11 septembrie 2001. Mai sunt doar câteva zile până la începutul clasei a IX-a. Pe atunci, eram doar un alt adolescent antiamerican pus pe războit cu imperialismul SUA.

Îi disprețuiam pe americani cu pasiune. Îi consideram proști și ignoranți, net inferiori nouă, europenilor, rafinați și culți, produsul unei istorii îndelungate; o națiune tânără, cu un patriotism de operetă, bun de afișat la parade și în filme; un popor corcit care a uitat lupta pentru eliberarea de sub dominația coroanei britanice și acum căuta să îi înrobească pe alții. Eram convins că nu credeau cu adevărat în Dumnezeu și mă indigna că aveau nerușinarea de a-și proclama credința pe propria monedă. Îi disprețuiam pentru Dresda, Hiroșima, Nagasaki și multe altele. În principiu, pentru că erau americani, iar USA era Uniunea Sovietică Ailaltă, după cum tare mă mândream să spun.

E marți și în jur de un sfert de oră mă desparte de ora 16:00. Bunica a venit la noi și face treabă în bucătărie, iar eu mă plictisesc în sufragerie. Încerc să îmi umplu timpul schimbând canal după canal la televizor, doar-doar voi găsi ceva cât de cât interesant, un subiect care ar putea să-mi ușureze trecerea timpului.

La un moment dat, tot butonând telecomanda, nimeresc pe unul din cele câteva canale străine de știri pe care le urmăream cu un real interes. Dacă nu mă înșală memoria, ajung chiar pe Euronews, canalul oficial UE. Sunt întâmpinat de o transmisiune în direct din New York City, dar nu mai țin minte dacă era sau nu o preluare de pe CNN. Cred că da, memoria îmi joacă feste. Un avion de pasageri tocmai intrase în unul din cele două turnuri ale World Trade Center. Se vorbea de o posibilă eroare de pilotaj, dar era de neînțeles cum ar fi fost posibil așa ceva, doar rutele aeriene nu trec atât de aproape de marile metropole.

Cel mai mare zgârie-nori pe care îl văzusem până atunci se află în flăcări și un fum negru ieșea din clădire. Îmi pare ireal. Nici nu știu când trece timpul. Câteva minute mai târziu, privesc, în direct, cum un al doilea avion intră în celalălt turn WTC.

Îmi dau seama că nu mai are cum să fie o eroare de pilotaj și că este o acțiune premeditată, îndelung planificată. Nu se poate ca două avioane să intre accidental în cei mai înalți zgârie-nori din New York. Cel mai mare atentat terorist din istorie se transmitea în direct la televizorul din sufragerie, iar eu priveam, întrebându-mă ce se mai poate întâmpla.

Poliția (NYPD), pompierii (NYFD) și ambulanțele tuturor spitalelor newyorkeze se năpustesc spre World Trade Center. Pompierii coboară din mașini, intră în cele două cladiri și încep evacuarea turnurilor și ascensiunea spre etajele superioare unde fac ravagii incendiile provocate de cele două avioane transformate în bombe. Polițiștii încearcă să ajute la restabilirea ordinii și la evacuare.

Fixând cu privirea cele două clădiri-simbol ale orașului New York, devin tot mai conștient de dimensiunea ororii al cărei martor distant sunt. Flăcările incendiilor sunt foarte mari, de un roșu aprins. Căldura trebuie să fie infernală pe etajele afectate. Pe ecranul TV pot fi observate puncte negre ce se desprind de la etajele superioare ale World Trade Center și coboară cu viteză din ce în ce mai mare până ies din raza de filmare a camerelor. Unele sunt urmărite până ce ajung la sol. Nu este foarte clar ce se întâmplă, dar undeva în minte, se face o legătură și înțeleg. Sunt oameni disperați, de la etajele superioare celor lovite de avioane, care se aruncă în gol pentru a evita o moarte în flăcări. La ei nu mai pot să ajungă pompierii, pe ei nu a mai are cine să îi mai salveze.

