Presa poloneză: “Elsa Anca-Barbuș și soțul ei au dat mărturie de cum poți rămâne om într-un sistem inuman”

Niezłomna z Bukaresztu
Neînfrântă la Bucureși

de Grzegorz Górny

Elsa Anca-Barbuș și soțul ei au dat mărturie de cum poți rămâne om într-un sistem inuman într-un sistem inuman

A murit la București, la 93 de ani, Elsa Anca-Barbuș, credincioasă greco-catolică, fostă militantă împotriva comunismului și ocupației străine, închisă de multe ori din cauza atitudinii sale fără compromisuri față de sistemul totalitar.

Soțul ei a fost omul politic român Ioan Barbuș, cu nouă ani mai în vârstă decât ea, pe care l-a cunoscut în 1946 la o întâlnire a organizației de studenți. Pe atunci, amândoi erau angajați în activitățile Partidului Național Țărănesc. Partidul fusese fondat în 1926 [prin fuziunea Partidului Național din Transilvania și a Partidului Țărănesc din Vechiul Regat], interzis de autorități în 1938 și reactivat în 1944. După cel de-al Doilea Război Mondial, devenise principala forță politică ce se împotrivea sovietizării țării. Se bucura de un sprijin masiv din partea populației, dovadă fiind faptul că avea înregistrați oficial 2.125.000 de membri. În noiembrie 1946, a câștigat alegerile parlamentare, ale căror rezultate au fost însă falsificate, iar comuniștii au preluat puterea. A început domnia terorii. Toți deputații Partidului Național Țărănesc au fost privați de imunitate, liderii au fost condamnați la pedepse lungi de închisoare, iar partidul a fost dizolvat.

17 ani de închisoare și despărțire

Elsa Anca și Ioan Barbuș se gândeau atunci la căsătorie, dar nu au reușit să-și realizeze planurile, deoarece în februarie 1947 el a fost arestat. Comuniștii i-au amintit, printre altele, că la 8 noiembrie 1945 fusese unul dintre principalii organizatori ai unei mari manifestații antisovietice și regaliste în centrul Bucureștiului.

În 1949, când Ioan a venit din arest într-o permisie de două săptămâni, cei doi tineri s-au logodit. La scurt timp, a avut loc procesul și s-a pronunțat sentința – 17 ani închisoare. Pe tot parcursul detenției lui, Elsa și-a așteptat logodnicul. În acest timp, de mai multe ori au ajuns la ea vești că ar fi murit, dar nu le-a dat crezare. Se ruga nu numai pentru ca el să se întoarcă acasă, ci și ca să nu se lase înfrânt.

Nu l-au frânt. În 1963, pe când îl mutau dintr-o închisoare în alta, gardienii au decis să-i arate Bucureștiul și mai ales ceea ce fusese construit în timpul regimului comunist. Convinși că a rămas impresionat de realizările socialismului, l-au întrebat ce avea de gând să facă el pentru regimul care făcuse atât de mult pentru oameni. El a răspuns că are de gând să facă pentru regim ceea ce a făcut regimul pentru el.

La acea vreme, Elsa Anca aștepta și eliberarea tatălui ei, Victor, om politic național-țărănist, care fusese condamnat la 10 ani de închisoare și 5 ani de domiciliu obligatoriu la țară. Ea lucra pe atunci în profesia ei de lingvist și traducător.

Niezłomni z Bukaresztu
Neîngenuncheată la București

Ioan Barbuș a fost eliberat abia în februarie 1964, iar patru luni mai târziu a avut loc cununia lui cu Elsa. Nu mult după aceea, au avut două fiice: Anca Maria și Mihaela Florina.

În anii următori, până la căderea comunismului în 1989, familia a fost urmărită de Securitate, le-a fost interceptat telefonul, iar corespondența le-a fost controlată. Cu toate acestea, apartamentul lor era un loc în care se întâlneau drumurile multor opozanți ai regimului.

