Să continuăm ce am început acum două zile. Îmi propusesem să aduc lumină asupra patologiei anticapitaliste a feminismului românesc. În acest sens, am hotărât să analizez două articole de pe Feminism România. Primul a fost tratat în articolul precedent, acesta este al doilea.

Articolul #2:

„Ce vrea capitalismul de la femei”

În care aflăm cât de inuman este capitalismul sălbatic denunțat de „intelectualii” Vasile Ernu, Costi Rogozanu și prietenii lor de „idei” de pe platforma Pudel Atac, cum este legat el de exploatarea sexuală a femeii și de ruperea legăturii naturale între muncitor și rodul strădaniei lui (în cazul de față, asistența socială asigurată de statul socialist multilateral-falimentar).

Panseul nr.1

Trebuie spus că încă România e departe de o astfel de situaţie, a Germaniei, întrucât nici nu a legalizat prostituţia, nici nu are barem pentru şomaj, nici nu înţelege cum trebuie să se ocupe statul de găsirea unor locuri de muncă pe măsura calificărilor unei persoane, nici oamenii nu ştiu cum funcţionează obligaţia şomerilor de a accepta ofertele puse la dispoziţie. Însă în ţările capitalismului dezvoltat, lucrurile sunt mult mai clare: eşti şomer, şomeră, trebuie să accepţi un loc de muncă pentru că altfel nu mai primeşti nici un ajutor de la stat – fiind bineînţeles unul substanţial, nu un mizilic românesc.

Traducere misogină
1. Spre deosebire de social-democrata Germanie, România nu a legalizat prostituția. Asta e bine. Cred. Totuși, e greu de spus cu precizie dacă e bine ori e rău. Pe de o parte, Feminism România pare a condamna fenomenul. Pe de altă parte, Critic Atac, unul dintre site-urile pe care le promovează, afirmă în unul din articolele Victoriei Stoiciu că prostituția este o muncă precum oricare alta, imaginea ei reală fiind doar deformată de pudibonderia falsă a societății ipocrite în care trăim.

2. Spre deosebire de social-democrata Nemția, România nu prea le are cu șomajul: nu își recunoaște datoria de a-i ajuta pe șomeri în găsirea unui loc de muncă, iar cetățenii nu știu în ce mod ajutorul de șomaj este condiționat de ofertele puse la dispoziție și refuzate de șomeri. Asta e rău.

3. În „țările capitaliste dezvoltate”, ajutorul de șomaj – de dimensiuni arhisuficiente – depinde direct de acceptarea locurilor de muncă propuse. Și asta e poate cel mai rău pentru că de la alții avem pretenții, mai ales atunci când au instituit de atâtea zeci de ani mult-lăudatul, dar complet nefuncționalul, stat asistențial.

Observații misogine
1. În ciuda ideilor tembele ale lui Silviu Prigoană privitoare la subiect, prostituția rămâne o îndeletnicire ilegală în România. Statul-pește nu a fost încă instituit, dar poate că nici nu e nevoie, doar același stat român tolerează, prin înalții săi reprezentanți din poliție și magistratură, peștii și nobilele lor activități „economice”. În practică, acest colaboraționism se concretizează printr-o legislație ce nu este îndeajuns de dură nici în ceea ce le privește pe prostituate (multe dintre ele victime ale traficului de persoane sau altor forme de abuz sexual), nici pe clienții lor, cu atât mai puțin pe adevărații demoni ai crimei organizate ce prosperă din comercializarea actului sexual. Marii afaceriști ai sexului trăiesc bine mersi în România-țară-care-nu-a-legalizat-prostituția. Când ați văzut ultima dată proxeneți plimbați de forțele de poliție până la tribunal și apoi mutați în pușcărie măcar pentru 10 ani?

2. Da, este adevărat, România nu se pricepe la reglementarea șomajului, ceea ce este rău, dar din cu totul alte motive decât cele pe care lasă să se întrevadă autorul feminist al articolului de pe Feminism România. Problema nu este că România face prea puțin pe statul-dădacă ori cetățenii români nu ies în stradă pe model francez (la orice modificare în direcția responsabilizării economice a individului, hop cu „HuuuuuooooO, huooooooții! Jos Capitalismul!”, cântat Internaționala și agitat drapelele roșii), ci inabilitatea celei mai mari părți din populația României de a se rupe de mentalitatea asistențialistă.

3. Problema este alta. Șomerul de profesie, atât de des întâlnit în România, este un blatist prin definiție. Nu contribuie cu nimic la bunul mers al societății, bunăstarea lui depinde de alții, dar are pretenția de a i se asigura un anumit standard de viață, cât mai înalt. De!, după mințile iluminate, ajutorul de șomaj intră în categoria drepturi fundamentale ale omului. Figurează, pesemne, alături de dreptul la viață. Poate chiar se confundă cu el, mai știi? Dar ce ciudat funcționează! Șomerul este într-atât de idiot, încât lăsat liber nu este în stare să își drămuiască proprii bani pe care i-a câștigat cât timp a fost angajat, dar este perfect capabil să emită judecăți asupra membrilor productivi ai societății și banilor lor.

4. Ajutorul de șomaj „substanțial” este un îndemn la fuga de muncă. Nu este întâmplător că românii au ajuns să culeagă căpșunile spaniolilor sau să șteargă la fund bătrânii italienilor! Cândva, spaniolii și italienii au fost la fel de săraci ca noi. Între timp, însă, au dat de prea mult bine și li s-a urât cu munca asta ingrată. Au sfârșit jalnic, prin a se considera prea buni pentru muncile astea „joase”, fundamental nedemne de nasul lor indiferent pregătirea pe care o aveau.

