştiinţă nu trebuie înţeleasă numai libertatea de care se bucură slujitorii cultelolr de a-şi desfăşura nestingherit activitatea în cadrul instituţionalizat al  religiilor respective, ci – în primul rînd – îndatorirea întregului  sistem educativ făurit de orînduirea noastră socialistă de a desfaşura o activitate permanentă, deschisă cu scopul de a slăbi continuu influenţa religiei, a sectelor religioase asupra tineretului, de a le forma concepţia materialist- dialectică  despre natură, societate şi gîndire”.(Citatele sunt din volumul Știinţă, religie,societate – culegere de lecţii pentru învăţământul de partid – editura politică, Bucureşti 1972)  

E adevărat, “s-au construit case”. Multe. Şi toate blocuri. Au umplut oraşele. Şi dacă nu se petrecea Marea Prăbuşire a lui Ceauşescu şi a sistemului, survenită în Decembrie 1989, astăzi, satele româneşti ar fi fost nişte aglomerări, mai mici sau mai mari, de blocuri de două, trei etaje, cu veceuri în afara acestora  – urbanizare socialistă. Noile relaţii interumane – de “prietenie şi întrajutorare tovărăşească” (aceasta-i formula întreagă în limba de lemn), care trebuiau să pună pe planul secund relaţiile familiale se pot mai uşor realiza atunci când îi ai pe toţi adunaţi, grupuri, grupuri.

După cum reiese din citat, industrializarea socialistă folosea de asemeni (şi) la schimbarea interrelaţiilor “din şi dintre grupurile familiale”. Scopul principal al industrializării socialiste era  însă acela de a satisface cerinţele unei presupuse legi “obiective” ale dezvoltării naturii şi societăţii umane, care potrivit dialecticii materialiste marxiste, spune că atunci când se depăşeşte un anumit prag al unor acumulari cantitative se produce un salt calitativ şi apare o nouă calitate. Ceva  se transformă în cu totul altceva.

“O nouă calitate superioară” îi spunea Ceauşescu referindu-se la societatea comunistă. Era convins că datorită “genialităţii” lui, “marele salt înainte” românesc se va produce exact în  obsedantul an 2000.

Nu crearea de locuri de muncă  a fost scopul industrializării socialiste, ci doar unul din mijloacele de materializare a visului lui Ceauşescu, acela de a fi primul făuritor al primului stat comunist din lume … campionul absolut al comunismului. Tocmai în perioada când sistemul era în prag de colaps. Fapt înţeles de către Gorbaciov şi alţi câţiva lideri comunişti mai inteligenţi şi mai realişti, care au încercat salvarea lui prin aşa zisele glasnoşti şi perestroika. Ceauşescu era însă hotărât să calce şi pe cadavre pentru a-şi împlini visul nebunesc. A reuşit doar să grăbească prăbuşirea inerentă a sistemului comunist –  CĂLCÂND PE CADAVRE !

Pe cadavre călcând şi-a inaugurat şi consolidat puterea şi Ion Iliescu şi partidul său, încropit din resturile pecereului. Tot aşa, cum, călcând pe cadavre, s-a născut şi s-a extins însuşi sistemul comunist, care l-a produs şi pe Ceauşescu.

Nu Uniunii Sovietice i s-a opus Ceauşescu, ci ideii gorbacioviste a comunismului cu faţă umană  (care a însemnat totodată recunoaşterea caracterului inuman al comunismului). Nu credea că este idea salvatoare; intuiţia îi spunea că este nocivă. Era convins că el e hărăzit de istorie să salveze sistemul, că doar el cunoaşte calea dreaptă spre comunism: construirea societăţii socialiste multilateral dezvltate – producerea câtor mai multe lucruri din cât mai multe domenii. Ceea ce a generat producţia pe stoc. Principiul rentabilităţi este exclus din economia politică marxistă, fiind un concept de sorginte burgheză. Şi tocmai nesocotirea factorului rentabilitate i-a venit de hac.

Nu trebuie uitat, nu trebuie iertat. Ceauşescu nu este însă nici singurul nici principalul vinovat. El a fost doar un produs, ajuns ulterior exponent al sistemului clădit pe cadavre. Vinovaţi sunt deci, toţi cei care au lucrat la implementarea comunismului în România. Acestora  şi odraslelor lor le datorăm tot ce am pătimit şi pătimim şi din 1989 încoace.

Din păcate există periculos de mulţi nostalgici ai regimului comunist. În special din cauza ignoranţei. Dar şi a prostiei. Cea mai mare parte a celor care au trăit în perioada regimului comunist, inclusiv cei mai mulţi dintre foştii membrii ai PCR, n-au ştiut niciodată că ideologia comunistă (marxism-leninismul) are la baza materialismul dialectic numit şi ateism ştiinţific. Unii nu auziseră nici denominaţia respectivă, deşi Ceuşescu o pomenea în toate cuvântările. Dar cu materialismul dialectic, mai treacă-meargă; este o filozofie destul de greu de digerat şi de către cei care o urmau în facultate. Însă “elementele cele mai conştiente” ale “clasei muncitoare” şi ale  clasei “ţărănimea muncitoare” – membrii PCR proveniţi din rândurile acestor două clase muncitoare – nu citiseră măcar “Manifestul Partidului Comunist” scris de Marx, “de pe poziţiile clasei muncitoare”. Unii nici nu ştiau că există. Nu ştiau care este “Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului” (după Fr.Engels). În schimb, mai toţi cunosc sintagma “ munca l-a făcut pe om”, dar nu şi la ce se referă. Lucruri elementare.

Nu cunosc ideologia comunistă, dar ştiu că este bună şi că a fost prost aplicată. De către cine? Nu-ţi pot răspunde. Sunt convinşi că ticăloşii de imperialişti americani şi alţi capitalisti în cârdăşie cu sovieticii i-au văduvit, din invidie, de viitorul luminus pe care l-ar fi putut avea dacă-l lăsau pe Ceauşescu să-i ducă în comunism. Nu acceptă idea că sistemul este neviabil din proiect.

Cred în comunism dar se consideră şi buni creştini. Nici nu le trece prin minte că a crede şi în marxism şi în evanghelii, în Marx şi în Iisus este o imposibilitate. Duplicitatea fiindu-le în fire. Cei mai mulţi sunt nostalgici după Ceauşescu şi epoca sa. Asta însă nu i-a împiedicat să trecă necondiţionat de partea lui Ion Iliescu, uzurpatorul odiosului tiran, care le-a trimis idolul la moarte. Nu-i va impiedica nici să voteze în continuare cu partidul acestuia – PSD. Unii fiindu-i membrii.  Oameni de caracter ! Multe din crimele comunismului au ieşit la ivelă şi vor mai ieşi şi altele. Foarte mulţi nostalgici refuză să ia cunoştinţă de ele. Oameni de omenie domnule! Şi patrioooţi !

Printre nostalgici sunt unii care înainte de Decembrie 1989 erau copii sau s-au născut după această dată. Aceştia nu sunt conştienţi de ignoranţa bunicilor şi a părinţilor, care au sădit în ei acest sentiment. De aceea îi şi urmează. A-i lăsa mai departe în această stare confuză, a nu face nimic pentru a le lumina mintea este o crimă, care ne/îi va costa viitorul.

Atenţie ! Toţi aceşti nostalgici pe “bună dreptate“  constituie forţa PSD. Iar pentru PSD doar ei sunt poporul?

E absurd, e nedrept, e o crimă ca viitorul celor care azi sunt doar copii şi al celor ce se vor naşte să fie hotărât de aceşti, nici comunişti de-a-binelea, nici pe deplin creştini !