În octombrie 1970, tatăl Elsei, Victor Anca, a organizat în casa sa o întâlnire istorică (prima din 1947) a liderilor Partidului Național Țărănesc supraviețuitori ai închisorilor comuniste.
În ciuda riscurilor ce-i amenințau, cei doi soți s-au implicat în viața clandestină a Bisericii Greco-Catolice, care fusese interzisă de autoritățile comuniste în 1948. De asemenea, transmiteau în străinătate informații importante despre represiunile și persecuțiile din România.

Fiicele familiei Bărbuș au crescut într-un mediu în care aproape toți adulții pe care îi cunoșteau aveau în urma lor experiența privării de libertate. Mult timp, așadar, au fost convinse că închisoarea este o etapă firească a educației oricărui om, prin care trebuie să treci la un moment dat.

Prieteni ai Poloniei

Elsa și Ioan erau fascinați de Polonia, mai ales după alegerea lui Ioan Paul al II-lea și ascensiunea Solidarității. Mulți ani mai târziu, fiica lor, Anca Maria, își amintea la o întâlnire de la Gdynia:

„În 1980, când aveam 16 ani, ascultam la Radio Europa Liberă ce se întâmpla în Polonia. Familia mea era entuziasmată de țara voastră, de polonezi. Într-o seară, mama a venit acasă cu un manual de limba poloneză și ne-a spus să ne apucăm să o învățăm. Îmi amintesc ca și cum ar fi astăzi, când a spus că trebuie să învățăm limba poloneză și să mergem în Polonia să învățăm cum să facem revoluție anticomunistă“.

Fiica a ascultat și a învățat poloneza. Astăzi, Anca Maria Cernea este unul dintre cei mai importanți promotori ai culturii noastre din România. În 2018, în cadrul Congresului „Polska Wielki Projekt” (Polonia, un Mare Proiect), i s-a acordat Medalia „Odwaga i Wiarygodność” (“Curaj și credibilitate”).

Mareșalul Seimului Poloniei, Marek Kuchciński, înmânează Ancăi Cernea Medalia Curaj și Credibilitate – 18 mai 2018, Varșovia

Un an mai târziu, în timpul festivalului „Niepokorni Niezłomni Wyklęci” (Nesupuși, Neînfrânți, Jertfiți), în numele părinților ei, a primit premiul „Poarta spre Libertate” acordat acestora.

Elsa Anca-Bărbuș și Ioan Bărbuș au primit în 2019, în timpul festivalului „Niepokorni Niezłomni Wyklęci” (Nesupuși, Neînfrânți, Jertfiți), premiul „Poarta spre Libertate”.

După căderea comunismului, Elsa și Ioan Barbuș s-au implicat în activitățile Bisericii Greco-Catolice renăscute și, în plus, în activitățile PNȚCD, continuatorul Partidului Național Țărănesc. De pe listele acestui partid, el a fost ales senator. A murit în 2001.
Ea i-a supraviețuit 20 de ani.

Se gândea la „ceva mai bun”

Mi-a rămas în amintire ca o femeie senină, veselă și plină de căldură. O impresie asemănătoare a avut Bronisław Wildstein, care a vizitat-o și el la București. I-a schițat portretul în cartea sa autobiografică „Cienie mojch czasów („Umbre ale vremii mele”):

„Este incredibil de senină. Toate tragediile care i-au lovit familia și țara n-au fost pentru ea nimic altceva decât neplăceri, elemente ale planului lui Dumnezeu, a cărui totalitate, desăvârșită în armonie, noi nu suntem în stare să o cuprindem. Atitudinea ei este, în plus, legată și de faptul că tatăl ei și viitorul ei soț nu numai că au supraviețuit închisorii, ci au ieșit din ea fără să fi fost înfrânți. În familie, acest fapt este considerat un fel de minune, pe care a obținut-o prin rugăciune mama Ancăi.

