Spre sfârşitul verii 1943 am fost invitat la Lisabona de colegii şi prietenii mei, Aristide Burileanu şi soţia sa, să stau la dânşii dacă m-aş hotărî să fac odată şi eu un curierat acolo, unde mai număram doi alţi buni prieteni şi colegi, Brutus şi Tanți Coste, îmi aduc cu atât mai viu aminte de această invitaţie, pentru că mă găseam în casă la unchiul doamnei Burileanu născută Balş, N. Polizu-Micşuneşti, când, după mai bine de doi ani, o neaşteptată (relativ, pentru că ocuparea Italiei reînnoia această perspectivă, dar reocuparea nu avusese totuşi încă loc) alarmă aeriană ne-a reamintit brutal că Bucureştii redeveniseră teatru de război chiar dacă atunci, în august 1943, nu capitala ţării fusese bombardată, ci capitala petrolului românesc, în cunoscutul raid de zi.

Importanța capitalelor neutre; temerile lui M. Antonescu

“Când cu formule curtenitoare am înfăţişat lui M. Antonescu, după repetări ale invitaţiei, dorinţa mea de a pleca curier la Lisabona, un oraş dintre cele mai frumoase şi un oficiu diplomatic dintre cele mai interesante, capitală neutră, care împreună cu celelalte patru, Ankara, Stockholm, Berna şi Vaticanul, reprezenta un larg canal, o fereastră deschisă, de informare, de contacte posibile oricând cu lumea liberă, de riscuri inerente, dar şi de viaţă care mai rămăsese uşoară, şeful mi-a arătat o vie satisfacţie. Vicele [Mihai Antonescu] îşi cheltuia destulă putere de muncă, pe care o avea mare, energie şi iluzii, care nu erau mai mici, cu oficiul de la vărsarea Tagelui, de unde datorită lui Salazar, îşi menaja legături cu cei de partea cealaltă a baricadei şi chiar spera să-l convingă pe W. Churchill de dreptatea cauzei româneşti prin intermediul aceluiaşi. De altfel, dictatorul portughez cu un picior ideologic în Axă, cu altul practic în alianţa Methuen  şi în recenta cedare de baze către Statele Unite în Azore (chiar dacă nu le cedase încă, lucrul nu era străin de intenţiile sale), se afla într-o poziţie care prezenta unele certe asemănări cu aceea a Antoneştilor, minus riscurile acestora. Oficiul de presă de acolo ca şi celelalte, trimitea cele mai recente publicaţii de literatură politică, fotocopiate sau în original, apărute nu numai în Portugalia ci şi, mai ales, în Statele Unite, Anglia şi America Latină.

Fără a fi văzut vreun document, cred că-mi amintesc bine că unul din memoriile lui Antonescu către premierul britanic a fost transmis prin Salazar. În orice caz, M. Antonescu socotea că premierul portughez îi putea fi folositor cu sprijinul lui. De asemenea, socotea că diverşii români liberi din acel oraş puteau fi la fel. Astfel Ion Pangal, [fostul ambasador] Nicolae Dianu şi mai târziu ceva Richard Franasovici căruia îi acorda şi subvenţii – am avut în mână o dispoziţie de plată de Ia F.I.S.S. (Fondul pentru Intervenţii Speciale de Stat) de 4 000 franci elveţieni către acesta – şi transferul în valută forte a chiriilor pe care acelaşi le primea din ţară. Ambasadorul Cădere însuşi avea legături asemănătoare, dar mult mai discret […] De asemenea, consilierul de legaţie Brutus Coste, numit în post la Lisabona după ce fusese însărcinat de afaceri la Washington, avea în resortul său, în continuare, afacerile americane. Fusese remarcat şi preţuit de Secretarul de Stat însuşi, Cordell Hull […] Un alt diplomat român de la Lisabona, consilierul Dinu Cantemir, a avut meritul de a trece în Elveţia manuscrisul „Kaputt” al lui Curzio Malaparte.

