ILD: Cum vedeți toată această dezbatere despre unificarea dreptei și de ce din discuție lipsește ce este mai important: valorile dreptei?

Adrian Papahagi: Am să încep cu valorile, care sunt și motivul implicării mele în politică. Valorile nu sunt ceva abstract, imaterial, poate chiar nepractic și deci inutil. Dimpotrivă, ele se convertesc fără rest în lucruri extrem de tangibile, precum impozitele, sănătatea, nivelul de trai. Nu poți guverna decât haotic fără un set clar de valori, care, împreună, conturează o doctrină. A guverna în coerență cu doctrina asumată este până la urmă și un act de responsabilitate față de electorat. Întreprinzătorii trebuie să știe că dacă vine stânga la putere vor crește impozitele, uneori aberant, cum se întâmplă în Franța, în timp ce dreapta va tinde să scadă nivelul fiscalității. O politică bazată pe valori și principii, o politică doctrinară, e cinstită fiindcă e previzibilă.

Mai cred că dezbaterea despre unificarea dreptei este viciată de trei vini morale. Prima este lipsa de principii și de principialitate. A doua este lipsa de interes pentru electoratul dreptei și excesiva preocupare politicianistă pentru partide și actori politici. A treia sunt vanitățile și interesele principalilor actori, care nu acceptă niciun rol înafară de cel de june prim sau primadonă. Nu știu deci când se vor înclina aceste false priorități în fața imperativului unui bloc puternic, capabil să ofere o alternativă la guvernare.

Aș spune însă un lucru. Concurența politică pe dreapta, ca de altfel în orice domeniu, nu e un lucru rău în sine, dacă ea conduce la creșterea principialității, la ameliorarea ofertei electorale sau măcar la creșterea dinamismului unei drepte relativ letargice. Or, acest lucru pare să se întâmple. Bunăoară, apariția PMP a dinamizat PDL și l-a scos din acel rigor mortis în care se afundase. Nu știu dacă PDL mai e capabil să-și genereze un viitor (cred mai degrabă că nu), dar în mod cert dă din nou semne de viață. Există o emulație între partidele de dreapta, o competiție, care până la urmă va genera acțiune, dacă nu întotdeauna și idei.

ILD: Ce valori sunt non-negociabile pentru un politician de dreapta?

Adrian Papahagi: În primul rând demnitatea persoanei umane. De aici pornesc toate. Nu poți privi omul ca obiect: omul este mereu subiect. Principala crimă politică e transformarea omului în obiect al puterii, al societății, al statului, al economiei sau, și mai rău, al experimentelor sociale și chiar biologice. Stânga vede omul ca obiect, subordonat statului și socialului, și supus tuturor experimentelor. Progresistă și lipsită de Dumnezeu, relativistă și amorală, stânga pune mereu omul în subordinea unei ideologii abstracte, dezumanizante sau chiar inumane.

Toate ideologiile stângii au acest păcat fondator, care le predispune să nu poată oferi decât dezastre umanității. Pentru comuniști, omul e redus la clasă, masificat, zdrobit de societate și stat, reeducat și încolonat în marșul ucigaș spre omul nou, spre epoca de aur. Comunismul e o derivă mesianic-milenaristă, o religie seculară programată să conducă la crimă. Dar și doctrinele mai blânde, precum ecologismul, dezumanizează omul, subordonându-l naturii și punându-l în rând cu animalele, sau chiar demonizându-l pentru că își permite să fie stăpânul naturii, nu egalul câinilor, balenelor și focilor. Mai grav chiar, progresismul transformă omul în cobai al ucenicului vrăjitor: prin avort și eugenie, prin deturnarea sexualității sau eutanasie, omul devine obiect al științei.

De la corecta înțelegere a demnității umane, definită în lumea creștină și apoi secularizată, pornesc toate celelalte: libertatea (în absolut, din care decurg libertatea gândirii, asocierii, credinței, inițiativei, circulației), solidaritatea (care nu-i deloc de stânga), egalitatea de șanse, etc. Tot ceea ce numim drepturi vine din demnitatea umană. Postmodernitatea anticreștină lucrează însă și împotriva acestor drepturi secularizate, golite de rațiunea lor inițială, relativizându-le. Așa-numitele drepturi ale animalelor, concepte aparent nobile, născute din dragostea și mila față de orice formă de viață lăsată de Dumnezeu, nu fac decât să relativizeze drepturile omului, punându-l pe Ionuț pe același plan cu câinii care l-au sfâșiat.