Ea este, ca dealtfel toată familia, o greco-catolică deosebit de religioasă. Are deja mari dificultăți la mers, dar își păstrează limpezimea gândirii și se exprimă frumos și precis în mai multe limbi străine. Este viu interesată de tot ce se petrece în lume. Atunci când prinde suficientă încredere, ceea ce nu se întâmplă des, își arată cutia de comori din închisoare. Fotografiile soțului ei, scrisoarea tatălui către mama ei, cusută pe o batistă și scoasă pe furiș din închisoare de un deținut eliberat, un îngeraș făcut din zdrențe, ca dar de Crăciun pentru mama ei, care era deținută în aceeași temniță, o bijuterie făcută din oscioare pescuite din supă și fragmente dintr-un pieptene și din peria de dinți.”

Pe mine cel mai mult m-au impresionat cuvintele ei despre cel mai crud torționar al soțului ei. Este vorba despre Alexandru Vișinescu, un sadic, fost director al grelei închisori de la Râmnicu Sărat, care în 2016 a fost condamnat la 20 de ani de detenție pentru crime împotriva umanității. În urma verdictului, Elsa-Anca Barbuș a spus:

„Pentru faptele pe care le-a săvârșit nu ar exista iertare, dacă Hristos nu ne-ar fi răscumpărat prin jertfa Sa pe cruce. Iar noi, care am învățat de la El rugăciunea „Tatăl nostru”, nu putem să nu iertăm, pentru a fi iertați și noi. De aceea există instituția justiției, ca să se facă dreptate, nu răzbunare. “

Ea a adăugat, de asemenea:

„Dar pentru el mă gândesc la „ceva mai bun”, cum le spunea Sf. Pavel corintenilor – să-și întoarcă mintea către Dumnezeu! Să-și aducă aminte că, atunci când era mic, mama sau bunica i-au vorbit despre Dumnezeul Cel Bun, despre Cruce, Înviere și despre Maica Domnului! În singurătatea lui de astăzi să-și „vină în fire” precum fiul risipitor și trăiască împreună cu Biserica pregătirea pentru Paști! Ce pace și mângâiere i-ar aduce credința! Ar fi aproape ca tâlharul din dreapta, care și-a dobândit veșnicia chiar înainte de sfârșitul drumului! Ca acel lucrător care a ajuns în ultimul ceas.

În închisoare, în tivul bluzei mele, am reușit să ascund o medalie miraculoasă a Preasfintei Fecioare Maria. Nu mă uitam la ea, dar, din când în când, atingeam acea mică iconiță de metal ieftin – și mi se părea că e cea mai mare comoară: îmi amintea de Rai! Gălăgia din jur și grosolănia gardienilor nu mai aveau nicio importanță. Și cât de fericit ar putea fi Alexandru Vișinescu, dacă și-ar accepta acum suferința cu gândul la iertarea și dragostea lui Dumnezeu, ca ispășire pentru răul pe care l-a făcut”.

Aceasta a fost Elsa Anca-Barbuș. S-a rugat până la capăt pentru prigonitorii ei …

Un articol de Grzegorz Górny, reporter, eseist, publicist, regizor, producător de film și televiziune. Fondator și redactor-șef al trimestrialului „Fronda” (în anii 1994-2005 și 2007-2012). Co-autor și producător al mai multor seriale TV pentru TVP1, TVP2, TVP Polonia, TVP Historia, TV Puls, Polsat. În 2005-2006, redactor-șef al săptămânalului „Ozon”. Autor a peste 30 de cărți, a publicat, de asemenea, 24 de ediții străine în următoarele limbi: engleză (6 cărți în SUA), spaniolă, portugheză, franceză, germană, maghiară, croată, slovenă și bulgară. Câștigător al multor premii jurnalistice, de film și de carte (inclusiv Grand Press, Feniks și premiul J. Zieleński al Asociației Jurnaliștilor Polonezi).