Când l-am întrebat deci pe şeful nostru dacă ar avea ceva împotriva plecării mele, mi-a răspuns „Cade foarte bine această dorinţă a d-tale pentru că am anume însărcinări să-ţi dau […] Acum trebuie să te mai informez, că se află tot la Lisabona, un domn care petrece la Esturil şi joacă cărţi la Cazinoul de acolo. Şi se mai şi interesează, de acolo, despre afacerile politice de aici şi îşi mai şi îngăduie să dea lecţii de patriotism domnului Mareşal şi mie! Să-i spui că nu avem nevoie de aşa ceva aici şi, dacă vrea, poate Serviciul Secret de Informaţii să joace tot ce are la noroc la Cazino, dar să-şi ţie lecţiile pentru el!„ Din nou, adică în continuare, Ică [Mihai Antonescu] se monta mai tare şi începea să strige. Ca să-l temperez, dar eram şi eu surprins, nu ştiam la cine se gândea, l-am întrebat: „Despre cine este vorba, domnule preşedinte? „ „Despre cine să fie? Despre domnul Dianu […] care mi-a scris o scrisoare cominatorie, dură şi lipsită de conştiinţă politică. Ne face personal răspunzători de soarta domnului luliu Maniu! Ce crede domnul acesta (devotat manist) că avem nevoie, domnul Mareşal şi cu mine, să ne spună el cine este şi ce reprezintă pentru români, domnul Maniu?!„ „Să vină aici, să facă politică, şi să vadă ce am făcut şi ce facem ca să asigurăm viaţa şi activitatea domnului Maniu, să vază că aşa-zisa urmărire îl garantează împotriva oricărui „accident”. Să ştii că nemţii mi-au cerut chiar neutralizarea lui, arestarea şi judecarea lui. Să vezi, dle Demetrescu, dosarul Rică Georgescu, din care eu, cu mâna mea – să nu vorbeşti de asta, aici – am rupt filele principale care dovedeau spionajul sau trădarea în care voiau nemţii să-l bage. Mi-au cerut chiar dosarul şi l-am refuzat pentru că loveau în Maniu. La fel cu Chastelaine pe care, de asemenea, mi l-au cerut, adică pe toţi trei. Dar sunt prizonieri. Au fost prinşi în uniformă. Te rog să ştii şi să spui toate acestea. Uite ce am sub mapa mea, pe birou. Vino aici să vezi, dacă nu crezi!„ „ – Vă cred, dle preşedinte.„ Nu pot spune că nu eram impresionat de indignarea şi mâhnirea lui, care-i aduseseră lacrimi în ochi, chiar când a continuat, stăpânindu-se, „Stai, că-ţi citesc eu: ‘Români, o mână străină mi-a ridicat viaţa…!’” Era testamentul său în cazul când ar fi căzut victima unui atentat montat de nemţi! S-a mai liniştit puţin. Şi eu de altfel […] m-a condus la uşă, urându-mi călătorie bună şi succes.

Contacte cu românii din Lisabona și Madrid

Foarte bine primit la Lisabona, punctul final al acelei splendide călătorii care-mi mai rezerva vizitarea capitalelor iberice şi a mai multor alte oraşe şi regiuni datorită prieteniei de care am fost înconjurat, am fost condus, aşa cum era regula, pe moment la Legaţie şi primit de V. Cădere. Prevenitor acesta mi-a spus că se bucura să mă vadă şi încă mai prevenitor m-a întrebat despre tatăl meu, rugându-mă să-i transmit respectele lui. De asemenea, m-a poftit pentru a doua sau a treia zi la prânz, împreună cu ceilalţi prieteni B. Coste şi Ar. Burileanu cu soţiile şi alţi colegi, Cantemir şi familia M. Eliade. Răspunzând, în felul meu, şi eu la o atât de marcată amabilitate, care în constituirea programului meu lisabonez nu s-a limitat la atâta, m-a invitat la lungi excursii cu automobilul […].

I-am adus Ia cunoştinţă că a venit într-o dimineaţă la mine, în casa Burileanu unde eram găzduit, să mă vadă N. Dianu, succesorul lui Edmond Ciuntu ca ministru al României la Moscova şi unul din reprezentanţii importanţi ai lui luliu Maniu în Occident, în cursul unei lungi conversaţiuni i-am repetat asigurările [lui M. Antonescu] privitoare la marele om politic, bineînţeles în altă versiune decât îmi fuseseră îmbrăcate de Ică. De altfel, nici el nu s-a îndoit de acest lucru când i-am raportat şi acest episod şi i-am spus că „am transmis, în casa Burileanu, dlui Dianu, care a venit să mă vadă, toate lămuririle ce mi-aţi dat privitoare la dl. Maniu dar într-o formă îndulcită. Domnia sa a fost deosebit de satisfăcut ascultându-mă, mai ales că nu i-am vorbit de Cazinoul de la Esturil şi nici să revină în ţară nu l-am invitat”. De astă dată, râzând de-a binelea, mi-a răspuns cu un cald: „Bine, dle Demetrescu!” Nu am putut să-i raportez că Dianu îmi adusese o valiză cu fund dublu pentru dl. Maniu, pe care am predat-o Ia Bucureşti. Totuşi, atunci când Dianu, Ia despărţire mi-a spus: „lată-ne acum şi în postură de conspiratori. Cine ar fi zis că noi ne vom întâlni pe acest teren?” răspunsul meu „Da, domnule ministru, cine ar fi zis”, era lipsit de convingere, ba chiar am fost şocat puţin. Nu făcusem decât nişte vagi exerciţii până la acea primă călătorie în Iberia, postura nu-mi plăcea, deşi mă interesa. Mai mult ca o joacă o vedeam, care poate s-ar termina spre binele tuturor. Şi totuşi nu eram optimist. (Acum vreo 14 ani, prietenul meu, D. Popescu, fostul colaborator al lui Gr. Gafencu şi Al. Cretzianu, mi-a reamintit scepticismul, mai mult chiar, pesimismul cu care vedeam, simţeam, din 1938, desfăşurarea viitorului).

