Pe 3 august 2008 a decedat unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi ai secolului trecut, Aleksandr Soljeniţîn. Patriot rus şi gânditor creştin-ortodox, născut în 1918 în Rusia, Soljeniţîn a contribuit fundamental la distrugerea mitului comunismului uman. Laureat al premiului Nobel pentru literatură, a luptat neîncetat pentru aflarea adevărului despre efectele catastrofale ale aplicării preceptelor ideologiei comuniste în Estul Europei. Operele sale au descris universul concentraţionar sovietic şi au făcut legătura între natura anti-umană a comunismului şi ideologia naţional-socialismului, prezentând totalitarismul roşu drept ruda apropiată a nazismului, spre indignarea unei părţi însemnate a intelighenţiei occidentale.

Din păcate, după căderea regimurilor comuniste în Estul Europei şi destrămarea Uniunii Sovietice, evoluţia lui Soljeniţîn a dezamăgit. Patriotul rus a cedat unui naţionalism în general orb la păcatele ruseşti, vechi sau noi. Bătrânul adversar al totalitarismului moscovit a devenit un admirator al preşedintelui Vladimir Putin şi un apărător al Rusiei putiniste, „înconjurate” de un Occident agresiv şi periculos. Premiat de preşedintele rus cu premiul de stat, fostul disident rus a ajuns, în mod ironic, alături de oamenii care i-au ruinat ţara, schilodit poporul şi distrus viaţa.

Deruta finală a lui Soljeniţîn a prefigurat înfrângerea ultimelor vestigii ale Rusiei pre-comuniste. Kaghebistul Putin, transformat de cuvintele lui Soljeniţîn în omul care „a redat măreţia Rusiei”, avea în curând să devină şi reunificatorul Bisericii Ortodoxe Ruse, încheind astfel lunga rezistenţă anticomunistă a preoţimii ortodox-ruse din exil.

În războiul dintre vechea Rusie şi regimul comunist, KGB-ul a avut ultimul cuvânt.

Pentru a ilustra cât mai bine importanţa operelor lui Soljeniţîn, am transcris capitolul 6 Soljeniţîn, reacţionarul (pag. 96-118) din Terorismul intelectual: din 1945 până în prezent a lui Jean Sevillia. Aşa cum se va vedea din lectura sa, fragmentul se referă mai puţin la Soljeniţîn şi mai mult la lumea în care a trăit şi s-a zbătut: Franţa anilor ’70, perioadă de vârf a puterii comuniste.

Chiar dacă ultima parte a capitolului nu are legătură cu persoana lui Soljeniţîn, am considerat că nu poate lipsi din moment ce abordarea aşa-zis „metapolitică” – apărută în anul de graţie 1968, bun an pentru non-gândirea politică, doar a născut o mulţime de „vizionari” – a „reformatorului” dreptei franceze, Alain de Benoist, pare a fi la mare preţuire în anumite cercuri ale blogosferei.

În consecinţă, capitolul apare complet, singurele elemente omise fiind notele de subsol care fac referire la ediţiile franceze ale lucrărilor menţionate de Sevillia în analiza sa. Diferitele secţiuni ale capitolului sunt marcate prin subtitluri introduse de mine; nici imaginile prezente în articol nu există în cartea lui Sevillia, fiind adăugate de subsemnatul.

Articole recomandate:

• Ultimul interviu acordat unei publicaţii din afara Rusiei – Der Spiegel
• Alexander Isayevich Solzhenitsyn RIP, 1918-2008 – Brussels Journal

Literatura Soljeniţîn: opera lui Soljeniţîn există în limba română şi în format digital şi poate fi accesată fără cost. Îi mulţumesc lui Vitalie Sprânceană pentru linkuri.

• O zi din viaţa lui Ivan Denisovici
• Arhipelagul Gulag (vol. 1)
• Arhipelagul Gulag (vol. 2)
• Arhipelagul Gulag (vol. 3)
• Pavilionul canceroşilor
• Viţelul şi stejarul (vol. 1)
• Viţelul şi stejarul (vol. 2)

Soljeniţîn, reacţionarul

Jean Sevillia

„Omul îşi dobândeşte cea mai mare libertate la puşcărie”. Autorul acestei formule ştie despre ce vorbeşte. Căci, într-adevăr, Soljeniţîn în temniţă s-a eliberat – din punct de vedere mental. În 1945, fiind ofiţer în armata sovietică, el îl critică pe Stalin într-o scrisoare către un prieten. Cenzura veghează: capătă opt ani de ocnă. Eliberat în 1953, este deportat încă trei ani în Asia centrală. În 1956, datorită destalinizării, este reabilitat.

Matematician şi fizician, Aleksandr Soljeniţîn a mai primit încă un dar: stilul. Deţinut fiind, a meditat, sucindu-le pe toate feţele, la mii de cuvinte şi la sute de fraze, pe care le-a invăţat pe de rost. Acum le aşterne pe hârtie. Inspirate din experienţa recluziunii personale, primele sale scrieri traduc lupta sa cu frica, cu frigul, cu foamea şi cu boala. Dacă a câştigat această luptă, a făcut-o doar prin armele forţei interioare şi ale rezistenţei morale. În 1962, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici este publicată cu încuviinţarea lui Hruşciov: aceasă povestire descrie douăzeci şi patru de ore din viaţa unui „zek”, un condamnat la muncă silnică. În 1964, Hruşciov fiind îndepărtat, Brejnev e cel care îi succedă. Acesta este un dur: maşinăria represivă se pune iarăşi în mişcare. Nemaiputând fi editat în URSS, Soljeniţîn izbuteşte să-şi scoată manuscrisele în Occident: Primul cerc şi Pavilionul Canceroşilor apar la Paris. În 1969, deşi exclus din Uniunea Scriitorilor Sovietici, el este totuşi celebru. În 1970, îi este decernat Premiul Nobel pentru literatură, fără să se poată duce la Stockolm, unde trebuia să i se înmâneze oficial premiul.

La vremea respectivă, francezii se familiarizează cu numele ruşilor răzvrătiţi împotriva regimului. O insurecţie cu arme inegale, condusă de intelectuali. Sunt numiţi „disidenţi” Iuri Daniel, Andrei Siniavski, Leonid Pliuşci, Andrei Amalrik, Andrei Saharov, Iuri Orlov, Aleksandr Zinoviev.

