Cu bagajul făcut şi cu mintea supraîncărcată de dubii „trădătoare”, mă îndrept spre Israel, pe trotuarul celălalt. Nu îndrăznisem să spun nimănui, nici măcar lucrătorilor UNRWA occidentali, că intenţionam să merg în Israel. O vizită în Israel, trecută sau viitoare, ajunge pentru a te califica drept inamic, sau mai degrabă spion. Psihoza arabă (termen cam înflorit dar nu exagerat) în ce priveşte Israelul este oficială şi infecţioasă. Probabil că mulţi indivizi rezonabili în ţările arabe pot gîndi calm despre Israel şi despre relaţiile arabo-israeliene. Dar preferă să nu deschidă gura.

Cînd treci dintr-o parte a Ierusalimului, adica Iordania, în cealaltă parte a Ierusalimului, adica Israel, pătrunzi într-un tărîm imaginar. Iei un taxi, mergi pe străzi normale şi deodată ajungi la un post de frontieră iordanian, pe o stradă în mijlocul oraşului. Aştepţi un pic în gheretă pînă se verifică dacă numele din paşaport figurează pe lista de ieşire. După această formalitate, vine un hamal tînăr şi politicos care-ţi transporta valiza cîteva zeci de metri. Îi dai bacşiş şi el îţi lasă valiza pe veranda unei case care nu mai există. Casa a fost rasă de tir de artilerie acum cîţiva ani. De jur împrejur sunt case bombardate. Pe un trotuar al străzii este Iordania, cu soldaţi care rîd în casele bombardate, pe celălalt, Israelul, cu frînghii de rufe întinse la uscat. Mai mergi cîteva zeci de metri. Bagajele ţi-au rămas în urmă. Ai ajuns la postul de frontieră israelian. E ca şi cum ai trece rîul Styx, într-o singură direcţie. După ce treci din Iordania în Israel pe drumul ăsta nu mai ai cale de întoarcere. Blocada arabă a Israelului se extinde şi asupra vizitatorilor din străinătate. Trebuie să zbori din Israel spre un teritoriu neutru şi s-o iei de la capăt, bineînţeles dacă mai ai trecere la arabi după ce ai pus piciorul în Israel.
Deoarece nici o ţară arabă nu-ţi mai dă viză de intrare dacă ai viză de intrare din Israel, viza israeliană ţi se acordă pe o foaie separată. Unele state emit două paşapoarte pentru cetăţenii lor,
După ce poliţia israeliană de frontieră îţi verifică viza, vine un hamal israelian, la fel de tînăr şi curtenitor ca şi cel iordanian, îţi ia bagajul de pe veranda casei care nu mai există din ţara nimănui. Îi dai bacşiş şi el îţi pune bagajul într-un taxi care te duce la hotel, cîteva străzi mai încolo. Hotelul din Israel are vedere spre oraşul vechi al Ierusalimului cu frumoasele sale ziduri, unde locuiai acum tresi sferturi de oră. Acesta nu este un război după definiţia noastră de război. Obiectivul acestei stări de nu pace şi nu război este să distrugă Israelul, care rămîne nedistrus. Nu înţeleg exact ce obţin ţările arabe din această stare de lucruri. Poate că au nevoie de un inamic acceptabil pentru toţi, ca forţă unificatoare, ciment pentru naţionalismul lor.

Doream să vizitez arabii palestinieni din Israel, cei care nu fugiseră, cei care nu erau refugiaţi. Mă gîndeam că dacă îi văd la ei acasă poate înţeleg mai bine mentalitatea fraţilor lor din exil. Îmi lipsea un element important, pe care deocamdată nu-l cunoşteam şi nu-l puteam defini . Şoferul meu în Israel era un evreu israelian, născut în Israel, care vorbea araba ca pe o a doua limbă maternă şi care semăna cu Nasser ca două picături de apă. I-am spus că vreau să merg în vizită la Meron, un munte din Galilea. Mi-a răspuns că la Meron se află un templu antic al evreilor, mormîntul unui rabin vestit, o sinagogă şi un seminar religios evreiesc, şi că el nu ştie că la Meron ar mai fi şi altceva. Hai să mergem să vedem. Aşa că am luat-o spre nord prin ţara acestui om, ţară care este un monument al voinţei neobosite şi al încăpăţînării umane. În 1949, noii veniţii, ca nişte furnici, plantau copaci – primul lor serviciu. Păreau că plantează fire de iarbă – un act de credinţă milostivă. Copacii crescuseră între timp Sunt nenumărate schimbări în Israel, dar satele arăbeşti presărate de-a lungul drumului spre Nazareth nu s-au schimbat.
Vechile case de paiantă sau de piatră încă stau ghemuite împreună şi par să creasca una din alta. Sunt fermecătoare, pitoreşti, primitive şi jalnice, dar nu pentru ţăranii arabi – aşa au fost casele lor dintotdeauna, aşa le place şi aşa vor să continue.