Toate acestea nu prezentau importanţă. Ceea ce l-a bucurat adânc pe conducătorul politicii noastre externe a fost mesajul verbal, precum şi cheia de descifrat, în cazul când problema ar fi interesat, pe care colegul meu de la Madrid, Scarlat Grigoriu, mă însărcinase să le aduc la cunoştinţa lui M. Antonescu. În drumul spre ţară, m-am oprit, din nou, câteva zile la Madrid, ca să iau curierul. (De fapt, eram doi. Mă însoţea şi curierul S. S. I., Boldur, dar nu ne-am văzut decât în tren.)

În ultima dimineaţă, Scarlat Grigoriu a venit la mine în cameră, mi-a spus, în chipul cel mai confidenţial, atrăgându-mi atenţia că „nici ministrul [ambasadorul] nu ştie” „şi cum ai văzut şi tu, nici nu mai vrea să fie amestecat în asemenea chestiuni”, să raportez Iui Ică, că se ivise acolo o posibilitate de discuţie la Madrid cu Aliaţii. Secretarul de presă Munteanu, dacă nu mă înşel, îi procurase prilejul de a se întâlni cu un corespondent al unui ziar american însemnat, Henderson sau aşa ceva, la cererea, mai bine-zis la sugestia acestuia. Ziaristul american şi-a arătat interesul pentru soarta tragică a României pentru care simţea apropiere, datorită faptului că ţinuse mult la soţia sa, care murise de curând şi care iubise ţara noastră datorită prietenilor buni români pe care-i avusese Elena Văcărescu, soţii Leon Cotnăreanu (la Coty, marea firmă) şi alţii; în cursul conversaţiei a strecurat că nu numai el îşi arată un asemenea interes, dar că şi ambasadorul însuşi îl manifestă şi chiar el (ziaristul) crede că ar fi posibile… etc. etc. Grigoriu m-a rugat să transmit premierului că nu a mers mai departe, dar nici n-a fost negativ şi că cere urgente instrucţiuni; în acest scop mi-a dat cheia de cifrat, tot pentru cazul unui răspuns, eventual al unei corespondenţe mai susţinute […].

Schimb de telegrame între Mihai Antonescu și Carlton Hayes

Vizibil cuprins de bucuria speranţei de a vedea apărând un punct de vedere mai critic la occidentali, Ică mi-a dat instrucţiuni să păstrez eu cheia şi cum cobor de la el la Cifru, la Cabinet adică, să-i răspund favorabil Iui Grigoriu. În schimbul de telegrame pasionant, dramatic, care a urmat, ambasadorul Hayes, republican şi profesor de drept internaţional (Ică se autoconvinsese într-o măsură că ambasadorul îl cunoscuse la ultimul congres de drept internaţional de la Haga la care participase sigur şi Hayes şi că de aceea i se adresase lui cu mai mult temei) a exprimat, în esenţă, următorul punct de vedere pe care-l rezumez:

a) Statele Unite au interes pentru menţinerea echilibrului european, să prevină pătrunderea sovietică în Europa din timp,

b) că lucrul acesta mai poate fi îndeplinit pe Nistru,

c) dar că pentru a fi îndeplinit în aceste condiţiuni, românii nu trebuie să-şi mistuie armata în Rusia pentru interese rău înţelese şi că

d) armata română de circa un milion de oameni trebuie să constituie un element real de echilibru în Balcani şi ar fi un element real de baraj; (parcă a vorbit şi de armatele unor vecini, dar nu-mi amintesc deloc precis).

Precis îmi amintesc însă că a pomenit şi de armata turcă echivalentă cu a noastră, şi care ar fi putut servi şi ea la acel baraj. Precizez: baraj diplomatic, socotit eficient, dar că în acest scop este necesară, e) capitularea necondiţionată, efectivă şi imediată (nici o clipă nu a fost vorba ca aceasta să aibă loc numai faţă de aliaţii vestici, cu excluderea Rusiei).

După Conferinţa de la Teheran, după informaţii şi zvonuri, se vorbea insistent şi neprecis de tot felul de planuri şi ocupări de zone. M. Antonescu m-a chemat ca să-mi dea instrucţiuni să plec cât mai repede cu putinţă din nou curier la Lisabona, dar în Spania trebuia să comunic, la dus, lui Grigoriu, să ceară ambasadorului Hayes să mă primească, aducând noi instrucţiuni ce nu puteau fi expediate cifrat. Din acelaşi motiv comunicarea către Grigoriu trebuia să i-o fac personal. [Ion] Antonescu şi Ică avuseseră deja cele mai serioase neplăceri cu Hitler în asemenea probleme. Şi plecarea mea în curierat, singur, (Ică a hotărât aşa din cauza neîncrederii pe care o nutrea împotriva S.S.I., care era convins că-l urmărea şi pe el), putea atrage atenţia serviciilor speciale, dar o oarecare aparenţă mondenă îmi servea într-o măsură de camuflaj. Ca şi cea de a fi destul de străin de toate câte se petreceau.

