Martha Gellhorn, scriitoare, ziaristă şi fostă corespondentă de război, a călătorit în Orientul Mijlociu pentru a examina de aproape „problema refugiaţilor palestinieni” şi pentru a-şi face o idee despre viaţa de zi cu zi a refugiaţilor arabi şi a arabilor israelieni. Articolul a fost publicat în 1961 (adică înainte de războiul de şase zile din 1967 şi de „teritoriile ocupate”). Astăzi, partea a II-a a acestui articol..
Beirutul este un oraş fermecător, în plin avînt, un amestec încîntător de Asie Mică şi Franţa, cu o privelişte care-ţi taie răsuflarea; hoteluri luxoase peste tot şi încă multe în construcţie. Am pornit la drum, ghidul meu palestinian şi cu mine, într-o maşină lucioasă proprietate UNRWA (Agenţia Naţiunilor Unite pentru Asistenţa si Servicii pentru refugiaţii palestinieni din Orientul Mijlociu), spre o tabară în colinele Libanului. Ghidul, ca şi colegii săi care m-au însoţit în alte tabere, este şef de secţie la UNRWA, îmbrăcat în costum de om de afaceri occidental, sigur de sine, om de organizaţie din pătura de mijloc. Refugiaţii provin din straturi sociale diferite. Cei din stratul ghidului nu mai locuiesc în tabere; poate mai lucrează în ele, ca doctori sau profesori.
Tabăra era populată în exclusivitate de arabi creştini. M-am mirat cu voce tare de segregaţia pe bază de religie. Ghidul, musulman, mi-a povestit că taberele creştinilor sunt superioare şi mult mai curate decît ale musulmanilor. Foarte puţini creştini rămîn în tabere, pentru că se descurcă mai bine.
Locuitorii sunt romano-catolici, dar tinerii profesori sunt refugiaţi, nu preoţi. Ei trebuie să-i înveţe pe copii despre Palestina, pentru că majoritatea n-au văzut-o niciodată şi nici chiar copiii mai mari n-o ţin minte. Copiii sunt invăţaţi să urască, pentru că paradisul le-a fost furat de ucigaşi; datoria lor este să trăiască pentru Reîntoarcere şi Răzbunare.
Tabăra consta din căsuţe mici, din ciment sau structuri de metal, răspîndite peste dealuri, sat de oameni săraci, dezordonat, dar plin de flori şi veselie. Copiii, îmbrăcaţi în unformă cu şorţuleţ, tocmai ieşeau de la şcoală pentru pauza de prînz, şi se îndreptau spre casă rîzînd şi luîndu-şi rămas bun unul de la altul. Locuitorii sunt romano-catolici, dar tinerii profesori sunt refugiaţi, nu preoţi. Ei trebuie să-i înveţe pe copii despre Palestina, pentru că majoritatea n-au văzut-o niciodată şi nici chiar copiii mai mari n-o ţin minte. Copiii sunt invăţaţi să urască, pentru că paradisul le-a fost furat de ucigaşi; datoria lor este să trăiască pentru Reîntoarcere şi Răzbunare.
La cabinetul medical, alb şi miniatural, era un singur pacient – o tînără draguţă de 21 de ani adusese al patrulea copil la control. Soţul ei era plecat la lucru în Libia. Şi ea a trăit acolo cîţiva ani, dar a venit înapoi. Viaţa în Libia e foarte scumpă, mai bine locuieşte aici cu părinţii şi strînge bani pentru viitor. Asistenta medicală, o femeie plinuţă, mai în vîrstă, o linişteşte – copilul nu e bolnav. Vara copiii fac un pic de conjunctivită sau diaree; nu, trachoma este foarte rară şi se poate vindeca. E şi un pic de vărsat de vînt. Ghidul mă informează că dacă un refugiat trebuie să fie operat, este transportat cu ambulanţa la Beirut, unde UNRWA are paturi rezervate şi plăteşte totul. Numai bogaţii din Liban îşi pot permite tratament atît de prompt şi de asemenea calitate. Al patrulea copil, zic eu, şi n-are decît 21 de ani. Da, da, răspunde ghidul, natalitatea în rîndul refugiaţilor este mult mai mare decît a altor arabi, şi copiii sunt mai sănătoşi.
Refugiaţii primesc o raţie lunară de alimente: făină, legume uscate (mazăre, fasole, linte), zahăr, orez, uleiuri şi grăsimi – 1500 de calorii/persoană/zi, care creşte iarna la 1600 de calorii, dar nu e destul. Deci refugiaţii trebuie să găsească modalităţi de a cîştiga bani pentru a-şi îmbogăţi dieta, sau să crească păsări sau iepuri, ori să cultive zarzavaturi de grădină. Mulţi refugiaţi au mici grădini, dar şi mai mulţi cultivă flori, cu drag şi cu entuziasm, de plăcere. Copiii şi femeile gravide sau care alăptează primesc raţie de lapte; de asemenea, cine are nevoie, primeşte o masă caldă la cantină, la recomandarea medicului. Ghidul îmi povesteşte că 85% din locuitorii taberei au de lucru. Dacă se ivesc greutăţi şi nimeni din familie nu lucrează, secţia de ajutor social UNRWA intră în acţiune. Modelul este universal.