După ce am crezut ca le-am văzut pe toate, se întâmplă altă grozăvie: turnul din sud, ultimul lovit, se prăbușește, cu tot ce era în el, birouri și oameni, angajați WTC, pompieri și polițiști. Mai precis, se năruie în fața ochilor mei și se transformă într-un maldăr arzând de fiare contorsionate, gunoaie și cenușă. Blestemata cenușă de la World Trade Center se ridică și acoperă întreg Manhattan-ul, îngreunând și mai mult munca salvatorilor și lăsându-ne pe toți înmărmuriți de ce vedem.

Ușor-ușor, pe CNN apar rapoarte despre alte câteva aeronave deturnate. Unul a intrat cu mare viteză în Pentagon, centrul militar al Statelor Unite ale Americii. Un al patrulea avion se prăbușește pe un câmp din Pennsylvania, din cauze pe atunci încă necunoscute.

Nu trece mult și turnul de nord se transformă și el într-un alt morman de fiare, foc și cenușă. Nici structura sa de rezistență nu a făcut față miilor de grade ale incendiului pornit de combustibilul avioanelor și clădirea se prăbușește asemenea surorii sale din sud. În locul WTC mai există acum doar niște ruine fumegânde.

Statele Unite ale Americii sunt în șoc. Nicicând nu s-a mai întâmplat așa ceva pe teritoriul american – sau oriunde altundeva în lume. Cea mai mare agresiune pe timp de pace a venit, poate firesc, atunci când nu se aștepta nimeni.

Reacția internațională

Mesajele au variat de la solidarizarea cu americanii până la sărbătorirea evenimentului ca pe o victorie împotriva „Marelui Satana”. Așa-numiții palestinieni, poporul inventat de teroristul Yasser Arafat la sugestia serviciilor secrete sovietice, se bucură nespus că americanii au fost uciși cu miile de „Șeicul Osama Bin Laden” și, alături de ei, sute de milioane din întreaga lume islamică.

Ar fi nedrept să spun că doar numai musulmanii s-au bucurat la vederea tragediei din New York. Și în Europa, America de Sud sau Asia au putut fi văzute zâmbete de satisfacție printre mulți care nu erau câtuși de puțin musulmani: „aroganții americani au primit ce meritau”, „era timpul să o pățească și americanii”, „prea li se urcase puterea la cap!” etc. Nenumărați „rasați”, campioni ai toleranței, secularismului și păcii mondiale, priveau cu mulțumire la ruinele fumegânde din SUA.

Antiamericanul de mine nu era convins. „Nici măcar americanii nu meritau așa ceva”, îmi tot spuneam.

Ce a însemnat

Au trecut 11 ani de la tragedia care a anunțat intrarea într-o nouă eră a conflictelor. Unii au recunoscut-o imediat ca atare. În cazul altora, antiamericani convinși până în acel moment, a fost nevoie de ceva mai mult timp. Alții nu s-au vindecat nici măcar până acum. Pe aceștia din urmă îi înțeleg. Cândva am fost unul dintre ei, la fel de tâmpit și îngust ca și ei.

Nu mi-a fost ușor să îmi schimb perspectiva. Am început prin a recunoaște că m-am înșelat asupra unui punct esențial. Americanii nu sunt un popor demn de dispreț, indiferent de ce s-ar spune despre ei. Curajul pompierilor și al polițiștilor newyorkezi care s-au sacrificat pentru a salva atâția necunoscuți, solidaritatea în fața răului a celor care s-au dus să ajute fiecare după cum a putut, patriotismul sincer și credința în Dumnezeu nu erau invenții hollywoodiene, ci mărturii vii ale tăriei de caracter a americanului de rând. O asemenea națiune merită prietenie și respect, nu ură înveșmântată în invidie și dispreț.

