Erau patru, dar doi dintre ei s-au stins din viaţă în ultimele luni.
Se pare că Shmuel Willenberg şi Kalman Teigman sunt ultimii doi. Ultimii doi supravieţuitori ai lagărului de exterminare de la Treblinka.
„Noi doi suntem ultimii martori oculari la ceea ce s-a petrecut în acel lagăr. Acestea sunt ultimele mărturii ale celor ce au fost acolo şi au îndurat ororile lagărului pe propria lor piele.”
Erau patru: Shmuel Willenberg, Pinchas Epstein, Kalman Teigman şi Eliahu Rosenberg. Supravieţuiseră lagărului de exterminare unde au fost nimiciţi peste 800.000 de evrei: Treblinka. În urmă cu 67 de ani, în timpul revoltei, cei patru au reuşit să fugă din lagăr, sub ploaia de gloanţe ale gardienilor. Apoi s-au ascuns în pădure, tot împreună.
De atunci s-au întîlnit în fiecare an şi au depănat dureroase amintiri. Numai că Epstein şi Rosenberg au plecat dintre noi acum patru şi respectiv o lună. Willenberg e convins că el şi Teigman sunt ultimii supravieţuitori ai lagărului, ultimii care au văzut cu ochii lor atrocităţile programului de exterminare în masă.
Teigman are 87 de ani. La vîrsta de 19 ani a fost deportat în lagărul din nord-estul Poloniei, împreună cu mama sa, care a fost trimisă la moarte aproape imediat, în timp ce el a fost trimis la lucru: să sorteze efectele personale ale evreilor trimişi la camerele de gazare.
Şi Willenberg are 87 de ani. A ajuns la Treblinka la vîrsta de 20 de ani, împreună cu 6.000 de concetăţeni. Cînd a coborît din tren, un prieten care era deja în lagăr de cîteva săptămîni i-a dat pontul care i-a salvat viaţa: „Zi ca eşti zidar; nemţii au mare nevoie de zidari.” Aşa a reuşit Willenberg să scape cu viaţă în timp ce restul transportului au fost trimişi la camerele de gazare.
După război, Willenberg a descris ororile lagărului în „Revolta de la Treblinka”, carte tradusă in şase limbi, inclusiv germană şi polonă.
Aceşti patru supravieţuitori au văzut cu proprii lor ochi cum sute de mii de evrei au fost măcelăriţi fără milă, zi de zi, pînă în ziua revoltei cînd au reuşit să fugă din lagăr, deşi nemţii au deschis foc masiv asupra lor.
„Noi am hotărît să evadăm, şi am luat-o la fugă spre poartă (mărturia lui Teigman la Yad va Shem – Muzeul Holocaustului din Ierusalim). Cînd am ajuns la gardul de sîrmă ghimpată, am început să ne căţărăm pe el. Nici pînă azi nu înţeleg cum am reuşit, cu toate gloanţele care îmi şuierau pe la urechi. Apoi am alergat în zig-zag pînă în pădure.”
Willenberg a fost deţinut la Treblinka din octombrie 1942 pînă în august 1943 (revolta, sau mai bine zis fuga din lagăr). În acest timp a fost împuşcat în picior de unul din gardieni, ceea ce nu l-a împiedicat sa participe la revoltă.
Cei patru supravieţuitori s-au reunit ultima dată cînd Teigman a împlinit 80 de ani. Conform tradiţiei, deşi la întîlniri participau şi familiile şi alţi prieteni, cei patru se retrăgeau într-un colţ şi începeau să şuşotească între ei.
Willbenberg povesteşte că Pinchas şi Eliahu lucrau la crematorii, unde au văzut cele mai mari orori de la Treblinka.
După război, cei patru au emigrat în Israel, unde nimeni nu i-a crezut cînd au început să povestească ce se petrecea în lagăr. Nimeni nu putea să conceapă că asemenea grozăvii se pot întîmpla cu adevărat. Willenberg a depus mărturie la procesul lui Eichmann în Israel, şi a fost invitat să depună mărturie la alte procese intentate criminalilor nazişti în Germania. De-a lungul anilor, Willenberg a fost decorat de cîteva ori de statul polonez pentru bravură şi eroism. Mai mult decît atît, televiziunea poloneză a produs un documentar despre viaţa lui. Willenberg este frecvent invitat în Polonia pentru a ţine conferinţe, mai ales pentru tineret, şi pentru a povesti povestea vieţii sale. În timpul liber, Willenberg sculptează, evident pe tema Holocaustului. Una din lucrările sale este expusă în oraşul său natal, Chestochowa, Polonia: un monument în memoria evreilor locali exterminaţi de nazişti.