ILD: De ce atunci când liderii de dreapta vorbesc despre valori uită mai mereu să amintească de valorile morale și valorile creștine?

Adrian Papahagi: Fiindcă modernitatea este fondată printr-un deicid, continuat cu un regicid și perpetuat prin paricid. Dumnezeu ca ipoteză inutilă pentru Laplace, Dumnezeul mort al lui Nietzsche, Dumnezeul drog periculos al lui Marx, a însemnat abolirea oricărei ierarhii, de la religie și stat până la familie.

Vulgata modernității politice, deși conține mult creștinism secularizat, are oroare de valorile creștine. De aceea, progresismul acestui veac a instituit o gândire receptă, corectă politic, și o poliție a gândirii care îi pedepsește aspru pe devianți. Jean Sévillia explică foarte bine atât dogma cât și mijloacele de represiune. A devenit infamant să fii creștin mărturistor în politică: singura atitudine acceptabilă este cea progresist-relativistă. De aceea, nici dreapta conservatoare nu mai e cu adevărat purtătoarea valorilor creștine, sau își permite să le reprezinte într-un mod suficient de diluat pentru a fi acceptabile.

La noi, atașamentul majorității națiunii pentru Biserică, a determinat politicienii să mimeze respectul față de valorile creștine. Este însă un reflex superficial, neinteriorizat. Din nefericire, politicienii utilizează electoral asocierea cu Biserica, vampirizând credibilitatea ei. Ei caută un transfer simbolic de autoritate morală, dar în fond valorile morale – începând cu incomodele porunci ale Decalogului: să nu furi, să nu minți, etc. – îi încurcă teribil.

Din nefericire, Biserica legitimează acest comportament, revărsând onoruri peste cei aflați la putere, în schimbul subvențiilor pentru biserici. Am sperat o vreme într-un partnereriat între Biserică și politicienii care sunt cu adevărat fiii săi și aduc în viața politică valorile sale sociale și morale. Ceva comparabil cu sprijinul pe care Biserica Romei îl oferea creștin-democraților italieni. Din păcate, am observat cum Biserica este umilă în fața unor oameni fără niciun Dumnezeu, precum Năstase și Ponta, și indiferentă față de politicienii creștini.

ILD: Dacă am ajuns la valorile creștine, cum vedeți raportul dintre stat și Biserică?

Adrian Papahagi: Susțin integral separația stat-Biserică, fiindcă aceasta este în favoarea celor două, dar în primul rând al Bisericii. Cei care ne flutură în față pericolul teocrației sunt pur și simplu caraghioși: nu vom fi niciodată conduși de preoți. În schimb, ingerința statului în Biserică e nu doar posibilă, ci și probabilă. Statul are toate mijloacele de coerciție – legislativă, fiscală șamd – pentru a se băga în treburile Bisericii. De asemenea, statul controlează cultele, are practic monopol asupra educației secundare și poate reglementa inclusiv manifestarea publică a credinței, cum o face adesea, în mod nepermis, în Occident. A interzice portul vizibil al crucii este un abuz clar, care se întâmplă în Anglia, în Franța și în alte țări.

Aș vrea deci o Biserică liberă într-un stat liber. Nu sunt însă naiv să cred că relația vinovată dintre politic și religios va înceta vreodată: clerul va cere mereu politicului stipendii și scutiri, iar politicul va instrumentaliza mereu religiosul în scop electoral. Preoții vor înghiți în sec și vor face campanie electorală, în loc să denunțe corupția politicienilor de la înălțimea magisteriului lor moral. Până la urmă, Biserica are cea mai lungă memorie instituțională – vreo 2000 de ani! – și știe să se muleze veacului pentru a păstra ceva infinit mai prețios – mesajul și taina lui Hristos.