Urcăm sus pe munte. Între sinagogă şi templul vechi de 2000 de ani, găsim într-adevăr casa aristocratului din Meron, cel care mi-a dăruit un trandafir pe vîrful unui munte din Liban. În sat nu erau mai mult de 12 case. Palatul mukhtarului era o şură lungă de piatră, cu o verandă îngustă şi urîtă, susţinută de şine de cale ferată ruginite în loc de bîrne de lemn. Restul de case erau mici, construite din piatră necioplită de culoarea mierii care se găseşte din abundenţă pe cîmp, cu tradiţionalele şi graţioasele uşi şi ferestre. În interior casele arată ca nişte grajduri, dacă nu chiar mai jalnic. Cîmpiile şi livezile roditoare descrise de refugiaţii din Meron erau de fapt rîpele muntelui din spatele satului, unde sătenii cultivaseră tutun şi ceva fructe şi smochine. Satul nu fusese electrificat şi nu avea canalizare. Femeile aduceau apă, pe cap, din valea de la picioarele muntelui. Priveliştea este ceva de vis. Luat punct cu punct, la Meron nu e mai bine decît în tabăra de refugiaţi de la Mia Mia; dar memoria este magică şi Meron înseamnă acasă.
Lîngă aceste magherniţe sunt resturile unui templu măreţ. Blocurile de granit din fragmentele de zid sunt la fel de masive ca şi cele din zidul Templului lui Solomon din Ierusalim. Coloanele rupte sunt enorme, fără nici un fel de decoraţii, şi deodată parcă îl vezi pe Samson trezindu-se la viaţa şi frîngînd coloane adevărate, ca şi acestea. Aici, acum 2000 de ani, evreii înălţau rugăciuni dintr-un templu nou, pentru că două milenii nu înseamnă mare lucru în istoria evreilor sau a acestei ţări. Tot aici, printre buruienile care cresc în jurul zidurilor lor joase, rămîn şi casele abandonate ale descendenţilor unui neam de războinic străini, arabii care au invadat această ţară şi au cucerit-o cînd templul avea deja 600 de ani şi era probabil în ruine. Să fi fost locuitorii Meronului fericiţi cînd trăiau pe acest munte? Li se părea că trăiesc în paradis? Şi de ce au fugit? Acest loc nu pare să fi fost afectat de război.

La 1 ianuarie, 1960, statisticile israeliene înregistrau în Israel 159.236 musulmani, 48. 277 creştini şi 22.351 de druzi. Probabil că aceste cifre au crescut deja, dar constituie o bază de calcul. Aproximativ un sfert de milion de arabi trăiesc în Israel. Populaţia evreiască, adunată din toate colţurile lumii, număra 1.858.841 de suflete. Aceşti oameni atît de diferiţi trăiesc pe o suprafaţă de 8.300 de mile pătrate de teren stîncos şi nisipos, frumos dar recucerit cu dragoste şi multă trudă de la natură, dintre care o treime este de fapt deşert recalcitrant. Druzii sunt o sectă separată şi secretă, şi reprezintă un fenomen: sunt fericiţi. Ei au încredere în evrei şi acceptă prezenţa lor. Druzii sunt cetăţeni loiali ai Statului Israel. Restul de arabi sunt altă poveste.