5. Fenomenul este realmente fascinant. Mintea parazitului socialist consideră că a mătura gunoiul este înjositor, dar trăitul din banii altora – prin redistribuția operată de statul asistențial care ia de la muncitorul X pentru a-i da trântorului Y – este nobil și chiar firesc. În realitate, parazitismul este imoral, indiferent de forma pe care o ia, primitivă ori aparent sofisticată. Lucrătorul onest, chiar și simplu gunoier, este superior moral tuturor acelora care stau cu mâna întinsă la stat sau cu pumnul încleștat, urlând împotriva capitalismului și cerând altora să le facă ordine în minte și viață. Același gunoier este superior moral și snobilor care abuzează de funcțiile pe care le dețin pentru a extrage și mai multe privilegii plătite de alții.

6. Cei care refuză să muncească nu au dreptul moral la ajutor de șomaj. El este destinat celor care au probleme reale în a-și găsi de muncă, nu filfizonilor care strâmbă din nas la ce li se oferă și așteaptă un post pe măsura pretențiilor lor absurde (poate acela de director de bancă?).

7. „Dacă, moral vorbind, pe unul care s-a născut în imposibilitatea de a munci, de a se susține, este omenesc să îl susții, la fel de moral vorbind, pe acela care freacă menta în așteptarea regimului socialist care să îi pună în farfurie și să mestece în locul lui ar trebui să il batem cu pisica cu 9 cozi.”

Panseul nr.2

În cazul de mai jos explicaţia e aşa: o fată de 25 de ani a rămas fără slujbă fiind concediată de la locul de muncă. Ea trebuie să accepte ceea ce forţele de muncă îi oferă, anume să lucreze într-un bar. Până aici nu e nici o problemă. Însă pe fondul legalizării prostituţiei directorul barului a inclus în fişa postului de lucrătoare la bar şi servicii sexuale pe care trebuie să le presteze angajata. Tânăra nu vrea şi refuză postul. Noi o credem, pentru că ştim că femeile nu vor să se prostitueze, contrar celor care cred că dacă li s-a propus asta, sigur “şi-au căutat-o”. Ei bine, în aceeaşi logică a capitalismului, asistenţa pentru forţele de muncă îi spune fetei că îşi pierde alocaţia (venitul minim garantat) pentru că a refuzat un loc de muncă. Pare o anecdotă, nu?

Traducere misogină
1. Unei tinere fără slujbă i se oferă un loc de muncă într-un bar. Contractul conține clauze ascunse: prestarea de servicii de natură sexuală (prostituție). Asta e, desigur, rău.

2. Asistența statului social-democrat german nu o crede și taie alocația de șomaj. Asta e și mai rău.

Observații misogine
1. Nici un om liber nu este obligat să se angajeze împotriva voinței lui, după cum nimeni nu este obligat să acționeze împotriva propriei conștiințe. Există libertatea de a alege, după cum există instituția demisiei. În cazul de mai sus era destul de clar că postul oferit era un pretext pentru racolarea fetei într-un bordel. Tânăra a procedat corect că a refuzat oferta proxenetului care conducea barul, chiar dacă a fost dezamăgită de consecințele gestului ei de demnitate.

2. În lipsa unor dovezi, asistența statului german nu putea face nimic, doar nu era să o creadă pe cuvânt. Datorită gradului mare de asistențialism oferit de modelul economic instituit de Republica Federală, Germania s-a chinuit ani la rând cu rate ale șomajului foarte mari. În mod cert, statul german dorește să evite cu orice preț revenirea la o astfel de realitate, mai ales acum, când cancelarul Angela Merkel face tot ce poate pentru a salva proiectul eurocrat. Așadar, la mijloc nu se află misoginismul instituțional din mintea feministelor, ci imposibilitatea verificării faptelor. A nu se uita vreun moment că vorbim despre asistența pentru forțele de muncă, nu de serviciile secrete ale Bundesrepublik Deutschland!

3. Capitalismul nu are nimic de a face cu această întâmplare nefericită. Nu capitalismul a concediat-o pe tânără, ci angajatorul ei; nu el i-a propus un post de barman, ci un proxenet care poza în patron de bar. Contează? Desigur că nu. Când la mijloc se află ura patologică față de capitalism, nu mai cântărește decât ficțiunea resentimentară ce proclamă solemn că „sistemul capitalist” vrea ceva „de la femei”. Ce !

4. În realitate, socialismul produce prostituție, nu capitalismul. Socialismul creează o cultură a dependenței, elimină demnitatea personală și îl face pe om să creadă că nu este răspunzător de destinul propriu. Țările unde domină zdrobitor viața politică și economică sunt caracterizate prin foamete și o cruntă sărăcie. Un bun exemplu este Cuba, stat în care se practică un comerț sexual dezgustător. Ce să mai zicem de țările asiatice unde viața unei femei valorează încă și mai puțin decât în America de Sud și fetele sunt avortate, ucise ori vândute ca bunuri?

Încheiere
Dacă feministele ar fi cu adevărat interesate ca femeile să ducă o viață bună și demnă, ar dori extinderea capitalismului pe întreg globul. În schimb, ele preferă să rămână prizonierele unui anticapitalism primitiv de sorginte marxistă, condamnându-și suratele la o viață de mizerie și suferință, fizică și psihică, totul în numele unei uri fără leac.

Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoşa resentimentului ei, tranşează totul printr-o samavolnică şi suverană ticăloşie. Urăsc, deci exist.

André Glucksmann