Camil Demetrescu din nou la Madrid

Când, în două-trei zile, formele au fost gata, m-am prezentat, i-am raportat şi mi-a fixat audienţă pentru instrucţiuni. Hotărârea, mai bine zis planul politic bine stabilit al Antoneştilor, era de a se evita cu orice preţ capitularea fără condiţiuni şi ocuparea ţării. Şi mai ales nu o capitulare imediată. Atunci acestea toate provocau cele mai vii şi legitime îngrijorări atât guvernului cât şi opoziţiei, atingând chiar limitele unei stări obsesive. De aceea, instrucţiunile pe care le telegrafiasem lui Grigoriu în discuţiile sale cu ambasadorul american, îi cereau să menţină contactele cu acela, dar să caute din răsputeri să obţină evitarea capitulării fără condiţii şi a eventualei ocupaţii. Când ambasadorul [Hayes], după ce a arătat că nimic nu poate fi întreprins împotriva acelei formule şi că dacă ea nu era primită nu mai era cazul să continue contactul şi discuţiile cu el […]. Şi că atrăgea, din nou, atenţia, de altfel, prin mai multe comunicări, că nici nu mai era timp de pierdut[…], Ică a luat hotărârea de a mă trimite din nou acolo ca să prezint personal aceluia, într-o ultimă încercare, punctul de vedere românesc.

În cursul audienţei lungi, în biroul său de la Preşedinţie în noul local al ministerului, în apartamentul ministrului de Externe de la catul I, am reţinut, în esenţă, următoarele:

„Domnule Demetrescu, trebuie să-l convingi pe ambasador că suntem în cea mai dramatică situaţie, cu trupe germane în ţară şi cu probabila participare a trupelor maghiare la ocuparea ţării, dacă săvârşim cea mai mică greşeală. Să-i arăţi că România este o placă turnantă în acest război purtat pentru drepturile noastre recunoscute mai înainte şi de Statele Unite asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord, că am fost abandonaţi agresiunii şi ameninţării cu împărţirea, că dacă nemţii ne ocupă, îşi întăresc frontul încă mai mult cu aurul, cu cerealele, cu petrolul, cu teritoriul şi cu oamenii noştri de care se vor folosi şi pe care le vor folosi fără rezervă, fără cruţare. Că dl. Mareşal şi cu mine luptăm cu dinţii ca să limităm acest aport, că o facem încă cu succes, dar din ce în ce mai greu. Că indiscreţia lumii americane şi a ziariştilor în special este îngrozitoare – ştii ce neplăceri grave am avut după plecarea prinţului Ştirbey. Şi că pentru toate acestea nu poate fi nici vorbă de o capitulare necondiţionată acum. Că noi nu respingem această capitulare în totul, ci dorim să o realizăm chiar în sensul în care vorbeşte ambasadorul Hayes cu atâta dreptate, de a opri pe ruşi. Dar pentru asigurarea succesului sunt necesare două condiţiuni: debarcarea în Balcani (frontul de la Salonic din trecutul război mondial) şi deschiderea Strâmtorilor de către Turcia. Sau măcar numai una din acestea două.

În al doilea rând, te rog, când ajungi la Lisabona să-l vezi pe dl. Ion Pangal şi să-i faci o expunere în acelaşi sens, adică să-i arăţi toate elementele care pledează pentru noi şi pentru rolul nostru european în echilibrul continentului ăstuia, ca şi toate cele care ne îngreunează situaţia. Pe care de altfel şi Pangal şi noi toţi le ştim. Îl vei ruga din partea mea să intervie aşa cum a mai făcut-o, pe lângă polonezi (guvernul) ca să ne susţină pe lângă guvernul englez şi american, în numele intereselor noastre comune.

O altă chestiune de toată însemnătatea pentru noi. Să-l rogi să-ţi transmită pentru mine orice informaţiuni privitoare la Conferinţa de la Teheran. Şi orice alte informaţiuni privitoare la noi. De asemenea, te rog să-i mai spui că urmează să prezinte în acelaşi sens lucrurile şi Nunţiului, pentru informarea sa şi a Vaticanului. Şi-l rog să o facă şi printre ai lui, francmasonii!”

Am ascultat cu multă atenţie, cu emoţia firească provocată de importanţa misiunii ce mi se încredinţa şi de îndemnul lăuntric de a face totul spre a izbuti. Dar urmăream, fireşte şi jocul sufletesc, în vorbele şi pe faţa omului încărcat de răspundere, de grijă şi aproape de desperare când înfăţişa acest tablou în care ultima tuşă privea pe francmasoni! Nu-i mai putea omite, în interesul ţării. Lucrul mi-a apărut, aşa cum şi era, ca o notă zugrăvind mărimea dezastrului nostru politic. După ce I-am salutat cu toată deferenţa şi el cu căldură mi-a urat tot succesul pe care mi-l dorea şi şi-I dorea, am coborât la mine, jos în palatul Sturdza, îngândurat şi copleşit.

