Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice: spectacol total made in China. O demonstraţie de comunism cu faţă umană, dar cu efect devastator asupra audienţei externe. Milioane de oameni privind cu fascinaţie fiecare mişcare a celor zece mii de chinezi aflaţi pe stadion şi, lăsându-se furaţi de artificii şi alte lumini, căzând în capcana pusă de Partidul Comunist Chinez.

La Jocurile Olimpice de la Beijing, China şi-a arătat adevărata faţă, dar prea puţini au reuşit să treacă dincolo de măştile puse la înaintare de PR-ul neomaoist. Cei mai mulţi au preferat să îngroaşe corul admiratorilor, aducând laude organizatorilor chinezi. În spatele acestora, o admiraţie autentică faţă de ce poate noua Chină şi o profundă neînţelegere a ceea ce a fost, este şi va fi Republica Populară Chineză.

În Paravanul olimpic din numărul 962 al revistei “22” Traian Ungureanu explică de ce.

Paravanul olimpic

Traian Ungureanu

Nimic mai binevenit decât kitsch-ul stabil al ceremoniilor oficiale. Într-un anume fel, de mult şi bine rodat, enormă incom­petenţă stilistică a ceremoniilor de stat garanteaza ceva esenţial: imobilismul geo­po­litic. Nimeni nu e, adică, agitat de idei şi viziuni noi, de pulsiuni care anunţa că lu­mea trebuie remodelată, în numele şi prin mijloacele colosale ale unei noi am­biţii globale. Când e sterp, inept, stângaci – ori­cum, dar nu coerent şi ofensiv – ceremoa­nialul de stat spune că lumea stă bine, iar viitorul e previzibil. Când, însă, trece în alegorie, fabricând mesaje şi soluţii, cere­mo­nialul de stat devine festival vizionar. Iar lumea are de ce se teme. Cine a văzut spectacolul de deschidere a Jocurilor Olim­pice de la Beijing a privit, chiar fără s-o ştie, prin intrarea în secolul XXI.

Inventatorii scrisului nu pot citi (pe Internet)

Ceremonialul de stat aşternut vreme de patru ore la Beijing e preambulul copt si pictograma încheiată a lumii în care ris­căm să trăim, a mutaţiei generale de men­ta­lităţi de care ne apropiem, pe măsură ce ne plictisim de propoziţiile clasice ale de­mocratiei. Simbolistica oficială a ma­re­lui festival de stat chinez a desfăşurat unul si acelaşi mesaj. A fost vorba tot tim­pul de disciplina de mase, încordare coor­do­nată la nivel mega demografic şi ex­pan­siu­ne robotizată. Noutăţile aparente au ve­nit din supradotarea tehno şi din refe­rin­ţa istorică insistentă. Nu e nimic nou, de fapt, în aceste două aparente schimbări de discurs.

Tehnologia frenetică şi covâr­şi­toare e noul mediu comun, noua plasmă na­ţional-uniformă care înlocuieşte sau, mai degrabă, ascunde vechea unitate con­­formă a maoismului. Partidul nu mai ţine să vorbeasca nonstop, dar administrează, în schimb, un continuum tehnologic la fel de vid, inexpresiv şi inevitabil ca versetele maoiste. Referinţa istorică insistentă, re­pe­tiţia bizară a imaginilor prin care auto­ri­ta­tea organizatoare chineză a tinut să ne înştiinţeze că lumea se sprijină pe ştiinţa arhaică şi inteligentă chineză nu e decât masca precară a unui sentiment rudi­men­tar. Naţionalismul chinez revine – tot ca sub­stitut recomandat al maoismului – şi ne spune că vechea problemă istorică nu s-a resorbit sau vindecat: oficiala su­feră de un fabulos complex de inferio­ri­ta­te pe care e gata să îl basculeze resen­ti­mentar în pretentii paranoice de supre­ma­ţie. Aşa lucrează acea nevroză a pri­ma­tului universal pe care au trăit-o sau o trăiesc micii sau marii geloşi şi toţi sur­cla­sa­ţii predemocratici: sârbii, ruşii şi, din când în când, cu mijloacele unui naţio­na­lism de ipsos, românii.

Da, China a inven­tat hârtia şi s-a pus devreme pe scris, dar a continuat blocând Internetul, cu minuţie tipică, asa cum constată, acum, la Beijing corespondenţii străini. Lista “site-urilor sub­versive” de care vorbeste Partidul Co­mu­nist Chinez nu e cunoscută, dar e uşor de bănuit. Cine a încercat să acceseze site-ul Amnesty International a încercat degeaba si are sorţi de izbândă numai dacă se repede, cu tot cu laptop, undeva la un metru in afara graniţelor de stat chi­ne­ze.