Până în 1968, Soljeniţîn se înhămase deja la o muncă enormă. O operă redactată clandestin, din care a ascuns capitolele unul câte unul. Pe o filieră anonimă, scriitorul izbuteşte să trimită o copie dincolo de Cortina de Fier. Securitatea de stat dibuieşte în cele din urmă obiectul delictului: interogată de poliţie, dactilografa lui Soljeniţîn se spânzură. Acest lucru îl determină să publice lucrarea cu orice preţ. Arhipelagul Gulag apare la Paris în ruseşte, în decembrie 1973. Această carte ieşită din comun şi explozivă va dinamita ideea comunistă.

Scris pe baza amintirilor autorului, acest document este de asemenea susţinut de cele 227 mărturii pe care le-a înregistrat şi de informaţiile pe care le-a pus cap la cap. Gulag în ruseşte înseamnă sigla Direcţiei principale a lagărelor de muncă silnică (Glavnoye Upravleniye Ispravitel’no-Trudovykh Lagerey i koloniy n.r.). Arhipelagul este şiragul de insule alcătuit din lagărele sovietice. Acolo s-a născut un tip deosebit de umanitate, în care noţiunile obişnuite de bine şi de rău nu mai au valoare. Arhipelagul Gulag constituie o istorie a represiunii în URSS, o geografie a lagărelor, o cronica a soartei celor numiţi „zek” şi totodată o prodigioasă explorare a sufletului omenesc: în ocnă, detenţia atrage după sine decăderea morală, dar uneori lasă să apară şi suflete de sfinţi.

Pe vremea când zăcea în lagăr, Soljeniţîn împărtăşea soarta a 12 milioane de deportaţi. Scriitorul califică acest sistem drept „industrie penitenciară”, dovedind că apariţia sa nu datează din perioada lui Stalin, ci din cea a lui Lenin: încă din 1918, au fost create lagăre pentru burghezi, opozanţi, contrarevoluţionari. În 1928, regimul trimite în lagăre victimile epurărilor sau ţărani ostili colectivizării. Universul concentraţionar sovietic, fenomen de masă, s-a născut odată cu revoluţia bolşevică: el provine din natură însăşi a comunismului.

În Franţa, de la procesul Kravencko, numeroase lucrări au denunţat lagărele sovietice. Au fost traduşi disidenţii: în afară de Soljeniţîn, Anatoli Marcenko (Mon temoignage, 1970), Vladimir Bukovski (Une nouvelle maladie mentale en URSS, l’opposition – Disidenţa, o nouă maladie mentală în URSS, 1971). Alţii vor fi publicaţi după Arhipelagul Gulag: în special Eduard Kuzneţov (Le Journal d’un condamne a mort – Jurnalul unui condamnat la moarte, 1974) şi Varlam Şalamov (Recits de la Kolyma – Povestirile din Kolîma, 1980). Însă asupra coşmarului îndurat de poporul rus, Soljeniţîn este cel care aduce o mărturie neegalată, în care veridicitatea faptelor rivalizează cu profunzimea analizei. Celor care refuzau să privească realitatea, acest uriaş scriitor le deschidea ochii.

Dar este oare salutat Arhipelagul Gulag pe măsură? Nici măcar, şi asta pentru că această carte loveşte în ordinea stabilită. În 1968, Primăvara de la Praga a fost reprimată cu concursul Pactului de la Varşovia. În 1970, după revoltele muncitorilor de la Gdansk, în Polonia a fost proclamată starea de urgenţă. Cu toate acestea, destinderea îşi spune cuvântul, Occidentul întreţine cele mai bune raporturi cu URSS, cu care se încheie contracte fructuoase. Disidenţii sunt respectaţi, dar stingheresc.

La stânga spectrului politic, comuniştii sacralizează Uniunea Sovietică. Or, socialiştii îşi întemeiează noua lor strategie pe unitatea de acţiune cu „partidul clasei muncitoare”. În 1972, Francois Mitterand şi Georges Marchais au semnat un program comun de guvernare. La alegerile legislative din martie 1973, distanţarea faţă de dreapta s-a întărit. Se ştie că preşedintele Pompidou este bolnav: sunt previzibile alegerile anticipate. Cu riscul de a dăuna ansamblului stângii, nimic nu trebuie să întunece imaginea comunismului. În ochii socialiştilor, anticomunismul rămâne o maladie ruşinoasă, iar antisovietismul un reflex reacţionar.

Tovarăşii de drum n-au murit. Consacrându-le un articol lui Soljeniţîn şi lui Saharov, revista Temoignage chretien (20 decembrie 1973) bate toba, marcând începutul punerii lor la stâlpul infamiei: „Să fie liberi să profereze toate prostiile reacţionare pe care le vor vrea, asta e dorinţa noastră, în numele toleranţei. Dar, vă rugăm, să nu strigăm, la stânga, împreună cu haita anticomuniştilor de toate culorile, că în ei doi rezidă generozitatea, nobleţea sau adevărul”.

Pentru L’Humanite (17 ianuarie 1974), publicarea Arhipelagului Gulag intră în cadrul unei „campanii antisovietice împotriva destinderii”, menite să „deturneze atenţia de la criza care face ravagii în ţările capitaliste”. Cuvânt cu cuvânt, acesta este un argument care a fost fluturat în 1949 împotriva lui Kravcenko. La 20 ianuarie, la televiziune, Marchais admite că, într-o Franţă condusă de comunişti, Soljeniţîn ar fi autorizat să fie publicat. „Dacă ar găsi un editor”, precizează el. Când Le Nouvel Observateur publică un articol favorabil scriitorului, cotidianul comunist contraatacă. La 28 ianuarie, L’Humanite acuză săptămânalul că „opreşte progresul irezistibil al unirii stângii”. În L’Unite, organul Partidului Socialist, Francois Mitterand îi ia apărarea lui Jean Daniel. Dar insistă: „Lucrul cel mai important nu este ce spune Soljeniţîn, ci faptul că o poate spune” (6 februarie 1974). „Lucrul cel mai important” nu e gulagul, ci unirea stângii.

În Uniunea Sovietică, Soljeniţîn este considerat un trădător. La 1 februarie 1974 este arestat. Decăzut din naţionalitatea sa, dar ocrotit de notorietate, este expulzat treisprezece zile mai târziu şi urcat într-un avion care îl debarcă la Frankfurt: „Soljeniţîn se duce în Germania”, titrează Le Monde la 13 februarie, într-un eufemism încărcat de subînţelesuri. Un an mai tîrziu, subînţelesurile vor deveni explicite. În faţa sindicaliştilor americani, scriitorul va diseca teribilul paradox prin care regimul stalinist a fost întărit de victoria din 1945. Deformându-i sensul cuvintelor, Le Monde face o paralelă între scriitor şi apologeţii Colaborării: „Aleksandr Soljeniţîn regretă că Occidentul a susţinut URSS împotriva Germaniei naziste în ultimul conflict mondial. Nu este singurul: înaintea lui, occidentuali precum Laval gândiseră întocmai, iar oameni ca Doriot sau Deat îi întâmpinau pe nazişti ca pe nişte eliberatori” (3 iulie 1975). Două luni mai apoi (12 septembrie 1975), cotidianul îşi va reitera aluziile, anunţând că Soljeniţîn pleacă în Chile. Chile înseamnă Pinochet. Informaţie nefondată, dezminţită a doua zi şi difuzată, putem bănui, fără gând ascuns.