Am trecut imediat la [Grigore Niculescu-]Buzeşti care se afla în fostul cabinet al lui Misa Arion, cu biroul scump de lemn lucrat şi cu impunătoarele portrete în mărime naturală chiar mai mari, ale regilor care făcuseră România Mare. Buzeşti se găsea acolo împreună cu [Gheorghe] Barbul pe care-l căutam ca să-i cer părerea asupra mesajului către Hayes. Mi se părea cu neputinţă să-i mai repet condiţiuni, atunci când el anunţase, de mai multe ori, că asemenea procedare duce automat la lichidarea contactelor, dar aveam nevoie să-i ascult părerea. După ce le-am expus în rezumat instrucţiunile pe care tocmai le primisem, Barbul nonşalant şi concis, mi-a spus: „Dragă, ţie Ică ţi-a spus să-ţi începi recitalul cu cele două sau măcar una din condiţii şi pe urmă să capitulezi. Mi se pare simplă soluţia; începe prin a capitula solemn din acea clipă când vei începe discuţia cu ambasadorul, dar mai pe urmă, strecoară condiţiile şi, poate, o să meargă”.

Reconfortat de spiritul practic şi degajat al foarte inteligentului meu prieten, am trecut în continuare la o primire de instrucţiuni şi de la Buzeşti care mi-a spus: „Dragă Cămile, Madridul nu are nici un fel de importanţă în ochii mei. Eu cred că Ică îşi face iluzii de la început şi până la sfârşit. Până şi cu chestia că Hayes îl cunoaşte de la Haga. Iar acesta îşi face sau caută să-şi facă un joc personal, trambulină, dar nu mi se pare că reprezintă punctul de vedere oficial al lui Roosevelt. În schimb, poţi aduce un mare serviciu, dacă-i spui că regele, Maniu, cel mai important şef politic, şi toţi ceilalţi şefi politici din opoziţie, socotesc că a venit clipa încetării războiului ajuns impopular şi a retragerii din el. În acest scop doresc să intre în legătură cu Aliaţii ca să poată realiza împreună planul lor. Dacă ţi se pare că e cazul vorbeşte şi de Carta Atlanticului, de Dumbarton Oaks, etc. Dar pentru toate acestea, dacă crezi că vei putea, aranjează în aşa fel cu Grigoriu, ca să fii primit singur de ambasador”. Acest plan a eşuat, pentru că Scarlat Grigoriu a fost atât de ulcerat de presupusa lipsă de încredere a lui Ică în el, care pornise totul, încât am dat înapoi. Nu am exclus vreo modalitate oarecare în care el să fi intervenit pe lângă Ică, spre a-şi restabili încrederea acestuia! Aceasta s-a petrecut la aeroport la Madrid, în timpul opririi, când i-am explicat lui Scarlat că trebuie să ne aranjeze o audienţă comună la ambasador.

Pentru a doua oară ajuns la Lisabona, l-am rugat pe V. Cădere să-mi uşureze o întrevedere cu Pangal, căruia i-am transmis, la Legaţie, în prezenţa şi a ambasadorului, instrucţiunile lui Ică. Interlocutorul meu, căruia începusem prin a-i transmite toată afecţiunea mamei sale vitrege, sora lui Alexandru Telemaque şi cumnata lui Coti Stoicescu, mi-a răspuns la fel de afectuos pentru mama sa şi pe urmă am intrat în subiect, în ceea ce privea hotărârile luate la Teheran, dânsul mi-a răspuns la întrebarea lui M. Antonescu „că s-a hotărât ocuparea României în trei zone, ocupate respectiv Ia Est de U.R.S.S., la Sud de Anglia şi la Vest de Statele Unite sau invers”. A luat notă cu atenţie foarte marcată – omul părea bolnav şi avea o înfăţişare onctuoasă, nu prea simpatic – de toate argumentele româneşti cunoscute deja dar repetate acum ca să ajungă spre sfârşitul conversaţiei să mă anunţe că Bucureştiul va fi bombardat dacă nu va fi declarat oraş deschis, demilitarizat şi deci dacă nu vor fi scoase unităţile militare din el. Aliaţii erau mai cu seamă interesaţi de evacuarea trupelor germane de tot felul. Erau însă dispuşi, în acest caz, să acorde statutul clasic. Deşi lucrul era imposibil de realizat, aducând asemenea informaţie am grăbit întoarcerea mea în ţară, refuzând, lucru pe care-l regret şi astăzi, o vacanţă de Crăciun în Andaluzia, unde eram invitat de ministru şi de Scarlat.