ILD: În ultimele luni, în Parlamentul European au fost propuse mai multe rapoarte ce pot fi considerate extremiste, precum Estrella sau Zuber. Acestea propun inginerii sociale ce contravin valorilor europene. Cum vedeți aceste încercări ale stângii de a nega valorile europene?

Adrian Papahagi: Este exact ceea ce denunțam anterior: asaltul stângii asupra umanului, nu doar lupta politică sau ideologică firească între stânga și drepta. Asistăm azi la toate ororile, posibile fiindcă a fost abolită sacralitatea naturii umane de la concepție până la moartea naturală. Femeile însărcinate privesc copilul zămislit în ele ca parte a propriului corp sau, și mai rău, ca o tumoare care poate fi îndepărtată. Banalizarea avortului e înfiorătoare: fătul, lăsat să se dezvolte, va deveni un copil, cu suflet, personalitate și trăsături irepetabile. Suprimarea unei vieți fără apărare este un lucru atroce. Deși este nedelicat să mă pronunț eu asupra unor decizii dramatice, luate adesea în situații limită, și deși nu îmi permit să condamn pe nimeni, nu mă tem să denunț banalizarea avortului.

Odată deschisă cutia Pandorei, ea nu mai poate fi ușor închisă. Se vorbește azi de avortul post-natal, adică de uciderea în totală impunitate a unui nou-născut, în Belgia s-a aprobat eutanasia copiilor grav bolnavi, se duce o campanie de relativizare a pedofiliei, având drept campioni ecologiști europeni precum Daniel Cohn-Bendit. Ce societate e aceasta, în care cei mai fragili dintre noi, copiii, sunt din ce în ce mai lipsiți de protecție, până la negarea demnității și a dreptului la viață și dezvoltare normală (notați că însăși ideea de normă a fost abolită, într-o lume în care totul e construct, începând cu sexul)?

ILD: În mod evident, nu avem pretenția ca toți politicienii care se revendică a fi de dreapta, să și susțină valorile dreptei, pentru că mulți sunt incapabili măcar să le numească. Și totuși, cum vedeți faptul că un intelectual citit, educat, inteligent, și care se revendică din dreapta europeană votează raportul Zuber? Mă refer la domnul Cristian Preda.

Adrian Papahagi: Fiecare acționează după propria conștiință. Nu sunt eu chemat să îmi judec prietenii și colegii pentru opțiunile lor. Firește, eu nu aș fi votat raportul Zuber. Dar sunt convins că domnul Preda vă poate da o explicație pentru opțiunea sa.

ILD: Ce soluții vedeți pentru reformarea sistemului de Educație și a sistemului de Sănătate național?

Adrian Papahagi: În primul rând, vreau să spun că îmi doresc atât un învățământ, cât și o sănătate concurențiale. Cât mai mult privat în toate, cât mai multe opțiuni pentru elevi și pacienți. Pe de altă parte, trebuie observat că simpla opțiune doctrinară nu e de ajuns. Concurența în sănătate a adus clinici private curate, bine dotate, cu servicii excelente. În schimb, în învățământ, privatul nu înseamnă automat calitate, cel puțin în ce privește universitățile. Totodată, vreau să spun că nu împărtășesc opțiunea multora pentru educația la domiciliu, pe modelul american de home schooling. Într-o societate slab educată ca a noastră, educația la domiciliu va fi un alt nume al abandonului școlar.

Dar vreau să revin asupra motivelor pentru care educația și sănătatea sunt precare în România. Principalul vinovat este statul. În sănătate, fiindcă nu liberalizează total piața. Este profund inechitabilă dirijarea prioritară a contribuțiilor mele de sănătate – banii mei, privați, confiscați de stat fără să mi se lase vreo opțiune – către spitalele de stat. Rezultatul e că, din banii mei, nu pot alege, de pildă, să-mi fac analize gratuite la un laborator privat, ci sunt obligat fie să plătesc din nou, fie să recurg la serviciile mai proaste ale statului. Singurul sistem corect mi se pare cel privat, în care fiecare decide responsabil cât contribuie lunar și știe la ce servicii se poate aștepta. Confiscându-ne banii și risipindu-i în mod iresponsabil și adesea corupt, statul creează precaritate în sistemul de sănătate, acționează monopolist și profund inechitabil. Una e caritatea și solidaritatea cu cei lipsiți de mijloace, alta e deturnarea banilor tuturor și limitarea libertății de alegere.