„Înainte de a-l saluta pe Soljeniţîn”, ironizează Jean Daniel, „trebuie, dacă putem zice astfel, să spui parola roşie, pentru că lucrul cel mai important, nu-i aşa, este să nu fii tratat drept antisovietic, anticomunist şi om care divizează unirea stângii.” Dar, în acelaşi editorial (18 februarie 1974), directorul Le Nouvel Observateur se justifică: mai cu seamă, pentru a nu fi luat drept „anticomunist”.

Controversa se amplifică – cronicar la Le Nouvel Observateur şi membru în consiliul executiv al Partidului Socialist, Gilles Martinet se dezlănţuie într-o diatribă împotriva atitudinii comuniştilor faţă de Soljeniţîn. În L’Unite, Mitterrand intervine spre a arăta că Martinet nu e abilitat să vorbească în numele PS: „Nu este just să i se reproşeze lui Georges Marchais o rămăşiţă de stalinism.” Tot în numele unirii stângii, nu trebuie să se spună nimic împotriva comunismului.

Intervievaţi de săptămânalul comunist France nouvelle, redactorul-şef de la Temoignage chretien, Claude Gault, se leagă de „cârdăşia unei părţi a stângii cu dreapta cea mai anticomunistă”, iar Max-Pol Fouchet, ziarist la televiziunea şi la Le Point, afirmă răspicat că afacerea Soljeniţîn „serveşte drept maşinărie de război împotriva URSS în primul rând, împotriva socialismului în general, iar la noi, împotriva unirii stângii” (19 februarie 1974).

În aprilie, această polemică încetează: Georges Pompidou a murit, iar stânga se înfăţişează unită în spatele lui Francos Mitterrand. Puţin contează morţii din gulag. Ceea ce contează este încercarea de a ajunge la Elysee.

În iunie anul următor, primul volum al traducerii din Arhipelagul Gulag este disponibil. În doar câteva săptămâni, se vând 700 000 de exemplare (al doilea volum iese de sub tipar la sfârşitul anului, al treilea în 1976).

Dar în rândurile celor din Saint-Germain-des-Pres, Soljeniţîn nu are succes de vînzare. Comentatorii înţeleg că opera lui nu constituie doar un rechizitoriu împotriva totalitarismului sovietic. Dindărătul Arhipelagului Gulag se fac simţite reflecţiile care se vor adânci mai apoi: refuzul materialismului modern, apărarea drepturilor sufletului, apelul la o regenerare spirituală a Rusiei. Soljeniţîn nu e doar anticomunist, el este creştin şi patriot.

Pentru unii, limitele acceptabilului au fost depăşite. Revista Tel Quel (vara lui 1974) nu întârzie să facă ştiut acest lucru. „Soljeniţîn: protestul din principiu împotriva expulzării lui este de la sine înţeles. Dar este oare un motiv să înghiţim aceste declaraţii de întoarcere în Evul Mediu cel mai reacţionar, cel mai religios?”. În ianuarie 1975, scriitorul se află în trecere prin Paris. Iată un bun prilej pentru un ziarist socialist să-i facă un portret de o condescendenţă pe cât de trufaşă, pe atât de insultătoare: „Personajul nelinişteşte fizic. Chiar şi bine spălat şi proaspăt ras, el oferă latura îndoielnică a mujicului din legende, cu ridurile adânci care îi brăzdează faţa şi îi dau un aspect simian, al acelor maimuţe triste care se uită cum trec plimbăreţii de duminică” (L’Unite, 24 ianuarie 1975).

La 11 aprilie 1975, ediţie excepţională a emisiunii „Apostrophes”. Vedetă: Aleksandr Soljeniţîn. Pe platou, Jean Daniel protestează: nici un comunist nu e prezent. Soljeniţîn, grav, profund, asistă la acest schimb de replici cu un aer uluit. Gândeşte, desigur, că obiectivititatea nu înseamnă cinci minute de antenă pentru călău şi cinci minute pentru martir. Ceea ce îl tulbură în străfundul fiinţei lui nu sunt înfruntările intelighenţiei pariziene, ci gemetele care scapă din gulag. În Uniunea Sovietică, două mii de lagăre sunt încă active şi din cele 5 milioane de prizonieri închişi în ele, 20 000 mor în fiecare an. Iar scriitorul prevede strigătele altor victime.

În primăvara lui 1975, în Cambodgia sau în Vietnamul de Sud, trupele dau înapoi pas cu pas în faţa ofensivei comuniste. Faţă de data la care se ţine emisiunea, Phnom Penh va cădea peste şase zile, Saigonul – peste douăzeci. În faţa camerelor de luat vederi, Soljeniţîn spune răspicat: Indochina va deveni un gulag. Iar Occidentul tace: „Presupuneţi”, tună el, „că Vietnamul de Sud ar fi atacat Nordul. S-ar fi auzit tunete, furtuni şi urlete. Dar Vietnamul de Nord e cel care invadează Sudul şi toată lumea se felicită”. Pe platou, opozanţii lui Soljeniţîn îl ironizează. Îi reproşează că a devenit „profetul contrarevoluţiei”. Zâmbesc de „viziunea lui premonitorie”. Un gulag în Indochina? Ce păcat că un astfel de talent literar e stricat de obsesiile de anticomunist primitiv.

Cambodgia

Phnom Penh, 17 aprilie 1975. La ora 9:30, khmerii roşii ai diviziei 310 îmrepsoară capitala cambodgiană. Marşul lor victorios a început în 1968. În şapte ani, aceste trupe înăsprite au luptat împotriva prinţului Sihanouk, apoi împotriva mareşalului Lon Nol, un aliat al Statelor Unite. Au dat uneori înapoi, dar n-au aruncat niciodată armele. În fruntea lor se află un om format la Paris, în 1949, de Partidul Comunist: Pol Pot. Începând din 1973, dezangajarea americană i-a falicitat sarcina: khmerii roşii n-au încetat să-şi extindă influenţa asupra zonelor rurale ale ţării. La începutul anului 1975, au lansat ofensiva finală.