Avusesem însă în Iberia fericitul prilej de a împleti activitatea profesională cu excursii la Toledo, Segovia, Aranjuez, Escurial, Sintra. Minunile de la Prado şi cele din toate aceste oraşe pline de istorie şi de artă – chiar şi satele, roşii cărămizii ca şi solul plat al podişului spaniol cu case cu câte un cat, sărace dar impunătoare, toate oferite mie de regretaţii mei prieteni de acolo, se adaugă la frumuseţile care mau impresionat în decursul vieţii. Dar Andaluzia tot o regret! Acum poate aş accepta invitaţia, deşi nu mi-am pierdut conştiinţa datoriei de îndeplinit, însă ştiu că avertismentul avusese loc cam pe la sfârşitul lui noiembrie, mai curând prin decembrie 1943, iar bombardarea Bucureştilor de atât de tristă memorie a avut loc la 4 aprilie 1944. Dar nu puteam întârzia să dau alarma.

Audienţa la Carlton Hayes a fost precedată de o întâlnire cu ziaristul Henderson (dacă-l chema aşa) la Măria Pop şi Irina Iveling acasă, unde am fost tot cu Scarlat Grigoriu şi cu ataşatul de presă, Munteanu. Americanul, înalt şi jovial, s-a arătat cu totul câştigat pentru faptul fixării audienţei şi doritor să aibă succes […]. Ne-a repetat convingerea ambasadorului de a se preveni pătrunderea URSS în Europa, şi implicit, salvarea de la dezastrul ocupării ţărilor limitrofe, România în frunte. Fără a o fi spus, după câte-mi mai amintesc, în alţi termeni decât la începutul convorbirilor cu Grigoriu, Henderson a repetat că ambasadorul este unul din prietenii personali ai preşedintelui, deşi este republican. Această repetare întocmai a poziţiei ambasadorului a fost provocată de unele ipoteze exprimate discret de noi, sub influenţa ipotezei Buzeşti, că ambasadorul putea face un joc personal, cum i se părea.

O paranteză: condițiile în care au fost redactate notele și relatările lui Camil Demetrescu

Înainte de a începe relatarea audienţei la ambasada Statelor Unite, trebuie să fac sau să repet o rezervă pe care vreau să o subliniez: după aproape patruzeci de ani trecuţi de la data celor „notate” acum numai din memorie, este firească lipsa de precizie pe care înţeleg să o notez de câte ori îmi dau seama de ea, dar e foarte posibil să se întâmple să nu-mi dau seama întotdeauna. Dar mai există, în ce mă priveşte, şi o altă explicaţie pe care eu însumi, acum mi-o cer, cum se face că de atâtea ori m-am limitat la o informaţie şi nu am căutat să o completez, să o adâncesc. Pe de o parte, desigur, o fire de la sine destul de discretă şi chiar controlat discretă. Dar mult mai mult, mult mai mult, joacă circumstanţele cu totul aparte faţă de care voinţa mea şi dorinţa de a şti nu au putut fi câtuşi de puţin altele decât au fost, datorită unei activităţi extenuante. Relatez sau notez – înţeleg prin relatare ceea ce se înţelege de obicei, o desfăşurare, o povestire – în sensul nepeiorativ – lucruri petrecute sau căzute pe capul nostru, în cascadă. Şi mă aflam într-o situaţie când nu aveam timp de loc să notez şi când nici nu puteam nota, fiind periculos la extrem, pentru acţiunile la care colaboram sau despre care eram, prin forţa lucrurilor, informat.

În afară de activitatea extenuantă deseori şi care nu se concentra măcar asupra unui singur punct într-o singură zi şi care trebuia îndeplinită cât de repede, s-a adăugat ulterior, când adevărul nu mai trebuia ştiut şi servit prin consemnarea lui, că, încă de la prima mea arestare – până acum trei – mi-au fost căutate însemnările pe care nu le făcusem dar cu acel „prilej” m-am şi hotărât să nici nu le mai fac, nu de frică, ci pentru a nu mă mai osteni inutil. Că posibilitatea de a face o amplă prezentare a celor trăite istoric la care mă rugase Buzeşti să mă înham şi pentru care strânsesem mai întâi două dosare cuprinzând, unul, negocierile şi problemele cu caracter special în legătură cu ele cum ar fi chestiunea evreilor, ale guvernului, adică ale lui M. Antonescu, şi ale mareşalului Antonescu; altul al opoziţiei. Toate reprezentând numai telegramele ultraconfidenţiale expediate prin cifrul Ministerului Afacerilor Străine şi care au fost toate lucrate de mine sau în marea lor majoritate. Spre sfârşit, doar, când nu se mai putea, colegii şi prietenii Emil Ciurea, Emil Lăzărescu şi Neagu Djuvara, au colaborat la prima fază a calculelor şi încă mai târziu au putut cunoaşte şi textele. Aşa că împreună cu alte documente puteam crede că voi avea întotdeauna la îndemână izvoarele acestea istorice, adevărate. Dar mersul politic a fost cel ştiut.