Să nu crezi că trebuie să infrumuseţezi lucrurile, nu-i nevoie, nu sunt în inspecţie. Vreau doar să-mi fac o idee despre viaţa în taberele de refugiaţi. Profund ofensat, ghidul se opreşte pe mijlocul potecii pietruite şi-mi explică: aici, în Liban, 80% din refugiaţi o duc mai bine decît o duceau în Palestina. Restul de 20% nu, dar ei erau mici capitalişti, şi aici e concurenţă mare cu oamenii de afaceri din Liban, şi sunt multe piedici în calea lor. Mai este şi aspectul politic. Refugiaţii nu primesc cetăţenie, înţelegi, pentru că mare parte din refugiaţi sunt musulmani şi ar răsturna balanţa aici, unde creştinii sunt la putere. Nu vorbesc despre palestinienii bogaţi care s-au refugiat; bogaţii sunt mai bogaţi decît înainte şi sunt foarte fericiţi.
Apoi am mers în vizită de curtoazie la conducătorul taberei. Fiecare conducător de tabără este de fapt primar numit în post, care administrează aşezarea, ofiţer de legătură cu comandamentul local UNRWA şi rezolvă doleanţele locuitorilor. Suntem primiţi intr-un birou curat şi ordonat, ne aşezăm eu, ghidul, directorul şcolii (fost poliţist palestinian) şi conducătorul taberei. Urmează o discuţie care se va repeta aproape zilnic, a la Pălărierul cel Nebun:
– Ţările arabe au invadat Israelul în 1948 pentru a-i salva pe arabi de masacrele comise de evrei.
– Au fost masacre? Unde?
– Da, au fost peste tot. Groaznic, groaznic.
– Înseamnă că aţi pierdut rude, prieteni.
Această concluzie dureroasă a replicii anterioare rămîne fără raspuns.
– Israel a încălcat liniile de armistiţiu şi ne-a furat ţara. Am fugit de frică. Dar avem dreptul la proprietatea noastră care ne aducea venituri de 47 milioane de lire pe an. Dacă am fi avut banii noştri, nu am mai fi avut nevoie de UNRWA. Am fi avut mult mai mulţi bani. N-avem de ce să fim recunoscători pentru banii care se cheltuie pentru noi. Ar fi trebuit să-i avem pe ai noştri.
– Atunci, desigur, vreţi să vă întoarceţi la proprietăţile voastre în Israel.
– Nu în Israel. Niciodată în Israel, în ţara noastră, în partea noastră.
– Dar parcă evreii au acceptat partajul, în timp ce arabii palestinieni şi guvernele arabe au refuzat.
– Da, da. Englezii i-au protejat pe evrei. Arabii erau arestaţi dacă erau prinşi cu un pistol la ei, pentru autoapărare, dar evreii puteau să meargă pe stradă cu tancul şi nu li se întîmpla nimic. Englezii au îndemnat statele arabe să atace Israelul.
Intervine directorul şcolii:
– Noi la şcoală îi învăţăm pe copii încă din primul an despre ţara lor şi cum le-a fost furată. Eu aşa îi spun fiului meu care are şapte ani. O să vezi, într-o bună zi vei vedea un bătrîn de 80 de ani şi un copil mititel, toţi, toţi vor merge acasă cu arma în mînă şi îşi vor lua ţara înapoi cu forţa.
Cu această concluzie belicoasă ne-am ridicat să mergem. Ghidul meu mi se păruse un tip cumpătat, mulţumit, dar la această mică întîlnire se ambalase ca un politician într-o campanie electorală nesăbuită. După care iar m-a surprins.
– Toată problema asta se poate rezolva cu bani. Acum oamenii n-au nimic în gură, doar cuvinte. Aşa că vorbesc. Dar şi banii umplu gura. Dacă fiecare om ar primi cîteva mii de dolari pentru fiecare membru de familie, ca despăgubire pentru că şi-au pierdut ţara, atunci fiecare are putea să devină cetăţean în orice stat arab, şi nu s-ar mai gîndi la Palestina, pentru că ar putea să înceapă o viaţă nouă, ar putea să fie bogat şi fericit. Cei care cu adevărat au avut ceva în Palestina trebuie să fie despăgubiţi pentru ce au pierdut. Dar aceştia nu sunt mulţi. Majoritatea n-au avut nimic. Doar de lucru.
Sus, pe vîrf de munte, cu vedere spre livezi de portocali şi satenul azuriu al Mediteranei, se află o mică tabără de refugiaţi musulmani pe nume Mia Mia. Aici a ajuns populaţia unui întreg sat palestinian, printre altele. Satul lor, pe nume Meron, era pe vîrful unui munte din Galilea. Conducătorul lor, mukhtarul satului, ne-a primit cu Coca-Cola şi cafea turcească în salonul său de exil. Era un bărbat arătos, de vreo 65 de ani, cu maniere impecabile. Purta frumoasa kefie albă a arabilor (adevărat, kefia autentica palestiniană este albă, cea alb cu negru, simbolul rezistenţei, este tot o invenţie relativ recentă, n.m.), ţinută pe cap cu colanul negru din două corzi. Era îmbrăcat cu o jachetă bine păstrată de mătase de culoare crem, cămaşă albă de mătase, pantaloni de flanel gri, călcaţi cu dungă, pantofi negri în stil italian, bine lustruiţi.