Eliahu Rosenberg s-a născut la Varşovia în 1923. Într-o bună zi în 1942, a văzut că mama sa începe să împacheteze, în idea de a se prezenta la locul de întîlnire de unde ieşeau transporturile. Eliahu o imploră să se răzgîndească, dar mama sa nu mai are putere: „Eli, nu mai pot. Tot timpul suntem flămînzi. Nemţii ne-au asigurat că o să avem de lucru şi o să mîncăm pîine cu dulceaţă.” Eliahu insistă: „Mamă, nu pleca, o să am eu grijă de tine.” Zadarnic. Eliahu, cele două surori ale sale şi mama sa, sunt expediaţi de nazişti la Treblinka. Cînd au ajuns, mama a scos un lănţişor şi i l-a dat: „Eli, tu o să rămîi singur aici, ia lănţişorul ăsta, poate o să mituieşti cu el pe cineva.” Asta a fost ultima dată cînd Eliahu a văzut-o pe mama sa. Şi pe surorile sale.
Eliahu a fost trimis la Sonderkommando – la început căra cadavre (cu targa) la gropile imense. Ulterior a fost trimis la muncă mai uşoară – să scoată cadavrele din camerele de gazare după ce se deschideau uşile: „Am fost deţinut la Treblinka timp de 11 luni. Majoritatea timpului am lucrat la camerele de gazare, la şanţuri şi la crematorii, iadul, cum îi spuneam noi. Femeile erau rase în cap, după care erau gonite din baracă, cu o ploaie de lovituri. Erau trimise pe Himmelstrasse cum îi spuneam noi, drumul spre cer.
„Gazarea dura cam 25 de minute”, povesteşte Rosenberg, „pînă cînd toţi evreii se sufocau. Din camera de gazare se auzeau urlete înfiorătoare de femei şi copii în ghearele morţii. În agonia lor copiii strigau :”mamă, tată, mamă, tată.” După aceea se făcea linişte. Era acolo un neamţ pe nume Minsberger, la procesul căruia am depus mărturie la Dusseldorf. Se urca pe rampă şi ne spunea – hai, fuga, deschideţi uşile, toţi dorm.
Uneori găseam pe cîte cineva în viaţă, mai ales copii. Cădeau din braţele mamelor lor, alunecau din cauza transpiraţiei si a urinei, ajungeau la podeaua de beton şi poate că acolo era un pic de aer. La Treblinka nu se folosea Zyklon ca la Birkenau, ci gaz de eşapament de la un tanc rusesc. Sfinte Dumnezeule, trebuie să spun asta, scoteam cadavrele de acolo şi le aruncam jos. Nu aveam de ales.
Crematoriul consta din şine de tren aşezate pe o bază de beton. Peste ele puneam scînduri, grile. Aruncam cadavrele peste grile, aprindeam un chibrit şi totul lua foc. Noi trebuiam să ne uităm. Focul ardea toată noaptea.”
Eliahu a fost la Treblinka pînă la revoltă. Un grup de evrei a stabilit o dată pentru a evada din lagăr. Cîteva sute au încercat, dar majoritatea au murit în cîmpul minat din jurul lagărului. Cîteva zeci au reuşit să fugă. Eliahu a mers mulţi kilometri prin pădure pînă a găsit o familie de ţărani polonezi dispuşi să îl ascundă timp de cîteva luni, pînă cînd a devenit periculos şi l-au rugat să plece. Războiul era deja pe sfîrşite, aşa că Eliahu a stat ascuns în pădure.
Familia care i-a salvat viaţa a fost onorată de Statul Israel. Eliahu i-a reîntîlnit după 56 de ani, cînd avea 77 de ani, şi asta pentru că elevii care erau cu el l-au forţat să-i ducă în micul sat unde fusese adăpostit. Întrebat de ce a aşteptat atîţia ani pentru a veni în vizită, Eliahu a răspuns că i-a fost frică. Imediat după război Eliahu a emigrat în Israel.
Eliahu a servit ca martor la procesul lui Ivan Demjanjuk, „Ivan cel Groaznic”, şi a descris cum acesta viola şi tortura femei şi fete în drum spre camera de gaze, cum tăia urechile şi nasurile bătrînilor trimişi la moarte.
Treblinka, Sobibor şi Belzec (a nu se confunda cu Bergen-Belsen) erau lagăre de exterminare, adică din tren direct la camerele de gazare.