Hârtiile mi-au fost ridicate de la doamna Coleta Alexandridi, eu fiind deja arestat şi indisponibil şaptesprezece ani. Aşa că o anumită imprecizie este, desigur, justificată. Aş fi putut lăsa deoparte, omiţând, fragmentele de care ştiu că nu mai sunt sigur, dar le menţionez cu bună ştiinţă, pentru că în fond şi ele privesc un fapt pe care-l ştiu cert. Măcar că a fost. Pe cât am putut, pe cât am ştiut, am luat toate precauţiile de a asigura secretul asupra întâlnirii cu C. Hayes. De la episodul N. Dimitrescu, care fusese neîndoielnic ştiut şi reproşat de nemţi lui Antonescu, datorită într-o foarte mare măsură succesivelor sale faze de politică externă urmărind însă acelaşi ţel, ieşirea din război, Legaţia noastră şi la Lisabona şi în alte ţări, neutre mai cu precădere, şi ce să mai spun de centrală, erau în atenţia serviciilor germane, române, spaniole şi toate câte urmăreau în ţările respective legaţiile. Era firesc ca sugestiile pentru pregătirea unei acţiuni comune a ţărilor neutre (în două variante: cu participarea şi fără participarea micilor ţări aliate, de o parte şi de alta, după simpatii, ca să se ajungă la o pace de compromis), să ajungă repede să fie cunoscute de nemţi al căror conducător dement numai de aşa ceva nu voia să audă, ca să nu se creadă că e slab şi va pierde războiul […].

Întrevederea Camil Demetrescu – Carlton Hayes

Acum, la Madrid lucrurile evoluaseră, după căderea lui Mussolini, mult mai grav şi mai repede, şi la fel, după ce pe frontul de Est se epuizase şi eşuase ultima încercare ofensivă germană, venea trimisul guvernului român să discute capitularea necondiţionată a ţării sale. Este adevărat, cu speranţe că formula salva sau era menită să salveze, atât conform vederilor ambasadorului cât şi celor ale conducătorilor săi. Capitulare spre a se evita ocuparea sovietică, după părerea exprimată deja de C. Hayes, care socotea şi dorea, fiind bănuitor faţă de U.R.S.S. şi politica ei, să evite astfel pătrunderea sovietică în Europa. Dar pentru aceasta era necesar ca forţele ţărilor care, prin prezenţa lor, mai puteau îndeplini acest rol, să fie păstrate şi nu măcinate.

Întrevederea urma să aibă loc chiar la ambasadă, loc până la urmă mai puţin riscant decât acela al unei întrevederi în altă parte. La o oră târzie, pe străzi pustii şi lăturalnice (noaptea târziu, acele străzi erau întotdeauna neumblate), pe ploaie şi cu gulerele ridicate. De n-ar fi fost decât acest aranjament şi încă ar fi trebuit să fim reperaţi. Noroc că străzile erau cu adevărat pustii. Am urmat itinerariul dinainte stabilit de persoanele pe care le-am citat până aici, pe lângă grilajele ambasadei, aşezată pe mai multe străzi, am deschis o portiţă foarte lăturalnică, cel puţin aşa mi s-a părut, portiţă lăsată deschisă, am urmat şi în parc un itinerar bine explicat pe nişte alei, am urcat pe nişte trepte ale unei terase, mânaţi şi de către o inimă care deloc nu bătea încet, am deschis uşa din mijloc de acolo şi am intrat pe un culoar garantat necirculat de personalul ambasadei, am deschis uşa din dreapta şi iată-ne intraţi, Grigoriu şi cu mine – pentru prima oară în mod conspirativ, într-o carieră care se va dovedi până la urmă nu lipsită de asemenea agremente tari – într-o cameră luminată de astă dată, unde ne aştepta secretarul, probabil, cu care ne-am salutat rece, dar amabil totuşi.

Acesta a ieşit o secundă, nu mai mult, şi a reintrat însoţind pe ambasador căruia ne-a prezentat personal, cu toate calităţile ce îndeplineam. Ambasadorul, un om înalt relativ, nu obez dar masiv, bătrân (de vreo 50 de ani!) şi el amabil de ghiaţă. În orice caz impresia mea dominantă era că se simţea foarte ambasador al Statelor Unite în faţa unor tinerei. Pentru că în aceste rânduri vorbesc în primul rând şi mai ales pentru mine, nu-mi este greu să mărturisesc că eram serios intimidat şi că răspunderea îmi apăsa pe umeri.