În ce privește învățământul, sunt mai nuanțat. Eu nu privesc educația ca pe un serviciu, în care profesorii sunt furnizori, iar elevii și familiile lor sunt clienți. Văd școala mult mai conservator, ca transmiterea celor ce țin de civilizație generațiilor următoare. Este mai degrabă un act sacerdotal decât comercial: niște deținători ai culturii și științei, ai frumosului și utilului, le transmit tinerilor într-un exercițiu oarecum forțat – fiindcă elevii vor prefera oricând joaca, sportul sau amorul în fața lecturilor din Shakespeare, a ecuațiilor sau a cunoașterii istoriei. Scopul educației nu este să creezi specialiști sau profesioniști, sau să oferi tinerilor instrumentele pentru a-și câștiga pâinea – de acelea se ocupă formarea profesională. Educația păstrează civilizația, o face posibilă pentru încă o promoție, pentru încă o generație. Ea nu generează roboței profesionalizați, ci oameni civilizați, alfabetizați în știința și cultura civilizației occidentale.

Iată de ce consider periculoasă transformarea învățământului în formare profesională. Aceea intervine după însușirea unei temeinice educații generale. Altminteri, civilizația noastră va recădea în barbarie: o barbarie tehnicizată, informatizată, firește, dar la fel de inaptă în ordinea gândului, a frumosului sau a binelui.

Acum să reflectăm la privatizarea învățământului. E evident că instituțiile private nu se vor orienta către un ideal de civilizație, ci către profit, cerere și ofertă. Dacă societatea românească ar fi una rafinată, în care părinții ar vrea ca odraslele lor să fie oameni civilizați, privatizarea ar decurge fără probleme. Dar părinții vor un serviciu bănos pentru copiii lor, nu ca aceștia să distingă estetic între Enescu și manele, între Cărtărescu și Coruț, să-și cunoască istoria și să-și dezvolte gândirea logico-matematică. Nivelul ar scădea abrupt, sub ceea ce este astăzi, ca efect al unei gândiri pedagogice stupide. Privatizarea imediată și tembelă a învățământului la noi ar produce o multitudine de Spiru Haret, nu de Oxforduri.

Trebuie deci să avem extrem de mult discernământ și să nu fim ideologi. Un conservator este caracterizat în primul rând prin spiritul de finețe, acel „esprit de finesse” pascalian. Discernământul e așadar mai important decât ideologia.

În ce privește concurența reală în educație, factorul perturbator este încă o dată statul. Acreditând universități și oferind diplome naționale, și fiind totodată cel mai mare angajator, pune, legal, semnul egalității între diplomele universităților cu tradiție și cele de la Spiru Haret. Dacă nu ar mai exista diplome garantate de stat, ci doar diplome emise de universități, iar angajatorii ar fi cu toții privați, piața ar tria universitățile bune și le-ar falimenta pe cele slabe. Dar nu e așa. În situația dată, prefer un status quo și reforme punctuale, decât o liberalizare radicală a pieței de educație, din rațiunile expuse mai sus. Principiile „banul urmează elevul” și ierarhizarea universităților sunt reforme utile, prevăzute în Legea Educației, dar nepuse în practică de guvernarea Ponta.

ILD: Haideți să discutăm puțin și despre limbajul pe care dreapta îl utilizează. De ce este nevoie să susținem „economia socială de piață” și nu „economia de piață?”. Economia socială de piață e un concept ce avea o anumită logică la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Acum însă nu avem nici milioane de răniți și nici milioane de orfani sau văduve.