O supravieţuitoare a lagărului, aflată tot în Israel, a cerut ca după moarte să fie cremată şi cenuşa presărată peste monumentul memorial al lagărului, pentru a fi, în sfîrşit, alături de familie. (Religia mozaică interzice cremarea, şi totuşi, dragostea şi dorul de cei dragi şi duşi …).
Cînd s-a pus problema ca la Auschwitz (de fapt Birkenau, dupa cum bine zice Rosenberg) să se practice exterminarea în masă,
Rudolf Hoess, comandantul lagărului de la Auschwitz, s-a deplasat în vizită de studii la Treblinka, să înveţe cum se ard cadavrele. Pentru că de fapt nu e atît de greu să omori oameni cu zecile şi sutele de mii pe zi, problema e ce faci cu cadavrele – gropi comune, bazine cu var, ruguri uriaşe? Da, dar nici să le arzi nu e chiar aşa de simplu pe cît pare. Deci şi această problemă a fost studiată şi perfecţionată de nazişti.
Către finele războiului nemţii au dinamitat lagărul, iar pămîntul dimprejur a fost arat şi cultivat.
15 Comments
abbu
12 November 2010Nu sunt suficiente cuvintele in a evoca numeroasele drame legate de cel mai odios lucru al umanitatii.
Dramele insa continua si astazi.Si din pacate in aceleasi familii.
Mi-aduc aminte de un reportaj din 2007 cand se spunea dspre situatia grea a supravietuitorilor holocaustului in Israel.
Saracie.
Saracie si singuratate.
Saracie, singuratate si tristete.
A celor de practic au fondat statul Israel.
A celor ce au trebuit sa iasa in strada sa demonstreze cu steaua galbena, pentru a capata atentiea autoritatilor care datorita lor au primit in visterie sume considerabile.
Atentia d-lui ministru de atunci al partidului pensionarilor,care a facut cel mai putin pentru ei….
A celor ce se intreaba :”unde sunt banii” ?
Ai lor,ai famililor lor.
Oameni ce se intreaba :cum poate avea cineva inima sa insuseasca fondurile destinate supravietuitorilor Holocaustului ???
Care intreaba cum de statul nu trage la raspundere bancile car ascund listele cu bunuri asteptand sa moara proprietarii…???
Statistica arata ca in fiecare an se imputineaza numarul acestei grozavii cu 130…
In curand nu vor mai fi.
„Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer”
In schimb se inmultesc intitutele de studiu,de comemorare, de analiza, de prevenire a Holocaustului…
Ca cel din Romania condus de domnul colonel Mihai Ionescu,Cu o intreaga aparatura birocratica, mai mare decat numarul supravietuitorilor de care se ocupa…!!
Adevarat ca este necesar ca noua generatie sa nu uite…
Nu numai necesar – obligatoriu !
Dar interesant, desi nu mai sunt evrei in Romania,antisemitismul creste,nu mai sunt supravietuitori ai Holocaustului,dar numarul celor ce se ocupa de aceasta tragedie este la fel in crestere continua…
Pataphyl (Andrei R.)
12 November 2010abbu
Mai există, cred că am mai postat anul ăsta pe patrupedbun un comentariu despre un om absolut extraordinar, pe care am avut onoarea de a-l cunoaște îndeaproape în urmă cu mai bine de 40 de ani. Este vorba de profesorul Ioan Gottlieb, care trăiește încă în Iași. Citiți și cutremurați-vă, acum mulți ani evita întotdeauna să vorbească despre trecutul său înspăimîntător, prefera să le vorbească prietenilor săi mult mai tineri despre muzică, literatură, viață… A invins Holocaustul
Andrei
12 November 2010Desi e cu totul laudabil ca acest site acorda mare atentie Holocaustului, ca romani (crestini, si de dreapta) s-ar cuveni sa dezbateti la fel de mult si genocidul comunist din Romania, care in unele situatii a atins culmi ale ororii de necuprins in cuvinte (v. de pilda ).
Andrei
12 November 2010link pentru mesajul de mai sus Experimentul Pitesti
emil b.
12 November 2010Vom face si acest lucru, Andrei.
abbu
12 November 2010| Pataphyl (Andrei R.)
Desigur ca mai sunt asemeni profesorului Ioan Gottlieb.
Multi supravietuitori au trait aparent viata normala,dar cosmarurile,amintirile,intrebarile,probail i-au urmarit.