În timp ce ne beam Cola cu paiul şi ne ujitam la portretele cam nereuşite dar executate cu dragose de fiul său – Nasser, Fecioara cu pruncul – mukhtarul a început să ne povestească. Au fugit din sat pentru că 17 locuitori fuseseră masacraţi. Toată lumea a reuşit să fugă cu excepţia unei bătrîne oarbe în vîrsta de 104 ani. Evreii au găsit-o, au turnat benzină pe ea, şi au ars-o de vie. De unde ştia el asta, dacă toţi fugiseră din sat? După ce au plecat evreii, cîţiva săteni s-au strecurat înapoi în sat şi au găsit-o. Şi a găsit-o şi Comisia Naţiunilor Unite pentru Armistiţiu.
Ghidul se uita la mine cam jenat. Comisia era un punct slab. Greu de crezut că observatori militari de la ONU, ocupaţi cu armatele şi cu graniţele, ar mai fi avut timpul necesar să investigheze fiecare atrocitate comisă în ţară. Mă întrebam unde sunt familiile celor masacraţi si arşi. Toată lumea cunoştea pe toată lumea în sate, cei mai credibili martori ar trebui să fie rudele apropiate rămase în viaţă.
– Pot să-ţi povestesc multe întîmplări asemănătoare, mi-a zis mukhtarul.
– Sunt sigură că poţi, dar mai bine povesteşte-mi despre Meron.
Aşa am auzit despre Meron, despre frumoasele case de piatră, cu frumoasele lor livezi, despre viaţa lor fericită din paradis. Parcă îl vedeam pe acest aristocrat în palatul său de pe vîrful muntelui… M-am hotărît ca ulterior să merg să-i caut casa. Pînă atunci, am acceptat trandafirul oferit de el şi mi-am continuat vizitele în tabăra de refugiaţi.
O femeie de vreo 40 de ani, roşie în obraz ca un măr frumos şi zemos, cu ochi veseli, m-a tras la ea în casă şi a început să-mi ţină un discurs prin intermediul gesturilor. A atins tavanul cu dispreţ şi a cojit bucăţelele care se desprindeau din el, invocînd cerul ca martor. Glasul i se cobora şi ridica în ritmuri glorioase. Ea se delecta cu ce făcea iar eu mă delectam privind-o. Cu încîntare reciprocă, amîndouă zîmbeam tot mai larg în timp ce povestea ei de groază se desfăşura. Pînă cînd nu a mai rezistat şi a izbucnit în hohote de rîs. După care m-a pupat cu poftă. Ghidul meu părea cam nemulţmit de toată istoria, poate din cauză că de data asta eram trei – ni se alăturase un reprezentant UNRWA din Europa.
– Mare mincinoasă femeia asta. Minte la fel de uşor cum respiră. I-am dat toate materialele să-şi repare acoperişul, dar le-a vîndut. Este atît de săracă, încît anul acesta merge în pelerinaj la Mecca. Nu trebuie neapărat să meargă. Ştii cît costă? O mie de lire.
O mie de lire libaneze înseamnă vreo 350 dolari – o avere.
– Da, e o femeie groaznică.
– Mie mi-a plăcut de ea. E tipul de om care îmi place oriunde îl întîlnesc – escrocul vesel şi deschis. Sper să-i placă la Mecca.
– Oricum trebuie să-i reparăm acoperişul, a tras concluzia reprezentantul UNRWA.
În timp ce ne conduce spre maşină, conducătorul taberei îmi spune că nici un refugiat din tabără nu are de lucru. Mi-a ţinut un scurt discurs în engeză. Era un om foarte cumsecade. „Bărbaţii nu fac nimic toată ziua. Stau la cafenea şi suferă şi suferă. Tinerii îmbătrînesc văzînd timpul cum se scurge pe lîngă ei. Dacă n-aş avea pămîntul meu la care să mă gîndesc mi-aş pierde minţile.”
Printre cei care mergeau după noi, am remarcat un băiat înalt, de vreo 16-17 ani, cu ochi frumoşi şi privire inteligentă, cu o expresie fericită, îmbrăcat cu cămaşă albă curată. I-am vorbit în engleză şi m-a înţeles. L-am întrebat dacă pot să-i vizitez familia. Casa lui nu era mai mare decît celelalte, dat era curată, cu atmosferă liniştită şi înduioşătoare, cu mobile aranjate frumos şi vederi lipite pe pereţi. Mama lui suferea de cataractă şi nu vedea, iar bunica lui părea mai bătrînă decît însăşi lumea, din generaţiile care încă se tatuau pe faţă.
Băiatul terminase liceul şi acum lucra ca director la centrul de distribuţie a raţiilor de alimente într-o tabără mare (14.000 de refugiaţi) din apropiere. Probabil că era foarte competent şi demn de încredere dacă obţinuse acest serviciu. Visul lui era să devină inginer radio-tv. Nu vorbea despre Palestina. Putea găsi de lucru, trebuia doar să vrea. UNRWA construia un liceu profesional nou în Liban, urma să se deschidă în toamnă. Cu un pic de noroc, acest băiat putea să aibă şansa să înveţe o meserie tehnică şi să-şi construiască o viaţă fără să aibă nevoie de mila cuiva.
În drum spre Beirut reprezentantul UNRWA îmi povesteşte că 85% din bărbaţii din tabăra pe care tocmai o lăsasem în urmă lucrează.