Adrian Papahagi: Nu, avem însă în România milioane de sărmani, milioane de oameni care nu au funcționat niciodată într-un mediu concurențial, milioane de oameni nedeprinși cu inițiativa. Trebuie să vedem și cu ce realitate socială operăm. Economia socială de piață, acest concept creștin-democrat născut în Germania anilor ’40 și pus în practică până azi a creat prosperitatea RFG. Gândirea lui Müller-Armack, Eucken, Böhm, Rüstow sau Röpke, transformată în guvernanță economică de Ludwig Erhard nu este un capitalism cu bemol, sau o economie de piață mai socialistă. Este doar combinarea gândirii liberale cu o preocupare socială. Cu alte cuvinte, nimic nu diminuează libera inițiativă sau mediul concurențial, nimic nu distorsionează piața. Socialul este doar o preocupare pragmatică a unei economii de piață funcționale, concurențiale, profitabile – sau înțelegerea faptului că o societate coezivă este mai funcțională și mai productivă decât una fracturată. Cel puțin, așa văd eu lucrurile: ca o înțelegere creștină a economiei, în care nu există contradicții între libertatea de a întreprinde și solidaritatea socială.

Dar, în fond, economia socială de piață germană nu e cu nimic mai puțin capitalistă decât cea britanică sau americană.

ILD: Cum vedeți viitorul României în regiune în contextul în care avem la est un actor ale cărui acțiuni amintesc tot mai mult de Uniunea Sovietică?

Adrian Papahagi: Privesc situația cu îngrijorare, dar dublez îngrijorarea prin intuirea unei șanse. Politicianul este mereu la pândă după oportunități, ascunse adesea în cea mai nefavorabilă conjunctură – priviți doar cum a transformat Traian Băsescu o situație catastrofală pentru el și pentru dreapta în șansa unei relansări.

Firește, agresiunea Rusiei confirmă gena totalitară a politicii acestei mari puteri. Rusia s-a comportat abuziv, stalinist, dovedind același dispreț față de dreptul internațional care o caracteriza în anii comunismului. Pe de altă parte, analize mai fine arată că Putin a acționat disperat, pentru a oferi unui popor ținut sub tiranie și în relativă precaritate materială un surogat de mândrie națională. E rețeta clasică: dacă nu poți oferi prosperitate și demnitate reale, oferă naționalism agresiv sau festivism. Olimpiada de la Soci a fost o tentativă de a ascunde mizeria sub fardul unei butaforii. Anexarea Crimeei anulează acel efect, oricum în parte ratat, și oferă rușilor senzația puterii, dar în același timp compromite imaginea internațională a Rusiei.

Demonstrația de forță a lui Putin este totodată și o dovadă de slăbiciune: fiindcă atractivitatea CSI este minimă, statele ex-sovietice sunt atrase prin constrângere. Cu toate acestea, prin oamenii Euromaidanului, Ucraina demonstrează că modelul atractiv rămâne cel occidental.

Șansa vine deci din decredibilizarea internațională a lui Putin și din deșteptarea europenilor și americanilor. Se pare că Ucraina și Republica Moldova vor profita de această situație, grăbindu-și integrarea europeană. Să nu ne pripim, însă, și mai ales să nu abordăm tema în cheia naționalist-securistă care ar face jocurile Moscovei.

ILD: De ce credeți că Europa este incapabilă să reacționeze la acțiunile militare ale Rusiei? De ce credeți că nici SUA nu reacționează ferm, așa cum ne-a obișnuit în trecut?

Adrian Papahagi: Europa a reacționat totuși corect, iar Angela Merkel a dovedit un bun leadership. Cu toate acestea, UE nu constituie o entitate puternică, federală, cu apărare și diplomație unică. Multe dintre statele ei au interese divergente: în timp ce Polonia tratează chestiunea politic, în spiritul unei experiențe istorice dureroase, Franța privește Rusia ca pe un partener comercial, de la care importă gaze și către care exportă nave de război.

În ce privește SUA, administrația Obama a dovedit că este afonă în politica internațională și tot mai dezinteresată de vechii aliați europeni. Cred că Rusia a administrat un duș rece atât unora, cât și altora. Așadar, tot răul spre bine. Reacția de condamnare categorică a anexării Crimeei care a venit de la Washington, Bruxelles, Berlin și Paris, ne arată că se mai deșteaptă și diplomațiile occidentale.