Am vizitat un sat de arabi creştini lîngă graniţa cu Libanul, un sat de arabi musulmani pe cîmpia de coastă de lîngă Acco, două sate musulmane de la graniţa cu Iordania, precum şi un preot catolic în Acco, frumosul oraş al cruciaţilor.
Vroiam să caut profesori arabi, sperînd că vorbesc englezeşte şi că sunt oameni cu carte care cunosc sentimentele nutrite de comunităţile lor şi care se gîndesc la problemele arabilor. Arabii preferă să trăiescă în comunităţile lor, au sistemul lor de învăţămînt – şcoli unde se predă în limba arabă, după principii arabe. Nissim, şoferul, avea sa-mi servească de translator pînă ce aveam să găsesc un vorbitor de engleză, după care urma să se retragă. Nu doream ca interlocutorul meu să se simtă stingherit de prezenţa unui străin. Numai că nu era nevoie de asemenea temeri şi precauţii. Sinceritatea arabilor este dovada libertăţii de care se bucură în Statul Israel, unde nu sunt intimidaţi de nimic.
Profesorul din satul de creştini, tînăr, atrăgător, subţire, albit prematur, îşi lucra grădina în răcoarea serii. Avea o casă frumoasă, modernă, o soţie tînără şi modernă. Şi după şase ani de căsătorie primul copil – o fetiţă de şase luni pe nume Mary, pe care şi el şi soţia lui o adorau de nu-şi puteau lua ochii de la ea în acelaşi timp. Profesorul era sănătos, prosper, respectat, îşi practica nestingherit meseria pe care şi-o alesese, era un om iubit şi iubitor; un om norocos oricum ai intoarce-o. După ce l-am ascultat ore în şir, am găsit reperul care îmi lipsise şi m-am simţit neajutorată:
– Marea Britanie i-a ajutat pe evrei, zicea profesorul. Englezii ne-au dat arme şi nouă şi ţărilor arabe. Dar gloanţele noastre nu erau bune. Englezii le-au dat arabilor gloanţe stricate. Patru din cinci gloanţe erau stricate. Cînd ne-am dat seama, am fugit în Liban pentru două săptămîni şi apoi ne-am întors.
– A murit cineva în timpul luptelor?
– Nu, nimeni. Da, am refuzat partajul. Nu i-am vrut pe evrei aici; am vrut toată ţara pentru noi, pentru că aşa se cuvine. Am pierdut numai din cauza ONU şi a puterilor occidentale. Imperiul Otoman a strivit mîndria arabilor. Puterile occidentale i-au împărţit pe arabi în multe state după primul război mondial, pentru a-i slăbi. În războiul din 1948, satul vecin a fost bombardat de evrei. Ne-am dat seama că nu avem nici o speranţă.
(Inspiraţi adînc – la vremea respectivă aviaţia israeliană consta din 19 avioane Piper Cub, avioane mici şi drăguţe, nu bombardiere; satul vecin era la 13-14 km distanţă.)
– Acum avem zone militare de-a lungul tuturor graniţelor. Trebuie să cerem voie să ne deplasăm sau să lucrăm în diverse locuri. Ne-au luat pămînturile şi au făcut din ele zone militare. Da, ne-au despăgubit, dar foarte puţin.
– La preţul în vigoare în timpul mandatului? Înainte să fie mărit de evrei?
– Aşa ceva. Poate mai ieftin. Chiar acum doi băieţi din sat au fost prinşi la graniţa cu Libanul. Libanezii i-au trimis înapoi. Acum îi anchetează israelienii. Cum pot să fie doi copiii aşa de mici spioni?
– Nu ştiu, dar nu uita ca ţările arabe sunt în stare de război cu Israelul. Cred că evreilor nu le e uşor să aibă încredere în arabi.
– Au dreptate să nu aibă încredere în 50% din arabii din ţara asta.
– Şi de unde vrei să ştie în care 50% să aibă încredere ?
– Evreii ştiu totul. Au spioni în toate satele arabe. Aici e unul, evreu, toată lumea îl cunoaşte.
– Ce rost are să ai un agent secret dacă toată lumea ştie cine e?
– Peste tot e plin de turnători. Nu ştiu de unde au învăţat arabii să fie spioni.
Disperarea din vocea lui era reală.

– Acum în ţara asta învăţămîntul este obligatoriu pînă la vîrsta de 14 ani. Asta e foarte bine.Pînă acum nu am avut aşa ceva. Dar musulmanii nu-şi trimit fetele la şcoală jumătate din timp şi nu-şi trimit nici băieţii dacă pot sa cîştige un ban. Amenda e de cinci lire. Ce însemnă cinci lire pentru un tată de copii?
– Deci ai vrea ca evreii să vă pună şcoli la dispoziţie, să vă oblige prin lege să mergeţi la şcoală, să oblige arabii şi druzii să se bucure de beneficiile învăţămîntului? Atunci nu i-aţi urî şi mai tare pe evrei?

E de acord cu mine, zîmbeşte şi continuă:
– Nasser cumpără arme din Rusia pentru ca nu a putut obţine arme din vest. Populaţia Egiptului este de 22 de milioane, deci are nevoie de mult mai multe arme decît Israelul, care are două milioane de locuitori. Numai că Nasser nu e nebun, n-o să pornească un război. Nasser investeşte în reforme sociale aceaşi sumă pe care o cheltuieşte pe armament. Toţi copiii merg acum la şcoală în lumea arabă.
– Ai fost vreodata într-o ţară arabă? Ai fost în Egipt?
Bem cafea, aprindem ţigări, şi mă pregătesc pentru o porţie suplimentară de edificare.
– Regii arabi nu erau adevăraţii reprezentanţi ai popoarelor arabe care au pornit la război contra Israelului. Dar acum trebuie ca toţi refugiaţii să se întoarcă şi să partajăm ţara.
De data aceasta mă hotărăsc sa iau ferm poziţie pentru a verifica dacă există un numitor comun unde minţile noastre pot accepta date şi raţiune.
– Atunci te rog să ai răbdare cu mine şi să-mi explici. Sunt o americancă oarecare şi încerc să înţeleg cum funcţionază mintea arabilor. Fără prea mare succes. Vreau să punem cîteva lucruri în ordine şi te rog să mă corectezi dacă greşesc.