Raportul Amnesty International asu­­pra situaţiei drepturilor omului în China nu trebuie cunoscut în China. La fel, în­­sem­narile corespondenţilor prezenţi la Bei­jing care îsi caută zadarnic blogurile per­sonale pe net. La ce bun, atunci, mă­re­ţia originilor şi mirifica vocaţie chineză a scrisului ca artă pictorială? Desigur, la nimic altceva în afara nevoilor bulimice ale revanşei naţional-imperiale chineze. Re­gimul comunist chinez vorbeşte în pa­ra­bole, unele involuntare, altele în mare sta­re de veghe. Bilanţul e un discurs în ace­laşi timp calculat şi subconştient, de­spre armonizarea universală sub mode­lul-miracol chinez. Acest abuz de comu­ni­ca­re şi influenţă a fost înlesnit în mod ires­pon­sabil de Comitetul Internaţional Olim­pic, furnizorul corupt al tribunei de la care iradiază, acum, atât imaginea unei Chine “normale, legitime şi capitaliste”, cât şi in­vitaţia la saltul în paradisul postdemo­cra­tic. Aici, în acest punct de maximă co­rup­ţie morala şi augustă prostie olimpică, se joacă percepţia populară care ar putea înlesni viitoarea opţiune globală pentru alinierea la modelul chinez. Cum a fost po­sibilă reunirea de interes a birocraţiei de lux olimpice şi a aparatului de propa­gan­dă chinez? Nici un mister. Pe bază de contract reciproc avantajos.

Statuia Libertăţii e senilă

CIO, de mult specializată în pro­xe­ne­tism festivalier, a închiriat Jocurile Olim­pi­ce unui regim pe care se poate conta: China a pus pe masă, fără ezitare, un plan de cheltuieli de 40 de miliarde de do­lari, a ordonat reformularea Beijingului, a în­­cadrat caravana sportivă cu o forţa de 100.000 de militieni şi “agenţi speciali” şi a construit, până la ultimul şurub, la timp şi impecabil, stadioane, hoteluri, aeropor­turi. Poporul era, oricum, de mult construit şi rămânea doar de dat la şlefuit, iar de asta s-au ocupat, cu un succes enorm, ul­ti­mii 20 de ani de capitalism de partid. Eco­nomia a luat-o razna spre suprapro­duc­ţie, chinezii au secretat o clasă de par­ve­niţi intens dopaţi cu consum şi lumea în­­­treagă a aflat, cu recunoştinţă, că un­de­va, între Himalaia şi Pacific, a inceput hipererupţia unui vulcan producător de bu­nuri, de orice bunuri de consum. Ghi­cise că lumea din afară a devenit o aglo­merare uriaşă de consumatori de măr­furi şi credit. În consecinţă, Marele Zid Chinezesc s-a ridicat şi a lăsat să se re­verse în toate direcţiile o maree comer­cială care a inundat mai intâi casele oc­ci­den­talilor care nu şi-ar fi permis niciodată mărfuri occidentale la preţuri occidentale. Handicapul consumatorului european şi american de rangul doi a devenit bogăţia regimului comunist chinez şi, infinit mai grav, anestezicul perfect al nervului politic democratic.

Modelul chinez a convins, în primul rând, marele conglomerat al cla­se­lor mijlocii şi comune ale Occidentului, pro­miţând prosperitatea pe cheltuieli mi­ni­me şi punând în evidenţă costurile “nere­zo­nabile” ale democraţiei. Între viaţa con­flic­­tuală, dinamică şi problematică a so­cie­taăţilor libere şi pensionarea morală sub­ven­ţionată masiv prin consum, tot mai mulţi au început să opteze pentru ipoteza cal­mului de inspiraţie chineză. La capătul acestei simpatii încă nerostite, mai stră­ju­ia critic doar reputaţia inacceptabilă a statu­lui comunist chinez ca opresor de popoa­re şi cetăţeni prizonieri, ca vânător de fe­tuşi, organizator de avorturi colective şi cen­zor stăpân pe conţinutul presei, dar şi pe planul de investiţii admise sau pe lista de împrumuturi aprobate de băncile “in­de­pen­dente”. Dar dacă toate astea sunt iluzii? Dacă toată critica realităţii interne a re­gimului comunist chinez nu e altceva de­cât o bolboroseală liberal-rituală depasi­­ta? Dacă Statuia Libertăţii e senilă? Bă­nu­iala şi-a făcut loc subliminal şi astepta un pretext major pentru a deveni concluzie: Jocurile Olimpice.