Deodată am auzit un ţipăt ascuţit de copil şi ne-am îndreptat în direcţia sunetului. Un copilaş de vreo doi ani era legat de gleznă de un scaun, si repeta urlînd acelaşi cuvînt. Alt copilaş, şi mai mic, încerca, fără să scoată un sunet, să se ridice, ţinîndu-se cu mîna de braţul altui scaun. Pe o saltea curată, pe un cearceaf curat, un bebeluş îşi contorsiona corpul fără încetare, dar fără să mişte picioarele. Toţi trei erau extrem de frumuşei, voinici şi bine formaţi.
Conducătorul taberei a schimbat cîteva vorbe cu tînăra mamă şi mi-a spus: Are 25 de ani. Nici unul dintre copiii ei nu poate să mişte picioarele. Copilaşul e legat ca să nu iasă din casă şi să nu se lovească. Te roagă mult s-o ajuţi, poţi?
M-am adresat pe franţuzeşte reprezentantului UNRWA, să nu ne înţeleagă nimeni: Poate foarte uşor să mai facă 5-6 copii în situaţia asta. Trebuie să fie groaznic pentru ea. Ar trebui să rugăm asistenta medicală să-i explice cum să nu rămînă însărcinată.
– Cum poţi să spui aşa ceva ?! UNRWA nu poate aborda acest subiect. Aici sunt refugiaţi dintr-o ţară al cărei nume nici nu mai există (cînd a existat o ţară sau un stat independent cu numele Palestina? n.m.) pe hartă. Dacă vorbim cu ei despre contracepţie vom fi acuzaţi că vrem să-i facem şi pe ei să dispară. Pe deasupra bărbaţii nici n-ar vrea să audă de aşa ceva. Ei vor mulţi băieţi, e o chestiune de mîndrie pentru ei (a propos de ce spunea Tatiana Menaker – n.m.). E vorba şi de politică. I-am auzit deseori spunînd că au nevoie de mulţi copii pentru ca lumea să nu-i uite niciodată.
– După cît văd eu se descurcă foarte bine.
– Cam 30.000 de copii pe an.
În timp ce ne conduce spre maşină, conducătorul taberei îmi spune că nici un refugiat din tabără nu are de lucru. Mi-a ţinut un scurt discurs în engeză. Era un om foarte cumsecade. „Bărbaţii nu fac nimic toată ziua. Stau la cafenea şi suferă şi suferă. Tinerii îmbătrînesc văzînd timpul cum se scurge pe lîngă ei. Dacă n-aş avea pămîntul meu la care să mă gîndesc mi-aş pierde minţile.”
În drum spre Beirut reprezentantul UNRWA îmi povesteşte că 85% din bărbaţii din tabăra pe care tocmai o lăsasem în urmă lucrează.
– E o tabără prosperă.
– De ce mint arabii? De amorul artei?
Fusese o zi lungă.
– E normal să mintă faţă de noi. Cine cîştigă prea mult pierde raţia. Peste o anumită sumă nu mai au dreptul nici la servicii – tratament medical şi şcolarizare pe gratis. Deci e normal să prefere ca noi să nu ştim.
– Se feresc ca nerefugiaţii de inspectorii fiscali?
– Exact.
– Deci voi ştiţi cît cîştigă aceşti oameni?
– Nu, de unde să ştim? Bineînţeles că aflăm dacă cineva începe să prindă vechime undevă şi atunci trebuie să-i anulăm beneficiile.
Refugiaţii, atît cei din tabere cît şi cei care au părăsit taberele, găsesc pînă la urma de lucru, altfel cu 1500 de calorii pe zi ar fi subnutriţi şi ar arăta ca nişte nemîncaţi bolnăvicioşi. Statisticile medicale ale UNRWA sunt demne de toată încrederea – ei ştiu cîţi refugiaţi apelează la servicii medicale şi pentru ce, şi mai ales care sunt rezultatele. Nivelul de sănătate al refugiaţilor este unul dintre cele mai ridicate şi reprezintă una dintre cele mai impresionante realizări ale UNRWA.
Pe cîmpia de dedesubt se află Mia Mia, cu livezile de citrice şi banane acolo unde înainte nu crescuse nimic. Acum creşte datorită refugiaţilor şi pentru asta li se cuvine recunoştinţă. Refugiaţii din oraşele din Palestina caută de lucru prin oraşe – şoferi de taxi, angajaţi, negustori. Indiferent de politica oficială, toţi aceşti oameni tind să revină la nivelul anterior, chiar dacă sunt împovăraţi de condiţia refugiatului care trebuie să ia totul de la început, chiar dacă sunt uşor de exploatat, chiar dacă localnicii bine înrădăcinaţi le fac concurenţă. Pe deasupra, trăiesc într-o regiune unde sărăcia este o boală endemică, şi nimeni nu-şi cîştigă existenţa cu uşurinţă, nimeni în afară de cei ce se nasc în familii înstărite.
Din senin, ghidul îmi declară: Nu există infracţiuni în tabere – nu se fură, nu se dă foc, nu sunt vendete. E mult mai bine decît era în Palestina. Toţi ştiu ca refugiul i-a înfrăţit. Mai de mult au fost cîteva omoruri, violuri, dar asta e normal. Crimă, însă, nu există.