În anul 1947, ONU a recomandat partajul Palestinei. Am văzut harta pentru partaj şi am studiat-o atent. Poate mă înşel, dar nu mi s-a părut că arabii ar fi fost păcăliţi în ceea ce priveşte procentul de pămînt fertil. Idea era ca partajul să fie acceptat pentru ca evreii şi arabii să fie de acord să coexiste în cadrul unei uniuni economice. Bineînţeles că ţările arabe vecine trebuie să fie paşnice şi să coopereze, altfel planul eşuează. Evreii au acceptat partajul; părerea mea este că au simţit că trebuie să accepte. Înăuntrul Israelului erau de două ori mai mulţi arabi decît evrei, iar în afară erau înconjuraţi de cinci state arabe cu cinci armate şi peste 40 de milioane de cetăţeni ostili. Pînă aici suntem de acord?
– De acord.
– Guvernele arabe şi arabii din Palestina au respins planul în mod categoric. Că aţi vrut întreaga ţară nu e un secret. Declaraţiile reprezentanţilor arabi la ONU sunt binecunoscute. Guvernele arabe nu au ascuns faptul că au pornit războiul împotriva Israelului. Iar voi, arabii din Palestina aţi fost de acord, aţi vrut acest război. Aţi fost convinşi, şi eu cred că oarecum pe bună dreptate, că o să învingeţi, şi o să învingeţi repede. Situaţia semăna mai degrabă cu un pariu sigur decît cu o loterie. Dar aţi tras lozul şi aţi pierdut. Eu pot să înţeleg de ce de atunci căutaţi explicaţii pentru înfrîngere, pentru că într-adevăr pare de necrezut. Eu una nu primesc explicaţiile voastre, dar asta n-are nici o importanţă. Important e că aţi pierdut.
– Da.

Incredibil, în sfîrşit, orientul şi occidentul sunt de acord în materie de semantică.

– Dar tu spui acum că vreţi să vă întoarceţi în trecut. Acum vreţi partajul. Deci voi de fapt spuneţi – hai să uităm că am pornit la război, hai să uităm că ne-aţi înfrînt, pentru că în ultimă instanţă partajul e o idee bună şi rezonabilă. Te rog să-mi răspunzi pentru că trebie să ştiu. Dacă lucrurile stăteau invers, dacă evreii ar fi pornit războiul şi ar fi pierdut, dacă voi aţi fi învins, aţi accepta acum partajul? Aţi renunţa la o parte din ţară şi aţi da voie la 650.000 de refugiaţi evrei care au fugit din calea războiului să se întoarcă înapoi?
– Bineînţeles că nu, răspunde fără urmă de ezitare. Dar n-ar fi existat refugiaţi evrei, pentru că n-ar fi avut unde să se ducă. Ori ar fi murit, ori în mare cu ei.

Aşa am primit indiciul care îmi lipsea. Termenul fantezist care este astăzi la modă – empatie – posibilitatea de a pătrunde în emoţiile altora. Apreciasem şi admirasem refugiaţii ca indivizi, dar nu simţisem o empatie generală pentru ei, şi iată că am înţeles şi de ce, datorită acestui profesor cumsecare şi cu păr cărunt. E greu să compătimeşti pe cineva care se compătimeşte numai pe sine. E greu să-ţi fie mile de nemiloşi. Pentru ca să facă să ţi se strîngă inima cu adevărat, cei care strigă în gura mare după justiţie trebuie să fie nevinovaţi. Nu se poate să doreşti o victorie profitabilă în război, nu se poate să dai vina pe toată lumea pentru că ai pierdut războiul şi să rămîi nevinovat. Se prea poate că unii din ei sunt nefericiţi şi că civilizaţia s-ar prăbuşi (aşa cum s-a prăbuşit în Germania nazistă) dacă majoritatea oeamenilor nu s-ar mobiliza să-şi ajute semenii. Dar există o diferenţă profundă între victimele unui ghinion şi victimele unei nedreptaţi. Ştiam exact unde este empatia mea acum, graţie unui profesor de şcoală.

– Ai urmărit procesul lui Eichmann?, îl întreb. În Israel se publică în limba arabă un cotidian, săptămînale şi există şi o staţie de radio.
– Da, zilnic, răspunde strîmbînd din nas cu dezgust.
– Şi nu crezi că toţi evreii din Israel sunt convinşi că s-ar fi putut evita masacrarea poporului lor dacă evreii ar fi avut o patrie unde să se poată refugia? Crezi că nu ştiau ceea ce ai declarat adineauri, anume că n-ar fi fost refugiaţi evrei de aici – că ar fi murit sau ar fi fost aruncaţi în mare? Nici asta nu te ajută să-i înţelegi un pic?