Grigoriu, în memoriul pe care l-a înaintat prin mine lui Ică, a reprodus întocmai felul cum au decurs discuţiile chiar de la început, când, după ce prin câteva cuvinte introductive m-a prezentat şi eu, ieşind repede din starea de inhibiţie în care mă aflasem câteva clipe, am intrat mai ex-abrupto în miezul problemei, comunicându-i că începând chiar din acel moment, din însărcinarea guvernului român, am datoria să-i comunic că România, ţara mea, cere capitularea necondiţionată în faţa celor trei aliaţi (repet niciodată nu a fost vorba numai de anglo-saxoni. Este un neadevăr). Notez că secretarul era interpretul de franceză, limba în care vorbeam şi care se potrivea cu mobila Ludovic XV a camerei unde ne aflam. Cum am mai spus, aceasta era hotărârea pe care o luasem după micul sfat în trei, de la Bucureşti, ca să nu se ajungă la o ruptură a contactelor acum ajunse adevărate discuţii politice. De aceea, de la început de tot am acceptat capitularea imediată şi necondiţionată conform cererii şi ameninţărilor cu ruptura în cazul contrariu, însă am adăugat, după ce am terminat cu formulele respective (a se vedea raportul Grigoriu) că pentru a se face această capitulare efectivă, operatorie, în faţa pericolului reacţiunii totale germane care ar fi atras după ea următoarele consecinţe, pe care i le-am expus rar şi mişcat (toate argumentele lui Ică, adică de fapt erau ale tuturor celor conştienţi, inclusiv Maniu, faţă de eventualitatea unei ocupaţii germane) i-am precizat că Antonescu are nevoie, are două cereri de făcut (cereri şi nu condiţii, dar n-am făcut acolo acest distinguo, pur verbal): Debarcarea în Balcani spre România şi deschiderea Strâmtorilor de către Turcia. Până la urmă, măcar una dintre ele.

Ambasadorul, care s-a luminat la faţă când am proclamat solemn capitularea, nu a respins cererile exprimate şi nu a părut neînţelegător. Dimpotrivă. Totuşi am resimţit senzaţia de liberare, anume că trecusem hopul, când m-a întrebat: „Bine, dar cum realizăm atunci capitularea şi predarea documentului de capitulare?” întrebarea mi s-a părut barocă datorită formalismului desuet, cum îmi apărea. Am răspuns că: „Din cauza temerii pe care o resimte guvernul român de indiscreţii atât de periculoase pentru chiar soarta războiului, ştiute fiind şi deprinderile ziariştilor americani, el nu ar putea proceda la înmânarea
actului formal de capitulare, decât după realizarea cererilor sale”.

„Bine, dar până atunci? Cine ne garantează actul?!” Am improvizat un răspuns: „Pentru aceleaşi raţiuni de securitate şi datorită unor interese paralele cu un guvern care poate păstra un secret, cred că acest document ar putea fi încredinţat în depozit personal, ministrului de externe turc” – (Aduceam astfel, nu inconştient omagiu uneia din pârghiile de politică internaţională ale lui Ică!).

Adaug că atât la plecare, în cursul instrucţiunilor date de M. Antonescu cât şi al convorbirii cu Hayes, am propus guvernului american o bază militară navală pe coasta română.

La încheierea discuţiilor, ambasadorul mi-a împărtăşit, în încheiere, că întrevederea nu l-a decepţionat. Să mai spun de mine atunci că am fost încântat, ar fi inutil. Dar ce bucurie a resimţit Ică, când m-a condus, de cum am coborât din tren, la vila de la Băneasa ca să-i raportez şefului. Era a treia zi de Crăciun 1943. Pe urmă, târziu, noaptea, am cinat invitat de Barbul la restaurantul Transnistria, în aceeaşi stare euforică. Speranţele născute astfel, în legătură cu Madridul, s-au menţinut un timp scurt, datorită unei telegrame primite de la Ankara prin care se comunica probabilitatea unei debarcări în Balcani. Cred că era din partea generalului Maitland Wilson. Informaţia a fost foarte repede infirmată, în circa două săptămâni poate, de o altă telegramă, aceasta cu siguranţă de la generalul englez, care arăta că fusese vorba de o eroare. Mult mai târziu, am avut cheia erorii. Eşuarea planurilor lui Churchill de debarcare în Balcani. Prelungite un scurt timp, negocierile de la Madrid au luat sfârşit un timp după începerea celor de la Cairo, datorită tocmai a noilor condiţiuni de ducerea războiului în cea mai perfectă unitate de vederi în folosul Sovietelor. Adaug că pentru ca Ică să nu mă sancţioneze cumva pentru faptul de a nu-i fi respectat instrucţiunile, am modificat începutul raportului lui Grigoriu, care de bună credinţă fiind, m-ar fi dat de gol că le călcasem. De altfel, cu cele mai bune intenţii şi nu pentru a ajunge în infern! Aceasta este tot ceea ce îmi mai aduc aminte – fără documente de nici un fel – despre episodul meu de la Madrid şi Lisabona, la care am participat în felul arătat până aici. Trimiterea [negocierilor] de la Madrid la Cairo nu l-a împiedicat însă pe M. Antonescu să se folosească de plecarea sau trimiterea lui Barbul la Madrid şi Barcelona, spre a încerca să continue negocierile, în mai multe rânduri i s-a repetat că nu mai pot avea loc în nici un chip discuţii separate.