Altii au preferat ca urmasii lor sa nu stie nimic,
atat de greu le-a fost sa impartaseasca aceste grozavii chiar familiei
Dar nu la lupta cu Holocaustul m-am referit,nu la invingerea lui, ci a birocratiei,indolentei si nepasarii guvernelor ce s-au succedat in Israel si atitudinea lor vis-a-vis de acesti supravietuitori,
O lupta de care preferam sa fie scutiti.
Pataphyl (Andrei R.)
12 November 2010Andrei, numai anul acesta sînt trei articole consacrate acestui subiect:
Muzică pentru lupi
“Genocidul sufletelor” – Documentar în lucru
Fenomenul Pitesti si corectitudinea politica
plus nenumărate comentarii la alte articole!
Andrei
12 November 2010Multumesc pentru linkuri ???? O prima impresie asupra site-ului era ca in prim plan sunt teme care nu privesc neaparat Romania si situatia dreptei locale (parca prea multe articole de prima pagina ref la Tea Party, Israel, Germania etc).
Dar desigur, formatul site-ului nu trebuie sa fie dupa placul meu ???? banuiesc ca aveti cititori interesati in mod specific de acele teme.
GMT
12 November 2010uite si articolul acesta:
Supravieţuire la închisoarea din Râmnicu Sărat
Pataphyl (Andrei R.)
12 November 2010Andrei
La o a doua sau chiar a treia impresie impresia se va putea schimba!
Francesco
12 November 2010Din pacate, armata romana a participat la oroare. O marturie materiala cutremuratoare a fost descoperita in padurea Popricani, la 10 km de Iasi. Citez din articolul Genocid. O groapă comună cu peste 100 de cadavre a fost descoperită la Popricani:
Procuratura s-a (auto)sesizat in acest caz si a deschis un dosar. Ramane de vazut daca vom afla cine – din armata romana – a ordonat si executat acest masacru.
abbu
12 November 2010Zona in cauza este inconjurata ermetic,accesul ziaristilor interzis iar autoritatile sunt sceptice, bazându-şi informaţiile pe declaraţia procurorului-şef din Iaşi, care a afirmat că în acest moment „nu se ştie dacă aceste cadavre sunt ale unor civili sau militari”.
Romania nu are nevoie de noi motive pentru a trebui sa iasa basma curata,plus ca in general curentul de opinie este in mare parte antisemit desi in toata tara cu greu mai gasesti 10.000 evrei…
According to the 1930 Census, there were 759,000 Jews in Romania before World War II. Historians estimate that 280,000 to 380,000 were killed by Romanian forces during the war, mainly in the areas of Moldova and Ukraine they occupied as part of the German thrust into the Soviet Union. Today there are fewer than 10,000 Jews living in Romania.
Read more: http://www.time.com/time/world…..z15AoMFi00
Costin A.
12 November 2010Nu stiu daca l-ati vazut pe asta, un imam egiptean care lauda Holocaustul si viseaza la unul nou. Uitati-va cu ce bucurie se uita la imaginile in care evreii sint torturati si cadavrele lor impinse cu buldozerele..
Israelianca
12 November 2010Multe imagini din clipul postat de Costin la #13 sunt luate dupa eliberarea lagarelor. Risc sa ma repet a mia oara, dar femeia care saruta mina soldatului este o detinuta de la Bergen-Belsen coplesita de emotie si recunostinta la eliberarea lagarului de catre armata britanica.
abbu, multi dintre supravietuitorii lagarelor si-au refacut vietile pe cit au putut, considerind ca asta este victoria lor asupra nazistilor: s-au casatorit, au adus pe lume copii, au muncit, au trait. Cei patru amintiti in articol sunt exemple de reusita.
Nu toti au trait in saracie si singuratate, desi evident, asemenea cazuri nu au lipsit.
De asemenea, nu cred ca este corect sa afirmi ca ei au fondat Statul Israel, pentru ca infrastructurile existau mult inainte de declaratia de independenta a Iui Ben-Gurion – orase, kibutzuri, banci, vii si industrie de vinuri, etc. Nu neg contributia supravietuitorilor, dar nu ei au fondat statul.
De prof. Gottlieb nu auzisem pina acum, dar tin minte ca citisem cind mai eram inca in Romania cartile lui Oliver Lustig, precum si carti scrise de medici din Transilvania care au supravietuit Auschwitzului.
Patruped a mai publicat un articol despre crimele comunistilor, se pare preluat chiar de la dreapta.net, Katynul romanilor.
Corneliu
12 November 2010@ israelianca
Profesorul Ion Gottlieb de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iasi este unul din cei mai proeminenti fizicieni din Romania.
Fratele meu, absolvent al facultatii de fizica din Iasi, a urmat cursurile sale.