Profesorul ridică din umeri şi zîmbeşte – e de acord cu mine, dar nu asta este problema:
– În 1948 arabii nu erau uniţi. Din cauza asta am pierdut războiul. În 1956 evreii l-au bătut pe Nasser. Nasser nu mai vrea război. Dar cînd o să fie aici 5 milioane de evrei, evreii o să vrea război, pentru că o să aibă nevoie de pămînt.
– Israelul e cam de mărimea statului New Jersey din America. Şase milioane de oameni trăiesc foarte bine în New Jersey. Israel poate deveni un stat industrializat, un stat folositor.
– Ba nu, naţiunile arabe nu vor permite acest lucru – nu vor face comerţ cu Israelul, nu permit navelor israeliene să treacă prin canalul Suez. Statele arabe nu acceptă Israelul şi nu vor permite Israelului să facă ce spui tu.
– Atunci nu e nici o speranţă. De cînd mă ştiu, cei care ameninţă cu război, mai devreme sau mai tîrziu declanşează un război. Dacă politica arabo-israeliană continuă aşa, prietene, se poate ca noi toţi, de pretutindeni, tu şi soţia ta şi Mary, eu şi soţul meu şi copilul meu – toţi vom avea privilegiul de a muri în cel mai stupid război.

Era convins că glumesc, ca străinii. Acest om nu văzuse niciodată nici măcar umbra unui război major, nici nu-şi putea imagina un asemenea război. Pentru el război înseamnă ceva care ţine cîteva săptămîni, timp în care tragi gloanţe defecte în direcţia unui inamic care se află departe, unde nu moare nimeni, unde fugi un pic şi vii înapoi la casa ta nevătămată şi la o viaţă bună, mai bună din punct de vedere material decît cea dinainte. Nici unul dintre aceşti arabi nu a trecut prin suferinţele îndurate de supravieţuitorii războaielor moderne. Nici unul din ei nu-şi poate închipui o asemenea catastrofă.

Profesorul creştin mă trimite la prietenul său, profesor musulman din satul Masra, aflat în cîmpia de lîngă Acco. Profesorul musulman, un tînăr superb, cu ochi negri, mă primeşte într-o cameră friguroasă cu pereţi goi de ciment, mobilată sărăcăcios cu un birou urît, un dulap, scaune simple şi un pat. Profesorul purta o pijama în dungi şi urme de pastă de ras, dar avea maniere princiare. Trecem imediat la subiect.
Înainte de 1948 Masra avea 350 de locuitori; acum are 200 care lucrau la kibuţurile din jur şi la fabricile din Acco deoarece nu prea aveau pămînt. Relaţiile cu evreii fuseseră întotdeauna foarte bune.

– Aici nimeni nu a tras în evrei, şi nici evreii nu au tras în nimeni (vă rog să observaţi ordinea evenimentelor). Dar acum Masra a crescut şi s-a umflat – 900 de refugiaţi trăiesc în prezent în Masra.
– Refugiaţi?
– Da, oameni din satele de acolo, îmi arată cu mîna terenurile de dincolo de uşă.
– Cum, oameni din satele vecine?
– Da, da, satele de acolo, să fie vreo şapte km pînă acolo.
– Şi asta se consideră refugiaţi.
– Bineînţeles. Aici nu au fost lupte, dar oamenilor le-a fost frică şi au fugit în satele druzilor, unde ştiau că n-o să li se întîmple nimic, pentru că druzii întotdeauna s-au avut bine cu evreii. Pe urmă au venit aici. Guvernul israelian nu le dă voie să se întoarcă la satele lor. Le-a oferit pămînt, dar oamenii au refuzat. Înainte de război numai tatăl meu îşi trimitea băieţii la şcoală, în alt sat. Acum avem şcoala noastră în sat, cu 240 de elevi, 100 de fete şi 140 de băieţi. Avem apă la robinet şi lumină electrică în toate casele. Aşa ceva nu a existat înainte. Nimeni nu avea radio, acum avem 100 de aparate de radio, avem şi frigidere. Oamenii cîştigă bine.
– Deci trebuie să fie fericiţi.
– Nu, nimeni nu e mulţumit. Toţi vor să se întoarcă casele dinainte, chiar dacă nu aveau apă, lumină şi bani.
Oamenii de aici ştiau că refugiaţii „trăiesc în condiţii bune”, el însuşi avea fraţi în Liban şi Siria, fraţi care o duceau bine. De unde ştia lucrurile astea? Din mesaje pe care le trimiteau la Radio Israel, care la difuza. Apoi aşteptau răspuns de la Radio Liban; aşa circulau veştile între familii.
Dar acum toţi refugiaţii trebuie să se întoarcă în Israel şi ţara trebuie partajată. Îi explic aşa cum îi explicasem prietenului său creştin: dacă arabii ar fi cîştigat războiul, ar fi acceptat partajul ?
– Nu, bineînţeles că nu. Niciodată. Am permite unui mic număr de evrei să trăiască aici ca imigranţi, dar nu ca stăpîni, în nici o parte a Palestinei.
– Ce crezi tu ca i-a determinat pe oameni să fugă şi să devină refugiaţi?
Frica. Toată lumea auzise de Dir Yassin şi se aşteptau ca istoria să se repete aici. Înăuntrul Israelului arabii nu au nevoie de istorii de masacre şi nu se folosesc de ele; ei nu au nevoie să justifice refugierea, pentru că ei sunt acasă. Dar ştiu ce s-a întîmplat în jurul lor, vecinii ştiu ce s-a întîmplat, şi relatări despre masacre ar fi inutile. Dar amintesc satul Dir Yassin de lîngă Ierusalim, unde într-adevăr a avut loc un masacru [părerile sunt împărţite, vezi Minciuni gogonate, n.m.], la data de 9 aprilie 1948.
Războiul arabo-israelian, declanşat pe 15 mai 1948, a fost precedat de luni şi luni de „incidente”.(„Din prima săptămînă a lunii decembrie 1947 au început în Palestina tot felul de tulburări. Arabii au declarat în nenumărate rînduri că vor opune rezistenţă armată partajului şi hotărîţi să-şi demonstreze opoziţia, au atacat aşezări evreieşti de pe teritoriul Palestinei” – Trygve Lie, În serviciul păcii, Macmillan, 1954). Pînă în februarie 1948, pe lîngă atacuri dispersate ale arabilor asupra evreilor dispersaţi şi represalii pentru aceste atacuri, Armata Arabă de Eliberare a început să înainteze în Palestina dinspre nord, Ierusalimul a fost bombardat, asediat, şi izolat de restul ţării. Evreii încercau să asigure aprovizionare populaţiei evreieşti asediate în Ierusalim. Foarte mulţi evrei şi-au pierdut viaţa în convoaiele cu provizii care încercau să ajungă la Ierusalim, şi mulţi evrei credeau că nu se face destul pentru a preveni sau răzbuna actele de ostilitate ale arabilor. Statul Israel încă nu exista. Nu funcţiona guvern evreiesc care să controleze această fază anarhică şi sîngeroasă de război nedeclarat.