E adevărat şi valabil pentru toate taberele. Exilul i-a învăţat pe toţi o lecţie preţioasă: cum să convieţuiască în mod paşnic şi în cadrul legii.
partea I
partea III (În Gaza)
partea IV
partea V
partea VI
sursa:
28 Comments
Corneliu
19 January 2011Draga israelianco, ai facut o treaba formidabila.
Nu cred ca pana acum s-a mai publicat in romaneste un material atat de extins in problema celei mai mari diversiuni din secolul 20 continuand si in prezent, cea a refugiatilor arabi din Palestina.
Propaganda araba s-a folosit de tema populista a eliberarii nationale si a autodeterminarii popoarelor, incercand in acelasi timp sa delegitimizeze dreptul Israelului la existenta.
Aceasta diversiune serveste deopotriva lumea araba care n-a acceptat de la bun inceput renasterea statului national al evreilor in patria lor din totdeauna, cat si pe antisemitii din toata lumea (uniti-va…) si le da, in propriii lor ochi, justificarea de a-si vomita liber veninul asupra Israelului si a tot ce e legat de el in toata extensia posibila, fiecare pentru motivele sale.
De fapt propaganda palestiniana a facut uz din plin de traditia antisemitismului european si a sadit pe acest teren narativul lor. S-a creat astfel o bizara si monstruoasa coalitie de minciuni, mistificari su ura, ale carei rezultate le vedem zi de zi.
Poza fetei cu pusca nu apare intamplator. Ea este azi batrana terorista Leila Khaled, care a participat la doua rapiri de avioane de pasageri (inventie a OEP), fiind foarte populara in lumea araba.
calehari
19 January 2011Israelianca . As putea sa zic , super tare , sau uluitor de interesant , sau fantastic , sau ….. dar am sa spun : da-ne repede inca o doza ca intru in sevraj ????
Israelianca
19 January 2011Cealalta poza este tabara de refugiati Beddawi.
calehari, mai sunt patru parti, iti garantez ca vei ramine cu gura cascata.
Dupa aceaste 6 parti, mai am o surpriza, sa-i zicem partea a doua si razbunarea, sau daca vrei, bomboana de pa coliva :).
A propos, a remarcat cineva acest fragment?
Carevasazica, violurile si omorurile nu sunt crime dupa parerea lor. Sunt probabil chestii de onoare, pe care noi imbecilii de occidentali nu le putem pricepe la justa lor valoare.
Anca Cernea
19 January 2011Israelianca,
Exact. Nu pricepem fiindca nu suntem destul de „multiculturali”. In unele culturi cateva violuri, cateva omoruri, acolo, nu sunt nici macar contraventii, e normal.
In alte culturi destul de inrudite, cateva sunt insuficiente, ele trebuie comise cu milioanele, genocidul fiind o inalta indatorire de rasa sau de clasa.
Daca zicem ca nu toate culturile sunt egale, ba chiar ca preferam sa ramanem cu a noastra, cea occidentala, asta e hate-speach, hate-crime, si unii sunt tarati prin tribunale pe chestia asta. Altfel spus, crima nu e crima, crima e sa zici ca e crima…
calehari
19 January 2011Citind , ma intaresc in credinta mea veche , bazata pe informatii izolate , stranse cu grija si puse cap la cap ca , musulmanii palestinieni sunt foarte asemanatori tiganilor din Romania .
” Aici in Liban 80% din refugiati o duc mai bine decat o duceau in Palestina ” . Pai, cine a urmarit atent , de-a lungul ultimilor 6-7 ani , declaratiile tiganilor romani stabiliti in tabere improvizate si raspandite prin toata Italia , Franta sau Germania , ramane stupefiat . La distanta mare , in timp si spatiu , declaratiile coincid !! . Sau : ” N-avem de ce sa fim recunoscatori pentru banii care se cheltuie pentru noi ” . Tipic tiganesc . O duce mai bine decat acolo unde nu-i DADEA nimeni de pomana dar nu este multumit , ar vrea sa i se DEA mai mult .
” I-am dat toate materialele sa-si repare acoperisul dar le-a vandut ” . Ii am in fata ochilor pe tiganii dintr-o comuna din judetul Bacau ( film documentar difuzat anul trecut de TVR ) , pe care primaria ( cu bani de la Guvern ) i-a impropietarit cu 300 de hectare . Pe acest pamant , celor cateva sute de tigani sinistrati ( in urma inundatiilor ) LI S-A construit un sat ( nu SI-AU construit ) cu case din bca , geamuri si usi termopan , apa curenta si lumina electrica . Dupa un an ( asta arata filmul ) vandusera tot ce puteau vinde si se mutasera aproape toti langa Combinat ca sa aiba de unde fura . Din ce vrei sa traim domne ? , intreba unul din ei , privind cele 300 de hectare ramase nelucrate .
” Exilul i-a invatat pe toti o lectie pretioasa . Cum sa convietuiasca IN MOD PASNIC SI IN CADRUL LEGII ” . Fara comentarii .
” Majoritatea n-au avut nimic . Doar de lucru . ” Ma gandesc , ce mutra ar face romanii , daca tiganii plecati cu sorcova prin tari straine , s-ar intoarce brusc cu totii in Romania si cu sprijin international , SI-AR CERE TARA INAPOI !!!!
israelianca
19 January 2011calehari,
numai ca Romania era o tara locuita, unde se practica agricultura, mestesuguri, se cresteau vite, era o tara vie.