40 de miliarde şi alte mărunţişuri

Spectacolul grandilocvent de la Bei­jing a proclamat succesul formulei chine­ze şi a redus la şoaptă pretenţiile intermi­na­bile ale rigorismului democratic occi­den­tal. Investiţia a meritat. Regimul comu­nist a pus la bătaie 40 de miliarde, a um­plut lumea cu institute subvenţionate care plasează mesaje pro-Beijing în mediile occidentale şi a rostit câteva angajamente pe care nu le va respecta niciodată. Ima­gi­nea Chinei e sus şi va deveni aproape inatacabilă, cu costuri mult mai mici decât desfiinţarea cenzurii, justiţia indepen­den­tă, alegeri libere şi alte blestemăţii din lista de baremuri democratice.

Cealaltă par­te contractantă, CIO, a judecat mult mai simplu: 3 miliarde câştig net, din drep­­turi de televizare, bilete de stadion şi li­cen­ţe de tatuare cu logo-ul olimpic a pro­du­se­lor McDonald’s, Panasonic, Samsung, Ko­dak, Visa etc. Cu o precizare tocmai bună pentru sufletul şi confortul birocraţiei olimpice: 8% din profit se duce în salariile func­ţionarilor CIO. Mai exact, 24 de mi­lioa­ne de dolari. Şi mai exact: greutatea Olim­piei, în arginţi. De rest, adică de lu­crările de optimizare şi amenajare exte­ri­oară ale contractului, se ocupă o presă hip­notizată şi foarte sârguincioasă produ­caătoare de mituri confortabile.

Aşa a apărut tema Olimpiadei care convoacă o au­dien­ţă de 3-4 miliarde de telespectatori (cifra e un fals obţinut prin însumarea au­dien­ţelor potenţiale, nu reale, ale reţelelor de televiziune care transmit în direct sau difuzează ştiri de la Olimpiadă). Şi tot aşa a început să circule fantezia despre turis­mul entuziast care aduce venituri solide statului chinez şi muncipalităţii Beijing (de fapt, turismul e moderat, iar veniturile sunt anulate de zecile de mii de invitaţi sub­venţionaţi sau decontaţi din fonduri pu­blice). Mizer. În cele din urmă, zecile de miliarde tocate de regimul comunist chi­nez, ca şi miliardele încasate de CIO sau narcoza mitomană a presei sunt ma­run­ţişuri. În spatele acestor detalii lacome sau prosteşti se ascunde o problemă de dimensiuni şi consecinţe istorice: comu­ta­rea la destin socialist prin fraudă.

Georgia face joncţiunea cu Tibetul

Paravanul olimpic camuflează ascen­siu­nea noii tentaţii colectiviste a umani­tă­ţii. Noua partitură presupune o societate con­sensuală care primeşte dreptul la con­fort ieftin şi diversificat, cedând, la schimb, statului protector toate vechile sale liber­tăţi politice şi de conştiinţă. China şi Ru­sia renovată de Putin dezvoltă, cu mare efi­cacitate propagandistică, exact acest tip de regim socialist postsocialist, cule­gând, pe parcurs, fidelitate internă şi pres­ti­giu extern. China şi Rusia: cei doi utili­za­tori ai paravanului olimpic. China – prin sim­bolism de stat, Rusia – la cald, prin ban­ditism de stat. La Beijing, mii de sportivi con­tinuă să joace, de cele mai multe ori ino­cent, într-o farsă organizată de apa­ra­tul de propagandă chinez. La Moscova, nu­cleul politic al statului imperial-mafiot rus a calculat cu precizie criminală că poa­te lovi mortal Georgia, în timp ce restul lumii se holbează la “marea sărbătoare a păcii” de la Beijing. A făcut jonc­ţiu­nea cu Tibetul.

Conjuncţia chino-rusă duce în aceeşi direcţie (spre asfixia sau mi­tuirea tradiţiei democratice occidentale) şi foloseşte mijloace de propagare simi­la­re. Nu, insă, noi. Căci voluntarismul naţio­nal, planificarea armoniei, unificarea opi­ni­ei şi acordul organic societate-condu­că­tor sunt experienţe viscerale verificate. Nazismul german a pornit la drum exact în aceşti termeni. Nu ştim dacă istoria se va repeta, dar aflăm, cu această ocazie, că memoria istorica a umanităţii e precară. Aflăm, de asemenea, care e valoarea de în­­trebuinţare a Jocurilor Olimpice. Fos­te­le Jocuri Olimpice. Actualul paravan olim­pic.