O modă interesantă devine din ce în ce mai populară printre analiştii şi filozofii politici. Argumentele pro sau contra unei direcţii sau acţiuni politice duceau deseori la discuţii nesfîrşite purtate de surzi de pe poziţii perfect paralele, cu prezentări de fapte şi citate atent alese şi periate eventual de sensul original, cu etichete aruncate uneori la întîmplare şi doar pentru efectul retoric, cu şantaje emoţionale, etc.

O experienţă obositoare şi frustrantă pentru participantul de buna credinţă, relativ plictisitoare de la o vreme pentru ideolog. Fiorul dat de ascendentul asupra oponentului (sau, vorba lui Obama, a „duşmanului”) e tot mai slab, concertul sofistic nu mai aduce recompense pe măsura efortului depus.

Imagine. Anti-sistem. Formă. Iată o ieşire elegantă din încercuirea luptei cu faptele. Iată o mină de aur a luptei pentru impresionarea firilor slabe, pentru modelarea minţilor necoapte, pentru sădirea confuziei în spiritele curioase.

„Nu continutul conteaza, de stanga sau dreapta, fundamentalist religios, libertarian sau socialist. E apreciata forma – anti-sistem.” – acesta nu este rezultatul analizei procesului electoral din această toamnă, aceasta este premisa de la care porneşte munca de lămurire.

Tea Party este anti-sistem. Obama, O’Donnell, Sarah Palin, Băsescu sau Sarkozy sînt anti-sistem. Hillary Clinton, McCain sau Nancy Pelosi reprezintă sistemul. Este o distincţie importantă, pe marginea căreia se poate pierde multă vreme cu argumentaţii interesante. Se poate argumenta că faptele lui McCain îl recomandă ca non-conformist şi imprevizibil; este asta suficient pentru a fi mutat în tabăra celor anti-sistem? Poate şi Nancy Pelosi, în felul ei, distruge „sistemul” dinăuntru. Sistemul ar rezista firii voluntare a lui Hillary Clinton? Oare, la o analiză mai atentă, nu am putea încadra pe oricine în una sau alta dintre aceste două echipe?

Dar, chiar dacă am reuşi să dezlegăm aceste enigme, să îi încadrăm pe toţi în categoria A sau B, oare la ce ne-ar folosi? Ce am aflat în plus? Sînt de preferat unii mai degrabă decît ceilalţi? Un cititor de bună credinţă va fi tentat să răspundă: nu ştim, probabil depinde sistem, depinde de ce înţelegem fiecare prin sistem şi depinde, desigur, de natura acelui sistem. Dar asta ar însemna că după un ocol obositor ne regăsim în acelaşi punct zero, iar ideologul a eşuat.

Realitatea este însă puţin diferită: deja am acceptat parţial deghizarea unui criteriu estetic într-unul moral. În cursul expunerii, personajul anti-sistem asociat cu cîteva cuvinte şi expresii luminoase (Obama – succes, simpatie, susţinere) este pe jumătate acceptat, cel anti-sistem asociat cu expresii de natură să insufle nelinişte, nesiguranţă (Tea Party – radicalism, mobilizare, prost intrebuintat, captura/deturna, profita, Sarah Palin, etc) este pe jumătate îngropat. Reprezentantul sistemului are parte de acelaşi tratament (McCain – ar putea fi infrint de oricine, republicani – marea lor infringere, establishment, creatorul „axei raului”, Hillary – succesul lui Obama). Practic, descoperim că distinţia iniţială nu avea în fond nici o importanţă, unii sînt răi indiferent dacă sînt anti-sistem sau nu, alţii sînt preferabili, la fel, indiferent de această distincţie.

Însă adormirea clarităţii nu îi este indiferentă niciunui ideolog. Aceste ocoluri moderne sînt esenţiale pentru orice transmitere eficientă a unui mesaj de propagandă cît se poate de clasică. Iar mesajul este: „Sa castigi impotriva sistemului e relativ lesne […] Sa stii si/sau sa poti sa-ti gestionezi judicios transformarea anti-sistemului in sistem – iata adevarata provocare!”, adică, mai pe înţeles, „establishmentul republican este o pacoste, iar aleşii Tea Party nu vor face nici o brînză” (Aceasta nu mai este o „imagine”, o „percepţie”, concluzia prezintă, ca de fiecare dată, un „adevăr” care nu mai are nevoie de nici o demonstraţie suplimentară).