Palestina, asa cum este descrisa de calatori, era aproape pustie, neprimitoare, in paragina, bintuita de hoarde de beduini care jefuiau calatorii (de regula pelerini crestini). Unde nu era pustiu erau mlastini. Era o tara plina de boli – malarie, boli de ochi. Nu existau mijloace de transport. Yaffo (pentru ca vestitul Tel-Aviv are doar 100 de ani, fiind el construit pe dune de nisip), era un port primitiv si practic inaccesibil, vapoarele fiind nevoite sa ancoreze in apropierea tarmului, de unde pasagerii si marfurile erau preluati de barci pentru a fi transportati la tarm. Portul din Haifa a fost construit de englezi, dupa preluarea mandatului. Din Liban in Palestina se ajungea tot pe mare, e incredibil dar nu erau drumuri. De la Yaffo la Ierusalim (unde crestinii veneau in pelerinaj la Sf. Mormint) se ajungea pe un drum nepietruit, potrivit doar pentru cai, camile si magari. Drumul a fost pietruit la repezeala cind imparatul Austriei si-a exprimat dorinta de a vizita biserica austriaca din Ierusalim cu ocazia inaugurarii Canalului Suez, si nu i se putea pretinda sa vina calare pe camila, pentru ca era normal sa vina cu caleasca personala.
Arabii se lauda cu livezile lor de portocali. Pe la sfirsitul sec. XIX, o secta religioasa din Germania, numita templieri (a nu se confunda cu cavalerii templieri) s-a hotarit din avint religios sa reinvie Tara Sfinta. Drept care au venit cu mic cu mare, au cumparat paminturi si s-au pus pe treaba. Au intimpinat greutati de nedescris din cauza conditiilor fizice din Palestina. Haifa era un sat de pescari cu 5000 locuitori. Acesti templieri au infiintat primul seriviciu de diligente. Tot ei sunt cei care au inceput sa cultive portocale. Imi amintesc, anecdoctic, ca acesti oameni harnici si priceputi, si-au dat seama ca solul ar putea fi cultivat daca s-ar folosi ingrasaminte. Asa ca s-au dus sa cumpere balegar de la arabi, care s-au amuzat copios la idea ca pot face bani pe gunoiul animalelor lor. Livezile cu care se lauda arabii nu erau ale lor, ci ale templierilor, care le-au dat arabilor de lucru pe aceste livezi.
Arabii nu stiau sa sape fintini. Am vazut asta intr-un film despre familia Sereni, o istorie foarte interesanta despre evrei italieni sionisti, care au venit ca pionieri in Palestina la inceputul sec XX.
Deci ce vreau sa spun – Romania era o tara care functiona.
Palestina era o catastrofa, cea mai primitiva, neglijata, derapanata si amarita provincie a Imperiului Otoman, care stim bine cu totii cit de bun gospodar era. Au venit evreii sionisti, s-au pus pe treaba, au uscat mlastini, au plantat paduri, au construit orase, au muncit din greu, si vin cei care locuisera in mod normal cu doi ani inainte de declaratia de independenta, au trait dupa aceea din mila publica internationala (si nu chiar, pentru ca rusii si tarile arabe nu prea s-au sinchisit sa le dea bani) si vor minunea asta inapoi.Si mai practica si teroarea internationala. Cred ca romanii sa fi fost in locul Israelului, povestea se termina intr-o baie de singe de 2-3 zile si problema refugiatilor palestinieni ar fi fost de mult ingropata si uitata.
Sa nu uitam ca PLO a incercat o lovitura de stat in Iordania, drept care au fost spinzurati din pom in pom de regele Hussein (Septembrie Negru). Si ca situatia din Liban s-a deteriorat dupa ce Arafat a primit azil la Beirut.
Corneliu
19 January 2011Apropo #5 si #6
O lucrare a olandezului Adriaan Reland descrie situatia jalnica si pustietatea Palestinei in sec. 17, cu amanunte relevante asupra componentei populatiei.
Iata si monumentala sa carte in forma originala, scrisa in latina, cu bogate documentari in ebraica, greaca si araba:
Palaestina ex monumentis veteribus illustrata
calehari
19 January 2011israelianca@6 . Iti multumesc pentru informatiile noi , am aflat lucruri pe care nu le stiam . Oricum , sunt convins de mult ca Israelul este tara evreilor , construita de ei din temelii , piatra cu piatra , casa cu casa , localitate cu localitate , cu arma intr-o mana si cu mistria sau lopata intr-alta . Sa construiesti astfel de tara , din nimic , atacat in permanenta de toti cei din jur , este o infaptuire de proportii biblice . Eu nu cunosc alt exemplu in istorie .
Mihail Sebastian scria undeva : ” Ma gandesc la alarma cu care se asteapta seara in sinagogile din provincie strangerea unui grup de zece evrei pentru rugaciune . Trebuie neaparat zece , cel putin zece . Lipseste unul singur si ceilalti noua sunt neputinciosi , dezarmati : Dumnezeu nu-i asculta . Dar cand sunt zece e tot poporul acolo ” . Ma gandeam atunci ca , oamenii care sunt in stare sa se comporte asa cand sunt doar cativa , cand sunt milioane formeaza Poporul Ales si faptuiesc biblic .
abbu
19 January 2011Sincere felicitari Israelianca…
exceptional material
din pacate nu se poate transfera direct pe facebook,
Mi-am notat cateva lucruri,dar astept publicarea intregului material.