La 1 aprilie, Lon Nol pleacă în exil. La 17 aprilie, locuitorii din Phnom Penh îi văd ieşind din junglă pe micii războinici, jigăriţi, sărăcăcios îmbrăcaţi, încălţaţi cu un fel de şlapi sau cu bucăţi rămase de la cauciucuri. Tineri, foarte tineri: între zece şi cincisprezece ani. Nişte puştani analfabeţi şi fanatici, care ascultă orbeşte de Angkar – organizaţia comunistă revoluţionară. La o oră de la sosirea lor, începe o operaţiune fără echivalent: oraşul e golit de locuitorii săi. Bărbaţi, femei, copii, toţi sunt siliţi să plece pe jos, încadraţi de mici oameni în negru care nu zâmbesc niciodată. Phnom Penh însemna bani, confort, însemna fete de moravuri uşoare? Ei bine, de acum s-a terminat cu toate astea: comunismul va purifica poporul cambodgian. În patruzeci şi opt de ore, sunt deportaţi două până la trei milioane de citadini. Intelectualii, călugării, opozanţii n-au timp să-şi pună întrebări: sunt asasinaţi. Cu lovituri aplicate cu cozile de cazma sau vârându-li-se capul într-o pungă de plastic: Angkar face economie la muniţie. Ceilalţi sunt trimişi la muncă silnică, fără hrană, fără îngrijiri.

„Phnom Penh a căzut”, anunţă pagina întâi din Le Monde, la 18 aprilie 1975. În chenar, un articol semnat de Patrice de Beer, unul din puţinii reporteri occidentali rămaşi în oraş. Şi-a expediat depeşa joi, 17 aprilie, spre sfârşitul dimineţii: „Oraşul este eliberat. (…) Se mai aud încă împuşcături în centru, dar entuziasmul popular este evident. Grupuri se formează în jurul partizanilor (…) tineri, fericiţi, surprinşi de succesul lor facil. (…) Cortegii se formează pe străzi, iar refugiaţii încep să se întoarcă acasă.” Titlul articolului în chenar: „Entuziasm popular”. În toată presa (sau aproape toată), la televiziune, la radio, cuvântul „eliberare” revine neîncetat pentru a desemna astfel cucerirea Phnom Penh-ului.

La 28 aprilie, în Le Nouvel observateur, Jean Lacouture face o adevărată disertaţie despre revoluţia cambodgiană. Dar evacuarea din Phnom Penh? O „cutezătoare transfuzie de popor”.

Patrice de Beer s-a refugiat la ambasada Franţei. Ca toţi observatorii străini, este expulzat din Cambodgia. La întoarcerea acasă, el îşi spune impresiile şi justifică izolarea ţării (Le Monde, 10 mai 1975): „De ce această atitudine? În nici un caz, aşa cum încearcă să ne facă s-o credem administraţia americană, care se agaţă de teoria ei privind „baia de sânge”, nu e pentru a ascunde orori pe care nişte oameni sadici îmbrăcaţi în negru le-ar săvârşi tocmai acum. Că ne place sau nu, cambodgienii au decis că nu mai voiau străini la ei în ţară (…) Vor să se descurce singuri, cu propriile lor metode. (…) Nimeni însă nu-şi poate permite încă să judece o experienţă”. Dacă reporterul califică evacuarea capitalei Phnom Penh drept un „gest spectaculos”, ceva îl supără totuşi: „Printre evenimentele pe care noi ne le-am înţeles a fost evacuarea totală a spitalelor, care adăposteau la căderea oraşului aproape douăzeci şi cinci de mii de răniţi şi bolnavi, în condiţii sanitare înspăimântătoare”. Bolnavii cu pricina au fost lăsaţi să crape pe marginea drumurilor de organizaţia Angkar.

Urmează luni de tăcere. Cambodgia este ruptă de restul lumii. Câţiva evadaţi ca prin miracol scapă de masacre şi trec în Thailanda. Francois Ponchaud, preot, le culege mărturille. În 1977, misionarul poate avansa cifra de 2 milioane de morţi de la luarea puterii de către khmerii roşii. Dar tragedia nu s-a terminat. Colectivizarea orezăriilor provoacă o cădere vertiginoasă a producţiei: foemetea face alte sute de mii de victime. În 1979, anul în care Vietnamul invadează Cambodgia, se contabilizează cifra de 3 300 000 de persoane ucise sau dispărute, printre care 500 000 morţi prin execuţie, dintr-un total al populaţiei care se ridica cu patru ani mai înainte la 7 milioane de persoane. În nebunia lor ucigaşă, Pol Pot şi complicii săi şi-au exterminat mai mult de o treime din compatrioţi.

Cambodgia a devenit cel mai sinistru dintre gulaguri: Soljeniţîn avea dreptate.

Vietnam

Saigon, 30 aprilie 1975. La amiază, un T 54 de fabricaţie sovietică şi un T 59 de fabricaţie chineză sparg grilajul palatului prezidenţial. Cele două tancuri aparţin brigăzii blindate 203 din Vietnamul de Nord. De cincisprezece zile, Vietnamul de Sud cunoaşte debandada. Civilii având legături cu americanii se îngrămădeau în jurul elicopterelor care se îndreptatu spre portavioanele ce navigau în larg. În zorii zilei de 30 aprilie, în proporţie de unu la o mie, ultimii soldaţi din Sud încă se mai îndreptau spre front: un batalion de paraşutişti, cadeţii Academiei Militare din Dalat (în zilele de ceremonie, ei purtau chipiul roşu cu auriu al elevilor şcolii militare de la Saint-Cyr) şi tinerii miliţieni catolici din Hanoi. Eroică şi derizorie bătălie de onoare pentru o ţară pierdută.

La 3 mai, Le Monde constată, nu fără o urmă de jubilare: „Noua putere lichidează rămăşiţele prezenţei americane”. La Paris, cei care n-au încetat să blameze „crimele de război” ale Statelor Unite şi pe „marionetele” acestora din Sud sunt în sărbătoare: poporul vietnamez este reunificat. Şi în sfârşit liber. O dată în plus, francezii nu citesc sau nu aud decât o expresie, „eliberarea Saigonului”, când de fapt oraşul a fost cucerit şi ocupat prin forţa armelor.

