Adrian Novac este autorul piesei de propagandă anti-israeliană și de igienizare a Teheranului, semnalată de colegul Liviu Crăciun în Hotnews este progresist; prin urmare, bloggerii antisemiți sînt experți în geopolitică. Novac este listat pe situl Hotnews.ro drept “coordonator Actualitate”. Cu A mare, deoarece actualitatea neprelucrată are nevoie de coordonatori îndemânatici pentru a deveni Actualitate. Orice spectacol de tăvălire a Israelului prin noroi prinde la publicul “progresist” şi nici coordonarea cu Richard Silverstein nu dezamăgeşte: a avut succes.

Pe de altă parte, din dosarul iranian compilat de Novac lipseşte o filă, cum să-i spun, chiar de actualitate. În această toamnă s-a jucat un episod nou din drama pastorului creştin Yousef Nadarkhani. Nadarkhani trăieşte în Iran şi în adolescenţă s-a convertit la creştinism. În octombrie 2009 a fost arestat de autorităţile mulahilor din Teheran, sub acuzaţia de apostazie. Apostazia – renunţarea la o anumită credinţă religioasă – se pedepseşte cu moartea în islam. Nadarkhani nu a fost niciodată un musulman practicant, dar tribunalul a decis că acest detaliu nu este relevant, deoarece părinţii lui, părinţii părinţilor şi aşa mai departe au fost musulmani. El a refuzat să accepte portiţa de ieşire oferită – renunţarea la creştinism – care l-ar fi scăpat de pedeapsa capitală, iar autorităţile iraniene, sub presiunea protestelor internaţionale şi a mediatizării acestui caz, au devenit creative: l-au reîncadrat de la delict religios la “comuni”. Acum se află în detenţie pentru viol şi şantaj. La nevoie şi iranienii ştiu să recicleze metode bolşevice. Exigenţa selectivă a lui Novac prinde bine la dosar: cazul Nadarkhani nu stimulează efuziuni de simpatie pentru “regimul iranian pragmatic şi raţional”.

Novac păstoreşte mai multe dosare. Într-altul arhivează interviuri cu Laila Al-Marayati, personaj cunoscut în rândurile islamiştilor din SUA. Sumarul temelor abordate: creşterea islamofobiei în SUA după 9/11, islamofobia din Europa reliefată de legile anti-burka şi un mic exerciţiu de victimologie (cu invocarea nelipsitului “sunt ofensată”). O troică reprezentativă pentru generaţia Isla Mofo. Caseta de prezentare a Lailei Al-Marayati cuprinde numeroase titluri şi activităţi strălucitoare, înşiruite ca medaliile pe pieptul de erou al mareşalului Jukov. Printre altele, ea “este în prezent preşedinta KinderUSA, o organizaţie umanitară care oferă asistenţă copiilor palestinieni din Cisiordania, Gaza şi Liban”. Un moment, să-mi şterg ochii umezi… acum pot să întregesc caseta. Societatea caritabilă KinderUSA a fost înfiinţată în 2002, de Riad Abdelkarim şi Dallel Mohmed. Amândoi au servit anterior în funcţii de conducere şi administrative ale fundaţiei Holy Land Foundation, autointitulată “cea mai mare organizaţie islamică de caritate din SUA”. Din SUA, dar cu beneficiari în Orientul Mijlociu. Şi nu pentru copii, ci pentru organizaţia teroristă Hamas. HLF a fost înfiinţat în 1988, FBI a început să-i monitorizeze activitatea în 1996, iar în decembrie 2001 autorităţile federale i-au închis sediul şi i-au confiscat fondurile, bunurile materiale şi corespondenţa. Cinci foşti oficiali ai HLF au fost condamnaţi la închisoare în 2008, pentru conspiraţia de sprijin material acordat unui grup terorist. Acum este clar cine sunt fondatorii KinderUSA şi cunoaştem experienţa lor în materie de caritate islamică. În acest context, nu ar trebui să surprindă faptul că FBI şi trezoreria americană au ţinut sub observaţie activitatea acestei organizaţii. Conform Wikipedia, trezoreria a blocat temporar fondurile KinderUSA în aprilie 2006, împreună cu cele ale KindHearts, altă caritate islamică (KindHearts a fost închis pe termen nelimitat, tot datorită finanţării organizaţiei teroriste Hamas). În 2007, Laila Al-Marayati a dat în judecată pe Matthew Levitt (autorul cărţii Hamas: Politics, Charity and Terrorism in the Service of Jihad) şi editura Yale University Press (care a publicat cartea). Levitt nu o menţionează pe Al-Marayati în carte, însă include KinderUSA în lista de “alte carităţi americane ce continuă să finanţeze pe Hamas”, după ce HLF a fost forţat să iasă din business. Al-Marayati a cerut 500.000 dolari despăgubire pentru afirmaţii “false şi dăunătoare” care au cauzat “pagube ireparabile pentru reputaţia KinderUSA”, o retractare publică din partea autorului şi stoparea distribuirii cărţii în librării. Şase săptămâni mai târziu, Al-Marayati a abandonat litigiul de intimidare.