ILD: Apropo de ruși, cum vedeți această ideologie toxică promovată de Kremlin, via Alexandru Dughin?

Adrian Papahagi: Foarte prost, firește. Este un amestec de panslavism, asiatism, imperialism, naționalism și un pragmatism de proastă calitate. Uniunea Euro-Asiatică este răspunsul întârziat al unui imperiu sfâșiat între două lumi, care, neputând să aparțină niciuneia dintre ele deplin, încearcă disperat să fie în ambele. Problema Rusiei e imensă: ocupă o jumătate din Asia, dar o legitimează acolo o populație ridicol de mică, incapabilă să concureze cu giganți demografici precum China și India, sau cu performeri economici precum Japonia și tigrii asiatici. Pe de altă parte, tocmai masivitatea teritoriului său asiatic împiedică Rusia să fie un actor european important, precum Germania, Marea Britanie sau Franța, cum o predispun populația, cultura, limba și religia. Această Rusie întinsă pe două continente este un monstru paradoxal, deopotrivă puternic și slab, bogat și precar. Ideologia dughinistă îmbrățișată de Putin este așadar încercarea disperată și contradictorie a Rusiei de a-și crea un commonwealth pe care nu-l vrea nimeni, pe baza unei identități extrem de problematice.

ILD: Cum vedeți apariția pe teritoriul României a unor grupări anarho-comuniste, grupate în jurul unor cercuri radicale, precum criticatac? Credeți că aceste grupări radicale, deocamdată fără o mare influență, pot amenința pe viitor apartenența României la valorile și structurile euro-atlantice?

Adrian Papahagi: Ca om de dreapta, respect diversitatea opiniilor, chiar și atunci când acestea sunt radicale sau stupide. Nu doresc să instituim o poliție a gândirii sau o cenzură, și nu operez prin lipirea de etichete. Este simplu ca noi să le spunem „anarho-comuniști”, iar ei să ne catalogheze drept „neoconi”, „ultraliberali” sau – mai știi? – „legionari”, că tot e la modă printre urmașii comuniștilor. Eu însumi nu vreau să fiu redus la o etichetă: sunt creștin-democrat în cele sociale, creștin-conservator în cele morale, mai degrabă liberal în cele economice, etc.

Deocamdată, grupări precum Criticatac sunt marginale, chiar dacă au o anumită vizibilitate pentru publicul educat. Câtă vreme „atac”-ul lor nu devine armat, ci se rezumă la gândirea flască, limba de lemn și reșaparea marxismului, nu prezintă un pericol social. Lipsa lor de cultură, proasta lor așezare spirituală, intelectuală și istorică trebuie combătute doar când e cazul: cel mai adesea, e o pierdere de timp, fiindcă acești oameni nu au onestitate intelectuală. Cu ei nu funcționează maieutica sau arta dialogului, iar duelul în clișee ideologizante sau escaladarea sofismelor sunt dizgrațioase și nedemne.

Datoria noastră nu e să ne luptăm cu aceștia cu instrumentele lor, ci să convingem lumea de justețea viziunii noastre. „Elocvența care convinge prin blândețe”, cum spune Pascal. Să fim buni acolo unde ei sunt înrăiți, să fim flexibili și toleranți acolo unde ei sunt bățoși și arțăgoși, să mânuim silogismul când ei recurg la sofisme, să vorbim româna bună și frumoasă când ei produc doar rumegușul newspeak-ului marxist, să fim patrioți și apropiați tradiției când ei se vădesc cozi de topor. Adevărul învinge iar generozitatea copleșește.

ILD: Dacă aveți ceva de adăugat sau un mesaj pe care doriți să îl transmiteți cititorilor ILD, vă rog să o faceți.

Adrian Papahagi: Vreau doar să vă transmit aprecierea mea pentru efortul intelectual și polemic al grupării ILD. Opera de culturalizare politică pe care o faceți este admirabilă prin tenacitate și inteligență. Evitați să cădeți în -isme, în ideologie. Păstrați mereu linia tradiției: ea nu poate sminti, atunci când tradiția e cea corectă, ancorată în firea lucrurilor, în adevăr și dreptate.