Ex-capitala este rebotezată: Saigon se numeşte de acum încolo Oraşul Ho Şi Min. Pe străzi, megafoane difuzează în permanenţă programul radio: lozinci comuniste, marşuri militare, cântece sovietice. Venind de la Hanoi, debarcă şi cadrele partidului. Întocmesc liste, fac apel la delaţiune spre a hăitui cadrele regimului defunct. Militari şi funcţionari sunt supuşi la stagii de „reeducare”: un an, trei ani, şase ani, zece ani… Din totalul unei populaţii de 20 de milioane de persoane, între 500 000 şi un milion de vietnamezi din Sud trec prin aceste lagăre. 300 000 mor în lagăr. Saigonul avea 4 milioane de locuitori: jumătate sunt deportaţi în „noile zone economice” şi constrânşi la muncă silnică. În 1975, un grup de deţinuţi concepe şi învaţă pe de rost un „testament” care circulă prin temniţe: „Noi, prizonierii din Vietnam, cerem Crucii Roşii internaţionale, organizaţiilor umanitare din lume, oamenilor cu bunăvoinţă, să trimită de urgenţă fiecăruia dintre noi câte o pastila de cianură ca să ne putem curma suferinţa şi umilinţa.”

Vietnamul a devenit un mare gulag: Soljeniţîn avea dreptate.

Încă din 1976, vietnamezii din Sud încearcă să fugă. O singură ieşire: marea. Cu ajutorul unor jonci sau plute improvizate, ei pleacă pe mare. Cu miile, cu zecile de mii, cu sutele de mii: în total, 3 milioane de fugari. Sunt nevoiţi să înfrunte furtunile (mii dintre ei vor pieri înecaţi) şi piraţii, care pradă, violează şi ucid. În răstimpul a trei-patru ani, un număr de 500 000 de vietnamezi, care speră să evadeze din infern, mor în Marea Chinei.

La 8 noiembrie 1978, televiziunile occidentale difuzeată imagini de pe Hai-Hon, un cargou ancorat în largul apelor Malaeziei. La bordul lui, 2500 de refugiaţi. Nimeni nu vrea să îi primească. Opinia publică reacţionează . În Thailanda, în lagăre de refugiaţi, lucrează în mod discret organizaţii de caritate. Dar la Paris, reflectoare se aţintesc asupra acţiunii comitetului „Un vapor pentru Vietnam”. La 22 noiembrie 1978, comitetul publică un apel pentru închirierea unui vapor sanitar. Este vorba de a se veni în ajutor aşa-numiţilor boat people – expresia se răspândeşte. Comitetul a fost fondat de Bernard Kouchner, Jacques şi Claudie Broyelle, Andre Glucksmann, Alain Geismar. Stângiştii din 1968, cu toţii erau zeloşi propagandişti ai comitetului „Vietnamul naţional” sau ai comitetelor „Vietnamul de bază”…

Partidul Comunist şi aripa stângă a Partidului Socialist condamnă acţiunea: scopul ei ar fi discreditarea regimului de la Hanoi. Dar fugarii vietnamezi? Nişte reacţionari, incapabili să se plieze justelor constrângeri ale democraţiei populare.

Sunt necesare mai multe săptămâni pentru a obţine finanţarea operaţiunii. „Un vapor pentru Vietnam” asociază personalităţi liberale foştilor rebeli din 1968 şi le permite lui Sartre şi Aron, datorită lui Glucksmann, să-şi strângă mâna pentru prima oară după treizeci de ani („Bonjour mon petit camarade”). În aprilie 1979, în Malaezia, vaporul-spital Ile de lumiere (Insula luminii) aruncă ancora în faţa stâncii de la Poulo-Bidang. La bordul lui, dr. Kouchner.

Dar cine extrage oare o lecţie politică din acest dezastru? În Franţa, cei care, încă de la început, pronosticau logica ucigaşă a comunismului indochinez erau trataţi drept reacţionari şi fascişti.

În 1973, Olivier Todd – pe atunci reporter la Le Nouvel Observateur – scrie un articol în care marchează oarecare distanţări faţă de cercul său: „Noi am ridicat Vietnamul de Nord pe un piedestal. Când spun „noi”, mă gândesc îndeosebi la ziarişii – printre care mă aflu – care au relatat de la faţa locului despre războiul din Indochina”. Articolul este refuzat de redacţia sa şi publicat de revista Realites. „Militasem”, mărturiseşte Todd, „pentru instalarea la Saigon a unui regim pe care îl condamnam la Praga sau la Budapesta”.

O dată în plus, va fi nevoie de timp pentru ca această evidenţă să fie acceptată. „În problema Vietnamului”, mărturiseşte Jean Lacouture, „pledez vinovat. Mă acuz că am practicat o informaţie selectivă, disimulând caracterul stalinist al regimului nord-vietnamez. Credeam că acel conflict împotriva imperialismului american era profund just şi că vom avea destul timp după război să ne punem întrebări în legătură cu natura veritabilă a regimului. În Cambodgia, am păcătuit prin ignoranţă şi prin naivitate. Nu aveam nici un mijloc să-mi controlez informaţiile. Îi cunoscusem întrucâtva pe unii dintre conducătorii actuali ai khmerilor roşii, dar nimic nu îngăduia să se arunce o umbră asupra viitorului şi programului lor. Se revendicau de la marxism, fără ca eu să fi putut să descopăr în ei rădăcinile totalitarismului. Recunosc că am fost lipsit de pătrundere politică.”

Lacouture consacră o carte problemei cambodgiene. Însă când trebuie desemnat sistemul care a încurajat un genocid, ce incriminează el? „Fascismul tropical” sau „social-naţionalismul de orezărie”. Patrice de Beer, întorcându-se asupra a „douăzeci de ani de infern” în Cambodgia, stabileşte de asemenea ciudate responsabilităţi: „Hidra puterii khmerilor roşii nu a fost rezultatul unui război suscitat de americani” (Le Monde, 25 martie 1990).

Restricţia care edulcorează aceste autocritici, mărturisirea care costă şi nu se produce, tabuul înseamnă a se conveni că tragedia indochineză nu ţinea de fatalitate. Nu o catastrofă imprevizibilă, o calamitate naturală, un cutremur sau un tsnumai au lovit Vietnamul şi Cambodgia, ci comunismul.

Vântul schimbării

La stânga, anticomunismul rămâne cu atât mai condamnabil cu cât moda eurocomunismului sau acordurile semnate la Helsinki, în 1975, acreditează impresia că Uniunea Sovietică se liberalizează.