“Soţul său este preşedintele Muslim Public Affairs Council.” Dar soţul are un nume, Salam Al-Marayati, şi un palmares. În după-amiaza zilei de 11 septembrie 2001, cu ocazia unei emisiuni radio difuzată în Los Angeles, el a pus în cârca israelienilor atacurile teroriste care avuseseră loc câteva ore mai devreme. După închiderea activităţilor de finanţare a terorismului arab de către Holy Land Foundation, el a cerut administraţiei Bush să deblocheze fondurile “caritabile”. Salam Al-Marayati evită să caracterizeze organizaţia teroristă libaneză Hezbollah drept o grupare teroristă: “nu cred că toate grupurile ar trebui judecate 100% după una sau alta… Cred că fiecare grup va avea… propria revendicare de eliberare sau rezistenţă”. Hamas, afirmă soţul, este o entitate care promovează programe sociale şi educaţionale: “Teroriştii de ieri din Orientul Mijlociu sunt conducătorii de azi. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei este un prim exemplu… în urmă cu 35 de ani, OEP era considerată o organizaţie teroristă, nimeni nu vroia să aibe de a face cu ei… Dar astăzi ei sunt cei care deţin autoritatea în Palestina. De aceea, însuşi Hamas este privit aşa cum era OEP în urmă cu 30 de ani. Însă chiar şi Hamas, în ceea ce priveşte operaţiunile sociale şi educaţionale, face exact ce făcea OEP în urmă cu 35 de ani, inclusiv, între ghilimele, operaţiunile militare”.

Aceste rânduri par a proveni din acelaşi interviu în care Novac întreabă: “Credeţi că Islamofobia este mai răspândită în prezent în SUA decât înainte de 11 septembrie 2001?”, iar Laila Al-Marayati răspunde: “Da, categoric şi cred că aceasta este rezultatul unei campanii bine orchestrate.” Aserţiunile sunt identice ca mesaj deoarece se trag din aceeaşi familie. Continuitatea este remarcabilă. Primul citat aparţine lui Salam Al-Marayati, din articolul The Rising Tide of Hostile Stereotyping of Islam, publicat în 1994. Lamentările capului de familie veneau în urma atentatului terorist din 1993 asupra turnului nordic din complexul World Trade Center, care s-a soldat cu şase morţi şi peste o mie de răniţi. Autorii exploziei au fost Ramzi Yousef, Mahmud Abouhalima, Mohammad Salameh, Nidal A. Ayyad, Abdul Rahman Yasin si Ahmad Ajaj. Salam Al-Marayati a intuit corect, stereotipia religioasă a continuat cu autorii atentatului din octombrie 2000 asupra vasului USS Cole, făptaşii carnagiului 9/11, asasinul Nidal Hasan de la Fort Hood în noiembrie 2009, Umar Farouk Abdulmutallab care în decembrie 2009 a încercat să detoneze la bordul unui avion explozibile ascunse în chiloţi, Faisal Shahzad care în mai 2010 a încercat să detoneze o bombă în piaţa Times Square din New York şi cele 19 atentate teroriste împotriva SUA zădărnicite de autorităţi în perioada 2001 – 2007. A vedea în această stereotipie neîntreruptă o ameninţare la adresa securităţii SUA şi a Occidentului, avertizează în prezent soţia, înseamnă a participa la o campanie bine orchestrată de islamofobie.

Nici Saul Landau nu ar avea de ce să fie gelos pe decoraţiile lui Jukov. Vitrina pe care ne-o arată Novac cuprinde numeroase talente (proză, film, poezie), premii şi funcţii în tancuri de gândire adâncă (think-tankuri). Omul este atât de profund încât îl iubesc pînă şi comuniştii. În Columbia Britanică (provincie canadiană), filmele lui Landau au intrat în programul de învăţămînt al tinerelor vlăstare revoluţionare. Pe deplin meritat, deoarece Landau este un hagiograf de frunte al lui Fidel Castro. Fidel şi revoluţia cubaneză sunt relicve sfinte pentru el.

Aleluya compañero!

Opera scrisă a lui Saul Landau apare frecvent în revista web Counterpunch, al cărei proprietar şi redactor principal este Alexander Cockburn. Antiamericanismul lui Cockburn este egalat doar de antisemitismul său. Desigur, văzut din perspectiva corectă, Cockburn este un radical pe marginea tăioasă a progresului, acolo unde puritatea şi voinţa nu sunt compromise de mundan şi slăbiciuni. Landau defrişează şi el progresul de bălăriile “imperiului”, “inegalităţii”, “apartheidului israelian”, etc. Interviul luat de Novac îl găseşte într-o dispoziţie melancolică: America a avut şansa ei, însă a dat-o în bară.

Ce să-i faci… a fost o rază de speranţă, prin 2008, dar Obama nu este Fidel.