La vremea respectivă existau două grupări militante evreieşti – Banda Stern şi Irgun Zvai Leumi (Eţel), care aveau propriile lor idei despre cum se scoate cui pe cui. Ambele grupări erau considerate teroriste de către englezi. Agenţia evreiască şi propria sa armată, Hagana, care reprezentau autoritatea oficială evreiască în Palestina, respingeau la rîndul lor cele două grupări, pe care le considerau lipsite de scrupule. Dar în situaţia care se crease atunci, cele două grupări scoase în afara legii, nu se deosebeau cu nimic de restul de grupări de rezistenţă, partizani sau comandouri, toate admirate pentru patriotismul lor, şi care nu se încadrau normelor de la Queensberry.
Membrii Eţel se comportau cu disperarea celor aflaţi în stare de război, ceea ce nu corespundea cu calitatea lor de moştenitori milenari ai unui înalt cod moral. Satul Dir Yassin se afla în apropierea Ierusalimului, deasupra unicului drum spre Ierusalim, cordonul său ombilical. Eţel susţinea că Dir Yassin era de fapt un cuib de arabi înarmaţi care trăg asupra convoaielor de aprovizionare, de aceea au hotărît de capul lor să atace satul. Conducătorul lor a fost împuşcat de arabii din sat. Combatanţii Eţel au intrat în sat şi au tras în toţi cei care le-au ieşit în cale. 250 de arabi şi-au pierdut viaţa.

Pînă în ziua de azi israelienii nu-şi iartă ce s-a întîmplat la Dir Yassin, fără a-şi aminti şi a reaminti arabilor şi lumii întregi că oricît ar fi de groaznică, crima naşte crimă. Şi că ei înşişi ar putea alcătui o listă mult mai lungă de victime de evrei ucişi de arabi, înainte şi după Dir Yassin, în acea perioadă de nesiguranţă şi de teroare care a precedat războiului propriu-zis.

Vestea evenimentelor de la Dir Yassin a răsunat ca un clopot funerar în întreaga Palestină arabă. Conform propriului lor cod etic, arabii au interpretat atacul de la Dir Yassin ca pe un semn de rău augur pentru viitorul arabilor, care intenţionau să-i masacreze pe evrei. Prin urmare, dacă evreii ar fi cîştigat războiul, toţi arabii urmau să fie măcelăriţi. După cum mi-a explicat frumosul profesor, Dir Yassin a sădit panică şi frică de moarte în inimile multor arabi, care au fugit din Palestina.
Şi dacă tot vorbeam despre război, am ajuns foarte repede şi la Nasser.
– Aici toată lumea îl iubeşte pa Nasser. Fără excepţie. E arab. Nimeni nu crede ce declară el la radio – omorîţi-i pe evrei, aruncaţi-i în mare. Atîta vreme cît vorbeşte aşa n-o să facă nimic. N-o să fie război. O să fie ceva pînă la urmă, dar nu în curînd.