Vechile automatisme acţionează profund, în 1976, cu prilejul publicării unui eseu al lui Jean-Francois Revel, La Tentation totalitaire (Tentaţia totalitară). Filozof şi ziarist, cândva angajat în stânga anticolonialistă, autorul urmăreşte de doi ani o reflecţie asupra democraţiei care, din ruptură în ruptură, l-a dus la liberalism. Ultima sa lucrare denunţă seducţia exercitată de marxism asupra întregii stângi occidentale. Jacques Fauvet, directorul ziarului Le Monde, lansează acuzaţia: „Teza este simplă, dacă nu simplistă: în lumea actuală, nu există decât socialism stalinist. Astfel, cei care sunt aliaţii comuniştilor sunt complicii stalinismului” (13 ianuarie 1976). Pe platoul emisiunii „Apostrophes”, la 16 ianuarie 1976, Jacques Delors îşi exprimă regretul: „Am fost profund şocat de trei afirmaţii ale acestei cărţi. În primul rând, o asimilare a comunismului şi a nazismului; în al doilea rînd, monopolizarea violenţei de către comunism, cânt de fapt violenţa este un fenomen extrem de împărtăşit, fiind de ajuns să vorbim despre războaie coloniale, despre intervenţiile americane în Indochina sau America de Sud; în sfârşit, o critică fără nuanţe a ţărilor comuniste.”

La doi ani de la apariţia Arhipelagului Gulag, un responsabil comunist îndrăzneşte să pună în balanţă univesul concentraţionar sovietic şi „intervenţiile americane din America Latină”!

Ferestrele false, după cum se ştie, constituie cel mai bun mijloc de minimalizare a ceea ce dorim să ascundem. În anii 70, marile conştiinţe dispun în această privinţă de o armă care nu se uzează: dictaturile de dreapta. Franco sau Pinochet fiind erijaţi în simboluri ale răului, adversarii lor sunt spălaţi de orice păcat – inclusiv comuniştii. În sens invers, în virtutea amalgamării antifasciste, anticomuniştii sunt acuzaţi de conivenţă cu orice regim autoritar. În 1974-1975, revoluţia portugheză este preluată de comunişti, declanşând o bruscă reacţie populară. Înfăţişând această replică populară în chip de resurgenţă salazaristă, Jacques Fauvet ajunge la interesante consideraţii asupra libertăţii de expresie: „Rămânerea în urmă din punct de vedere cultural a unei ţări, un lung trecut de dictatură şi de obscurantism fac dificilă aplicarea imediată şi fără nuanţe a unei libertăţi de expresie care are adesea tendinţa de a se exercita în folosul nostalgiilor trecului încă instalate în aparat” (Le Monde, 21 iunie 1975).

În acest registru, iese în evidenţă o declaraţie a deputatului socialist Jean-Pierre Cot: „Refuz să tratez în acelaşi mod internările arbitrare (în lagăr n.tr.) din Uniunea Sovietică şi torturile, asasinatele şi dispariţiile masive din Argentina” (Le Nouvel Observateur, 31 decembrie 1978). Din 1976 până în 1983, crimele comise sub guvernările juntei militare argentiniene (6500 de morţi, potrivit mărturisilor căpitanului Astiz) au fost atroce. Dar a le plasa pe acelaşi plan cu milioanele de victime ale comunismului sovietic, ba chiar, cum proceadează J.-P. Cot, a le considera ca fiind mai grave nu are alt scop decât a disimula existenţa industriei penitenciare comuniste despre care vorbeşte Soljeniţîn.

Dar acestea sunt ultimele zvârcoliri a trezeci de ani de cultură marxistă: se încheie un ciclu. Şocul Soljeniţîn acţionează asupra conştiinţelor. Unii îşi spun că dacă Uniunea Sovietică a fost o închisoare a popoarelor, ideologia era, desigur, implicată. Dureroasele imagini ale celor refugiaţi din ţara lor pe ambarcaţiuni improvizate, aşa-numiţii boat people, trezesc nu doar mila, ci şi neîncrederea faţă de regimul care a suscitat atâtea orori. Moartea lui Mao, în 1976, permite dezvăluirea atrocităţilor Revoluţiei culturale. În 1978 şi 1979, războiul dintre Cambodgia şi Vietnam, două ţări care luptaseră fiecare împotriva „imperialismului american”, semnează sfârşitul iluziei tiermondiste. În 1979, invazia din Afganistan (aprobată de Partidul Comunist) arată limitele pacifismului revendicat de URSS. În 1981, arestarea, în Polonia, a conducătorilor sindicatului „Solidaritatea” şi luarea puterii de către generalul Jaruzelski scandalizează.

Încetul cu încetul, ochii încep să se deschidă. Ceea ce se face ţăndări este convingerea afişată cândva de Sartre: „Marxismul este orizontul nedepăşit al timpului nostru.”

Această epocă-joncţiune înregistrează descreşterea Partidului Comunist şi descompunerea stângismului. La alegerile legislative din 1973, rituala petiţie a intelectualilor şi artiştilor care fac apel pentru votarea PCF reunea semnăturile lui Pierre Arditi, Stephane Audran, Maurice Bejart, Claude Chabrol, Michel Piccoli, Laurent Terzieff, Henri Virlojeux, Antoine Vitez, Michel Vitold, Marina Vlady. În 1981, singurele celebrităţi care mai susţin candidatura prezidenţială a lui Georges Marchais sunt Aragon, Jean Ferrat sau Juliette Greco.

Să însemne asta cumva că nimeni nu mai este marxist? Dimpotrivă, comunitatea intelectuală, în majoritatea ei, este pătrunsă de această ideologie. Universitatea este locul care o conservă, protejându-i domeniile de acţiune. În 1976, Sorbona este agitată de o petiţie a Colegiului de Filozofie, iniţiată de Pierre Bourdieu şi Jacques Derrida (Le monde, 15 iunie 1976), în urma elegerii lui Pierre Boutang la catedra lui Emmanuel Levinas. Pentru terorismul intelectual, monarhistul Boutang, ca şi maestrul său, Maurras, este un gânditor care se cuvine cu atât mai mult să fie atacat cu cât nu este citit. Mobilizarea, totuşi, este slabă faţă de ceea ce ar fi fost cu zece sau douăzeci de ani mai înainte: marxismul este o credinţă al cărei zel este în declin.

Una dintre ultimele fortăreţe marxiste, în mod ciudat, este episcopatul francez. În 1979, o anchetă arată că majoritatea episcopilor este favorabilă colaborării cu Partidul Comunist, 66% dintre ei acceptând temeiul analizelor marxiste, 27% recuzându-le. Zece ani mai târziu, cardinalul Decourtray va regreta „conivenţele” generaţiei sale.