Am greșit. Nu îmi face cinste că a fost nevoie să văd un asemenea carnagiu pentru a începe procesul de vindecare de antiamericanism. Paradoxal, m-a ajutat și urmărirea îndeaproape a conflictelor militare din Irak și Afganistan. Observând diferențele de comportament dintre americani și adversarii lor, îndreptându-mi atenția asupra studiului istoriei, confruntându-mă cu oameni care îmi arătau cât și unde greșesc, adesea pe un ton deloc prietenos, am ajuns și la rădăcina răului.

Am înțeles de ce a avut loc atacul terorist din 11 septembrie 2001. Din păcate, mulți alții nu au înțeles. Mai rău este că nici măcar nu dau semne că ar avea de gând să urmeze pașii pe care i-am făcut, așa încet cum am putut.

Ceilalți

Scriu aceste rânduri și mă gândesc la ei, la cei ce văd în atacurile teroriste de la 11 septembrie o pedeapsă potrivită pentru politica externă americană. Îmi revin în minte discuții mai vechi sau mai recente despre Statele Unite, World Trade Center, terorism și Islam. Oameni care cred despre sine că sunt virtuoși, buni și drepți, toleranți și progresiști sunt gata să aplaude și să accepte crima odioasă în numele unei filosofii pe care o numesc umanistă. În locul rațiunii, bunului simț sau a milei, preferă ura criminală.

Toți dau glas vechilor mele „idei” și lozinci, dar sub forme pe care niciodată nu le-aș fi susținut. Cruciadele, secolele de colonialism occidental, disprețul Vestului, subdezvoltarea, clivajul centru-periferie și așa mai departe sunt invocate, din nou și din nou, pentru a condamna victimele și a-i scuza pe făptași. Teroristul Mohammed Atta și complicii lui jihadiști nu mai sunt criminali lași care au transformat avioane de linie în bombe umane. Nu, ei au devenit eroi postmoderni, campioni ai săracilor, reprezentanți ai lumii ce se zvârcolește de decenii sub cizma soldatului american, imperialist și ticălos.

Din 2001 până astăzi, teoriile conspiraționiste au câștigat tot mai mulți aderenți. Vinovați pentru 11 septembrie au fost pe rând George Bush, guvernul SUA, CIA-ul, Mossad-ul etc. Mulți încă mai trăiesc cu impresia că guvernul federal american a distrus WTC sau a asistat complice la distrugerea Turnurilor pentru a găsi o scuză credibilă intervențiilor „complexului industrialo-militar” la nivelul întregii planete și furtului de petrol arab. Instigați de coriștii gălăgioși din Europa, vajnici apărători ai oropsiților din lumea a treia și dușmani de moarte ai propriei civilizații, asemenea indivizi sunt mereu gata să batjocorească tot ce e mai sfânt. Numai să piară America.

… și ce se uită

În toată această nebunie, mai vezi și mai auzi din când în când câte ceva despre victimele de atunci: pasagerii de pe cele patru avioane, transformați în bombe umane de islamiștii-kamikaze; cei care au mers la muncă, în unul din cele două turnuri ale WTC, într-o dimineață de septembrie, pentru a nu se mai întoarce acasă niciodată; pompierii și polițiștii care s-au avântat pe scărilor acelor zgârie-nori în flăcări pentru a salva atâția necunoscuți; eroii de pe Zborul 93, avionul prăbușit pe un câmp din Pennsylvania, care au preferat să doboare avionul în care se aflau doar pentru ca el să nu fie folosit ca armă de teroriștii care uciseseră piloții și îl luaseră în stăpânire.

Oameni ca mine și ca voi, deveniți fără voia lor victime ale unor criminali ce se ascund în spatele unei religii care are pretenția de a fi considerată a păcii, deși are doar realizările unui cult al morții.

Dumnezeu să îi ierte pe toți cei uciși atunci. Nu îi voi uita și nu îi vom uita.

Câinii de americani (Traian Ungureanu)
Turnurile luminii