Profesorul creştin îmi sugerase să stau de vorbă cu un preot din Acco, pe care n-am reuşit să-l găsesc. În schimb, m-am îndreptat spre cea mai apropiată clopotniţă, am sunat la uşa de sub ea, şi am fost primită de un preot enorm, rotund, îmbrăcat în sutană maronie. Arăta ca un arab, dar era italian. Era aici de 30 de ani şi învăţase secretul supravieţuirii: rîsul. Rîdea de toate şi orice, ca un hipopotam cuprins subit de o veselie mută. Ne-am aşezat pe scaunele tapisate destinate musafirilor şi am început să disecăm problema refugiaţilor. Dacă li s-ar da de ales între reîntoarcere sau compensaţie bănească substanţială, majoritatea refugiaţilor ar preferă să vină înapoi, dar n-ar putea să rămînă.
– N-ar putea suporta felul în care este condusă ţara – disciplina, munca.

Conducătorii arabi şi propaganda menţin imaginea Palestinei vie în imaginaţia refugiaţilor.

– De ce nu se construiesc fabrici şi de ce nu se încearcă reaşezarea refugiaţilor în ţările arabe? (Pentru că guvernele arabe nu vor, părinte). Să se dea banii guvernelor arabe şi să li se ceară să se apuce de treabă şi să rezolve problema. (Cum?). Cu forţa. (Ce fel de forţă, părinte?).

El le vorbise deseori preoţilor arabi despre cei 13 milioane de refugiaţi care fugiseră din Germania de Est în Germania de Vest, despre cum au fost asimilaţi şi au contribuit la prosperitatea Germaniei de Vest. De ce nu pot 800.000 de refugiaţi arabi să îmbogăţească ţările arabe, care sunt atît de mari şi subpopulate? Zadarnic; arabii nu auziseră niciodată de alţi refugiaţi sau alte probleme în afara propriilor lor probleme, deci nu pot reflecta la rezolvarea problemei în mod practic.
Adevărata problemă este intre Est şi Vest şi arabii şantajează foarte fericiţi de la mijloc. Totul s-ar rezolva dacă Estul si Vestul ar cădea de acord, sau dacă Vestul mai puternic şi-ar impune voinţa. (Cum, părinte?). De asemenea, evreii ar putea permite refugiaţilor să vină înapoi. Arabii de aici sunt loiali statului. (Părinte, arabii cu care am discutat detestă statul si evreii, şi ştii asta foarte bine. Acum se scutura de rîs atît de tare încît mă aşteptam să scoată un sunet.) Da, da, e adevărat, dar arabii nu fac nimic. Nu există rezistenţă, partizani. Gîndeşte-te ce ar putea face dacă ar vrea cu adevărat, cu toate ţările arabe din jur ca bază. (Unii arabi au încercat, părinte, pînă în 1956. Gîndeşte-te de cîte ori s-a apelat la forţele ONU pentru a cerceta omoruri, jafuri, sabotaje). Da, dar astea sunt fleacuri în comparaţie cu ce ar putea face dacă ar vrea cu adevărat.
Încă un hohot mut. Îmi spune că arabii au o zicală, întîi oamenii de sîmbătă, apoi oamenii de duminică. Ideile lor nu se schimbă niciodată. Se învîrt peste tot şi se uită ce femei şi ce case ar putea lua cu japca după ce se descotorosesc de evrei şi de creştini. Se cutremură de rîs.

Îl întreb despre Eichmann şi despre reacţia enoriaşilor catolici. Da, arabii creştini cred că Eichmann a avut dreptate, pentru că evreii erau duşmanii Germaniei. Ei sunt întotdeauna duşmanii statului unde trăiesc. Faraonii i-au gonit din Egipt, regele Persiei i-a dat afară, Ferdinand şi Isabela i-au aruncat din Spania. Nimeni nu poate trăi în pace cu ei, aşa că Eichmann a avut dreptate. Îngrozită, absolut îngrozită, am replicat: Vrei să-mi spui că asta e atitudinea unui creştin faţă de cele mai oribile crime pe care le cunoaştem? S-a amuzat copios că mă aşteptam de la arabi să adopte o atitudine creştinească
– Mie nu-mi plac nici arabii nici evreii, mă anunţă preotul cu mare amuzament, dar îi servesc din toată inima, aşa cum trebuie. La uşă mă întreabă dacă sunt arabi creştini în taberele de refugiaţi. Da, am văzut o tabără de creştini în Liban.
– Ce surpriză, trebuie că sunt foarte puţini. Cred că o duc mai bine decît musulmanii. Nu-şi petrec toată ziua visînd, au mai multă legătură cu realitatea decît musulmanii.