Pierre Daix este unul dintre cei care vor părăsi târziu Partidul. În 1973, publicând o carte admirativă, Ce que je sais de Soljenitsyne, el consumă divorţul. Trei ani mai tîrziu, în Jai cru au matin, îşi face confesiunea generală: „Eu, fost deportat la Mauthausen, i-am ajutat cu adevărat pe călăii din gulag”. Daix se alătură cohortei celor care se căiesc – cum ar fi Dominique Desanti sau Annie Kriegel -, ale căror lucrări fac să avanseze cunoaşterea comunismului. În 1976, Claude Lefort, spirit de stânga şi denigrator al totalitarismului, vine în ajutorul lui Soljeniţîn, „omul în plus”. La rândul lor, revista Esprit şi Jean-Marie Domenach, care o rupe cu socialismul, îl apără pe scriitorul rus. Inclasabilul Maurice Clavel dă revistei Le Nouvel Observateur o cronică de televiziune în care se dovedeşte mai curând moştenitorul lui Bernanos decât al lui Sartre. În 1970, prin articolul Qui est aliene?, el atacase deja marxismul afirmând primatul elementului cultural asupra celui economic. Reîntors la credinţă, acest creştin devine polemist (Ce que je crois, 1975; Dieu est Dieu, nom de Dieu!, 1976) şi mare cititor al lui Soljeniţîn. Jean-Claude Guilleband, în Les Annees orphelines, întocmeşte procesul-verbal lipsit de iluzii al distorsiunii între realitate şi aspiraţiile revoluţionare. La rândul său, Jean Daniel analizează L’Ere des ruptures stângii: reflectând asupra gulagului, el mărturiseşte: „Am fost adesea tentat să prefer eroarea care apropie adevărului care desparte.”

Cotidian de referinţă, decorticat precum o biblie în cercurile de la Saint-Germain-De-Pres şi la Sciences-Po, nici Le Monde nu e scutit de această vijelie. Michel Legris, unul dintre foştii redactori, acuză ziarul de seară de derivă stângistă într-un document în care relatează modul cum au fost trataţi Soljeniţîn, comunismul indochinez sau revoluţia portugheză. Lucrarea suscită dezbateri intense: ziarul Le Monde nu mai este o instituţie în afara criticii.

În mod lent, peisajul intelectual se modifică. Treizeci de ani de monopol ideologic iau sfârşit. Jean Cau, fost secretar al lui Sartre, laureat al Premiului Goncourt în 1961 (La Pitie de Dieu), fost ziarist la Espress, a rupt-o cu stânga în 1967, în Lettre ouverte aux tetes de chiens occidentaux. În pamfletele lui – L’Agonie de la vieille, 1970; Les Ecuries de l’Occident, 1973; Porquoi la France?, 1975 -, acest cavalerist trece prin sabie iluziile intelighenţiei. Jean-Marie Benoist demolează canoanele economice şi filozofice ale epocii: Marx est mort, 1970. Georges Liebert şi Alain-Gerard Slama, în 1970, pun la cale revista Contrepoint, revistă liberală. Louis Pauwels, în Lettre ouverte aux gens heureux, 1971, se leagă de „Biserica pesimistului occidental”. Hannah Arendt, în 1972, este în sfârşit tradusă în franceză: opera ei majoră, Les Origines du totalitarisme – Originile totalitarismului, apărută în Statele Unite în 1951, clasează sistemul comunist în aceeaşi categorie cu nazismul. Georges Suffert, fost ziarist la Temoignage chretien, France Observateur şi L’Express, director-adjunct în redacţia săptămânalului Le Point, se desparte definitiv de „clubul pedanţilor” stângii, în 1974, cu Les intellectuels en chaise longue (Intelectualii pe şezlong): „Terorismul preţioşilor, confiscarea moralei în numele a ceea ce nici măcar nu este politică, autoadmiraţia reciprocă, valorizarea inculturii, elitismul limbajului, toate astea încep să agaseze.” Annie Kriegel îşi începe colaborarea la Le Figaro în 1976. Contrepoint încetează să mai apară, dar Commentaire îi succedă în 1978, oferind o tribună, sub conducerea lui Jea-Cladue Casanova, curentului liberal-aronian: Jean Baechler, Francois Bourricaud, Raymond Boudon, Alain Besancon, Pierre Manent, Marc Fumaroli. Tot în 1978, Alain Ravennes fondează Comitetul Intelectualilor pentru Europa Libertăţilor (CIEL). Asociaţia, menită să denunţe represiunea în ţările din Est, este sprijinită de Raymond Aron, Jean-Claude Casanova, Andre Frossard, Francois Nourissier, Jean dOrmeson, Louis Pauwels sau Maurice Schumann, dar şi de intelectuali de stânga: Michel Crozier, Julia Kristeva, Jean-Marie Domenach, Claude Mauriac, Claude Simon sau Philippe Sollers. Anul 1978 înregistrează şi fondarea săptămânalului Le Figaro Magazine destinat marelui public şi care se afirma ca un contracurent al ideilor de Rive gauche.

În sfârşit, 1978 este anul în care survine un eveniment universal a cărui natură nu este politică, dar al cărui efect va fi decisiv asupra soartei imperiului comunist: la 16 octombrie, arhiepiscopul Cracoviei, Monseniorul Wojtyla, devine papă sub numele de Ioan-Paul al II-lea.

Noii Filozofi şi Noua Dreaptă

Iunie 1976. Număr excepţional al revistei Nouvelles litteraires. Titlul: „Les Nouveaux Philosophes”. Comentariul lui Bernard Henri-Levy, redactor-şef al dosarului: „Noi filozofi care au, fără îndoială, mai puţine puncte de contact decât zone de neînţelegere. Nou curent, dacă ţinem să-l numim astfel, dar practic decapitat, fără cap, fără conducător şi fără principiu”. Cu toate astea, expresia va rezista.

După ce a militat alături de maoişti, Andre Glucksmann începe să coopereze cu Maurice Clavel. La seminariile pe care aceste le ţine la el acasă, lângă Vezelay, şi după lectura lui Soljeniţîn, Glucksmann are o revelaţie: „Marxismul te face surd” (Le Nouvel Observateur, 4 martie 1974). În 1975, în lucrarea La Cuisiniere et le Mangeur dhommes, el se dedă unei critici violente a regimului sovietic şi a complezenţei occidentale: „Acolo e infernul. Este acesta un motiv pentru a cultiva aici paradisurile artificiale? Gândirile inocente care n-au programat lagărele nici nu le-au prevăzut. Liberalism, marxism; presupunându-le totuşi inocente, aceste ideologii n-au împiedicat nimic”. „Gulagul era în opera lui Marx”, acuză Glucksmann. În Maitres penseur, în 1977, el merge şi mai departe. Filozofiile lui Fichte, Hegel, Marx sau Nietzsche, explică el, formează matricea totalitarismului: idealismul Epocii Luminilor a dat naştere celor mai devastatoare utopii.