Mentionaez doar ca unul din argumentele invocate astazi este ca arabii nu au votat la ONU…(!!) vezi doamne daca votau Palestina „palestinienilor nu mai era divizata”
dar sa ascultam o parere „autorizata”:
Dupa primul razboi mondial Marea Britanie a fost putere dominanta, ocupand Palestina ca si alte teritorii carora le-a oferit independenta ulterior.
De la ei se trage raul, pentru ca britanicii sunt cei care si-au manifestat intentia de a construi evreilor o patrie- prin declaratia de la Balfour!
In 1922 un mare numar de ovrei au migrat in palestina si aceasta emigrare a continuat multi ani, accelerandu-se intre anii `30-`40.
Pentru ca Palestina dorea independenta sa ca stat, asemeni vecinilor sai carora le fusese garantata, britanicii au incercat sa satisfaca ambele parti (insa au esuat!) si problema a fost pasata Natiunilor Unite, organizatie nou formata la sf celui de-al doilea razboi mondial.
UN a propus ca Ierusalimul sa fie parte a ambelor state, divizand practic Palestina intre evrei si arabi, Ierusalimul devenind astfel un oras international…acest plan a fost (Fireste!!!) acceptat de liderii evrei dar respins de cei arabi (si neacceptat pana azi!).
Dupa ce a luat fiinta statul evreu, acestia (everii) au inceput razboiul cu statele arabe vecine (pe atunci unite!!!); opt luni mai tarziu s-a incheiat un armistitiu prin care West Bank si Fasia Gaza erau sub controlul Iordaniei si Egiptului.
Printr-un furt pe fata evreii au intrat in posesia (in doar sase zile!) a regiunii West Bank care includea Ierusalimul de est: Fasia Gaza, teritoriile Golan, si intreaga peninsula Sinai (luata inapoi printr-un tratat de pace de catre Egypt in`79).
inca odata felicitari si cred ca este de datoria oamenilor corecti si de bine, sa popularizeze acest material
Corneliu
19 January 2011@ #9 abbu
De unde ai luat citatul pe care l-ai postat?
Si ca sa nu ne facem vreo iluzie cu privire la intentiile reale ale palestinienilor, iata cum isi educa copiii din Gaza ca sa macelareasca pe evrei.
Isi face oare cineva vreo iluzie asupra dorintei lor de pace? Nicio speranta.
Si cand ei folosesc expresia „teritoriile palestiniene ocupate”, sa fie clar ca se refera la intregul teritoriu israelian, de la Iordan si pana la Marea Mediterana. Cine mai crede inca ca se refera la „Cisiodania si Gaza” (Gaza fiind de mult „eliberata”), poate verifica semnificatia in discutie cu orice arab.
Deci, fara iluzii.
abbu
19 January 2011scuze Corneliu greseala tehnica,caci am copiat link-ul…
de aici :
abbu
19 January 2011nu stiu de ce nu apare cand fgolosesc functia link…
il scriu
http://www.rasarit.com/vb/show…..-Palestina
Israelianca
19 January 2011Multumesc, abbu ????
Problema e ca lumea ignora tratatele de pace de dupa primul razboi mondial, cind au fost dezmembrate doua imperii – cel austro-ungar si cel otoman.
Teritoriile Imperiului Otoman din Orientul Mijlociu au fost revendicate de doua parti, sa le zicem asa, Congresul Sionist a cerut pentru evrei Palestina (care la vreme aceea continea si teritoriul Iordaniei), pentru arabi s-a prezentat emirul Faisal care a cerut Mesopotamia.
Deci nimeni n-a furat nimic, eventual englezii si arabii au furat de la evrei 75% din Palestina si au facut-o cadou casei hashemite a Iordaniei (care nu aveau nimic in comun cu Iordania, fiind de fapt sherifii de la Mecca).
Despre razboiul de sase zile si declaratiile care l-au precedat si care i-a derterminat pe israelienii sa aplice arabilor mama tuturor blitzurilor, inca putintica rabdare ????
Silvapro
19 January 2011D-ne D-zeului!
Dar ce site e acela al carei adresa o da abbu? Parca e un site arabesc pe limba romana, ca sa „educe” bine si romanii, sa nu ramana cumva neculturati…
„Dupa ce a luat fiinta statul evreu, acestia (everii) au inceput razboiul cu statele arabe vecine” (citat adus de abbu din acel site) – vreau sa precizez, ca sa nu existe dubii, ca nu Israelul a atcat tarile arabe ci invers, ca intotdeauna si in toate ocaziile.
Nu trebuie uitat nici motto-ul lui Bibi Netanyiahu, care este f.f. adevarat:
Daca Palestinienii renunta la armament, va fi pace.
Daca Israelul renunta la armament, nu va mai exista Israel.
Orice om sincer cu el insusi, interiorizind adevarul acestui moto pe care nu cred ca il poate contesta cineva cu o oarecare masura de onestitate, ar trebui sa inceteze sa atace Israelul de fascism, agresivitate, etc., etc.
Nu vreau sa mai aud expresia de „teritorii ocupate”, mai ales de cind pentru cel putin a doua oara, li s-a oferit Palestinenilor teritoriile, dupa Oslo, de Ehud Barak 97% + 3% = 100%, plus impartirea Ierusalimului, iar ei ca raspuns, in frunte cu Arafat, au incins o Intifada mai acerba si cruda ca niciodata.