Guy Lardreau şi Christian Jambert, în 1968, organizau la Sorbona standul Uniunii Grupurilor de Tinere Comuniste Marxist-Leniniste. Agăţaseră acolo portretul lui Stalin (explicând că politica fusese „fundamental justă”), Lardreau făcând chiar apologia lui Beria. Câţiva ani mai târziu, tinereţea s-a scurs. În cărţile lor, scrise la patru mâini, L’Ange, 1976 şi Le monde, 1978, Lardreau şi Jambet predică o nouă morală. Răul fiind prezent încă de la origine, nu există bine absolut: rolul fiecărei culturi şi al fiecărei culturi individ este să încerce să procedeze bine.

Bernard Henri-Levy, la Ecole Normale, a fost elevul lui Althusser. Editor la Grasset din 1973, cronicar la Quotidien de Paris din 1974, el practică abil o strategie care va face din el, la confluenţele editurii şi ziaristicii, un om atotputernic în perimetrul parizian. În 1977, un bestseller îl propulsează conducător al noilor filozofi: La Barbarie a visage humain. Marcat şi el de Soljeniţîn, Levy demontează maşinăria totalitarismului comunist, pledând pentru drepturile omului.

Din punct de vedere al istoriei ideilor, noii filozofi n-au inventat nimic. Despre filiaţia utopiilor ucigaşe ale secolului XX cu ultraraţionalismul Epocii Luminilor sau despre natura totalitară a bolşevismului, ceea ce avansează ei a fost deja gândit, spus, scris, demonstrat. Ceea ce este nou, în cazul de faţă, este faptul că atacul împotriva marxismului provine din inima stângii: este implozia nucleului centralei nucleare. Având în vedere funcţionarea mediului intelectual, acest lucru se va dovedi mai eficace decât o mie de demonstraţii ale lui Raymond Aron.

Cealaltă noutate, de data aceasta negativă, este că fenomenul noilor filozofi a fost creat artificial. Ca o operaţiune comercială, propulsată de un alai de anunţuri mediatice şi publicitare. De-acum înainte, dezbaterile de idei se nasc din efecte ale modei.

Această derivă este încă o dată ilustrată, în 1979, prin „vara Noii Drepte”. Afacerea este lansată la 22 iunie de un articol din Le Monde („Noua dreaptă se instalează”) şi reluată la 2 iulie de un dosar din Le Nouvel Observateur („Hainele noi ale dreptei franceze): „Dacă această renovare ideologică a dreptei celei mai vechi din lume ar fi cumva doar un fenomen cultural, tot ar impune cea mai mare vigilenţă. Dar există ceva încă şi mai grav: activiştii acestei noi drepte colaborează direct, oficial, până în interiorul cabinetelor ministeriale cu puterea instalată”. De-a lungul câtorva luni, două mii cinci sute de articole şi cincisprezece cărţi vor fi consacrate acestei istorii: noua dreaptă, necunoscută marelui public, înseamnă câteva zeci de adepţi activi. A priori, nimic ce ar putea ameninţa temeliile Statului.

Este vorba despre Gruparea de cercetare şi studii pentru civilizaţia europeană (Groupement de recherche et detudes pour la civilisation europeene – GRECE) şi despre revistele Nouvelle Ecole şi Elements. Animată de Alain de Benoist, această nebuloasă ideologică îşi propune ca obiect redefinirea unei gândiri de dreapta, întorcând spatele schemelor obişnuite. De zece ani, noua dreaptă a legat contacte cu personalităţi ştiinţifice (precum Georges Dumezil sau lauretatul Premiului Nobel Konrad Loreny) şi cu oameni de presă (Jean Cau, Thierry Maulnier, Raymond Bourgine, Michel Droit, Louis Pauwels). Printre aderenţi, o mână de înalţi funcţionari şi câţiva ziarişti; instigat de Pauqels, Alain de Benoist ţine o cronică în Le Figaro Magazine.

Acest microcosmos seamănă cu păpuşile ruseşti: o realitate ascunde întotdeauna o alta. În aparenţă, această echipă se abate de la potecile bătătorite. În practică, abordarea ei „metapolitică”, culturală şi scientistă ascunde, la o ultimă analiză (ultima păpuşa), o stranie pasiune pentru culturile germanice şi nordice, o ostilitate neştirbită faţa de Statul-naţiune după model francez şi un anticreştinism visceral. Idei neasimilabile dreptei tradiţionale şi care produc tulburătoare analogii. Alain de Benoist se apără: „Filiaţia mea”, explică el, „ar fi mai curând Rousseau, Comuna, socialismul francez (mai ales Sorel şi Pierre Leroux), nonconformiştii anilor 30, Revoluţia conservatoare germană, sindicalismul revoluţionar italian şi situaţionismul.”

Prezenţa în paginile săptămânalului Le Figaro Magazine este, în orice caz, un mare noroc pentru specialiştii confuziei. La 3 octombrie 1980, o bombă pusă în faţa sinagogii de pe strada Copernic omoară patru persoane şi răneşte alte treizeci. Atentatul declanşează o indignare unanimă. Înainte de a avea vreun indiciu, presa impută această crimă „fasciştilor” şi „neonaziştilor”. „Intelectualii noii drepte înarmează cumva braţul antisemiţilor?” se întreabă Le Point (13 octombrie 1980). Articolul este ilustrat în mod subtil cu o fotografie a lui Louis Pauwels. Ancheta va scoate la iveală că atentatul a fost comis de terorişti palestinieni.

După 1981, se dă pagina mai departe: Pauwels se îndepărtează de Alain de Benoist. Ideile acestuia din urmă vor cunoaşte metamorfoze care au fost analizate de Pierre-Andre Taguieff. Printre intelectualii de tipul Rive gauche, episodul noua dreaptă va fi asociat multă vreme de acum încolo cu săptămânalul Le Figaro Magazine, ca o tunică a lui Nessus. Dar sunt oare în măsură să dea lecţii cei care au avut nevoie de atâta timp pentru a crede în gulag?

1976-1977, Noua Filozofie; 1979-1980, Noua Dreaptă. Trăsătura comună acestor două fenomene este amplificarea unor controverse intelectuale de către mijloacele de informaţie. Campanii de opinie, preluate ca nişte produse de consum. Abuzul care s-a făcut de cuvântul „nou” vine de altfel din vocabularul publicităţii: s-a deschis o piaţă.

A sosit vremea dezbaterilor mediatice de idei.