Silvapro
Corneliu
19 January 2011@ #14 Silvapro
Abbu a adus numai un esantion al cumplitei propagande de mistificare ce s-a extins si printr-un numar deloc neglijabil de site-uri romanesti islamice sau pur si simplu pro-arabe.
Personal iti pot aduce inca multe altele, ca numai sa vezi pana unde se extinde monstruozitatea.
Problema este ca multi iau aceste mistificari de bune in mod definitiv si isi astupa urechile, ochii si mintea la orice argumentatie contrara.
Vic
19 January 2011Calehari, foarte asemanatori tiganilor si moldovenilor, nu? Pentru corectitudine..
Costin A.
19 January 2011cine vic? iar te bagi in seama? ????
Vic
19 January 2011M-am razgandit, foarte asemanatori doar moldovenilor, ca de la astia ai si pretentii, nu ca de la tigani. Moldovenii inca mai toarna plozi peste media tiganilor, si aici am in vedere zona bucovineana. Moldoveniilor le plac mancarea si bautura la maxim, au baut si ei ajutoarele primite la inundatii, ba mai mult, stiu cazuri in care si-au dat cu bucurie bordeiu pe o juma in crasma catunului, ca doar „vine statu si termina cu chirpiciul, imi face domne casa de bastan…”
Costine esti plat ca talpa mea..relax fratic, ca nu-ti fura nimeni blogu fantoma….Sau esti moldovean :)) :))?
Vlad M.
19 January 2011Vic, te intreb cat se poate de serios, ai baut ceva?
Vic
19 January 2011Nu Vladut, n-am baut nimic. Propui tu ceva? Spune tu la taticu ce te-a deranjat in postarea mea asa tare. Sincer, o sa fac orice sa lamuresc situatia! Inca ceva, sa nu uit… Sa stii ca-mi place de tine, ai stofa de intelectual, pe bune…Nu inteleg de ce te-ai inhaitat cu panaramele de pepere, patrafir si costin. Panarame in sensul ca le lipseste simtul umorului, nu ma gandeam la altceva. Dar acum revenind la problema ta, te-a deranjat ceva si nu inteleg ceva. Daca si tu esti moldovean, sa stii ca eu nu generalizez, imi exprimam si eu opinia, pe linia lui calahari..Idiosincrazie vrei sa spui?
Corneliu
19 January 2011Vicuţă, tată, ia zi-mi numai mie la ureche, ce ţi-au făcut moldovenii şi mai ales bucovinienii? Ce te-ai încălzit atâta împotriva lor? Ce ti-au căşunat? Păi mă duc după ei cu parul şi-i bumbăcesc!
…………………………………………………………………..
Şi vrei să zici că-i ruşinos să fii moldovean?
Eu zic că-i mai degrabă ruşinos să scrii prostiile pe care le-ai excretat.
Şi apropo stilul acestei publicaţii, ţine cont că nu e o revistă de umor. Ai greşit adresa.
Dacă vrei, îţi pot recomanda unele mai potrivite pentru tine.
Ţi-am scris pe limba ta, în speranţa ca vei înţelege.
Vic
19 January 2011Corneliu, am spus eu ca ar fi rusinos sa fii moldovean? Dimpotriva, daca m-as fi nascut moldovean, as fi avut si eu vicii: mancarea si bautura! As mai fi scris si la publicatii :)) ca tine…
Da cu tiganii nu tii deloc? Pe ei nu-i apara nimeni?
Corneliu, stai mataluta deoparte si nu scoate parul la nimeni. Asa ca tambalagist ti-ar sta mai bine, ar fi mai naspa sa te dai si pui de ninja!
Pe bune acum, am citit cu mare atentie cele 5 episoade ale israeliencei, nu ti se pare ca un catun moldovenesc din chirpici aduce cu o tabara de refugiati? Oameni harnici de altfel, obisnuiti doar cu pomenile electorale ale PSD-ului!
Florina B.
19 January 2011Mi se pare foarte valoros la art lui Marta Gellhorn faptul ca ofera o foarte mare cantitate de informatii practice, insa se abtine de la generalizari (si chiar de la opinia proprie). Nu pune oamenii in categorii fixe ca pe cartofi.
emil b.
19 January 2011Intr-o vreme a existat o demarcatie clara intre jurnalismul de investigatie si cel de opinie.
sayeret matkal
19 January 2011am si eu o intrebare .
a fost cineva de aici intr-o tabara de refugiati in teritorii(west bank si gaza) sau liban?
citi din cei de aici traiesc sau au trait in israel?
Costin A.
19 January 2011@autorul si citiva comentatori.
Sayret matkal
19 January 2011Viata in taberele de refugiati e f grea. Si mai greu este de intrat si luptat acolo. Stau intr-o camera de4/4 cite 12 oameni din 3 generatii. Nu ai obliga nimeni sa ramina acolo , cu toate astea sint acolo dd citeva zeci de ani. Puturosenia arabeasca este legendara!
Israelianca
19 January 2011שלום סיירת
adica Shalom sayeret,
eu sunt in Israel din 1984. bugsy calatoreste destul de des in Israel. Mai sunt printre comentatori citiva israelieni, precis Silvapro, probabil si altii.