Eram de-acum capabilă să prezic felul în care arabii locali descriu realitatea. Întîi susţin că nu ei au pierdut războiul împotriva evreilor; alţii poartă vina înfrîngerii. Apoi se laudă, veseli, cu bunăstarea materială din prezent, de parcă ei ar fi inventat prosperitatea. Ajunşi în faza aceasta, evreii israelieni sunt invizibili, adică nu au nimic de a face cu construirea ţării. Cu toate acestea, arabii sunt nefericiţi, deşi niciodată nu le-a mers atît de bine. Dar nu e bine, din cauza evreilor bineînţeles. De obicei aceşti arabi declară cît de mult îl iubesc pe Nasser; devotamentul lor îmi aduce aminte de naziştii austrieci de acum 25 de ani, care îl copleşeau cu osanale pe frumosul conducător de departe, Adolf, din mîna căruia aveau să curgă toate binecuvîntările. Arabii cred în prezent că refugiaţii trebuie aduşi înapoi şi că statul Israel trebuie partajat, fără să se gîndească la aspectele practice al acestei idei şi fără să se gîndească la efectele acestei măsuri asupra recentei lor prosperităţi.

Am vizitat un sat unde prosperitatea a erupt ca urticaria – case noi, magazine, spital, liceu, şcoli elementare; profesorii m-au hărţuit după cum mă aşteptam. După ce mi-au povestit cît de bine le merge la toţi şi după ce s-au umflat în pene cu ritmul lor de creştere, mi-au explicat cît sunt de nefericiţi şi de săraci, pentru că înainte aveau 40.000 de dunami (10.000 acri), din care acum aveau doar 10.000 de dunami. Dar alt arab, care nu auzise această conversaţie şi care lucra ca inspector agricol, mi-a explicat că acum aveau 10.000 de dunami irigaţi, cultivaţi în mod ştiinţific, care produceau mult mai mult decît cei 40.000 de dunami pe care îi avuseseră înainte. Un psihiatru, nu un jurnalist, ar trebui participe la aceste conversaţii.

Deja vroiam să mă retrag în liniştea camerei mele de hotel. Nissim, însă, tare dorea să mă roage două lucruri. Nissim era atît de cumsecade şi de drăguţ, încît nu mă lăsa inima să-l refuz. Întîi m-a rugat să mă întîlnesc cu o „mare doamnă”, o musulmană, care „a înfiinţat cu mîna ei un club pentru femei musulmane. Aşa ceva nu a existat pînă acum, un loc unde femei musulmane pot să se întîlnească, să participe la conferinţe. Nu-i aşa că e nemaipomenit? Ce femeie curajoasă.” Mi-am dat seama că Nissim avea suflet de sufragetă. De asemenea m-a rugat să vizitez un sat nou, cu case construite de guvern, pe care arabii le pot cumpăra în rate reduse sub formă de chirie lunară. Nu oricine are ocazia să devină proprietarul unei case atît de bune şi ieftine, şi Nissim, ca toţi evreii israelieni, este mîndru de orice lucru bun care se întîmplă în ţara sa.

Ne-am dus întîi la doamna musulmană, care locuia într-o vilă modernă, luxoasă după standardele păturii de mijloc de oriunde, palat după standardele Orientuluji Mijlociu, strălucitoare şi de prost gust. Nissim zice că e minunată, la fel zice şi gazda, cu reţinere de persoană bine crescută. Era tînără, fermecătoare, tocmai se întorsese de la şcoala unde era proefesoră, făcuse duş şi se îmbrăcase pentru după-amiază într-o rochie roşie fără mînecă. A început să-mi povestească despre clubul femeilor musulmane, în vîrstă de la 15 la 60 de ani, care veneau să înveţe cum sa coasă, cum să gătească şi cum să aibă grijă de copii, participau la diverse conferinţe şi erau cît se poate de încîntate de noul lor proiect. Fiind sufragetă ca şi Nissim, şi eu eram încîntată. Aici , însă, încep lamentaţiile previzibile: ţăranii, spune profesoara, au de lucru şi au bani şi nu le pasă de nimic altceva. Oamenii cu carte suferă – au posibilitatea să înveţe, dar ce pot să facă după ce termină studiile? Doar meseriaşii şi oamenii de afaceri, ah, şi în plus cîţiva care sunt aleşi în parlament (Knesset) … dar în armată nu e loc pentru arabi. Soţul ei, farmacist, trebuie să ia patru autobuze ca să ajungă la serviciu, dar aici e un sat cu 8000 de locuitori, de ce nu deschid evreii o farmacie?
– Dacă aici e nevoie atît de mare de o farmacie, de ce nu deschide soţul tău una? Doar aici nu e stat comunist, nu există legi împotriva iniţiativelor particulare. Sunteţi oameni recunoscuţi, liberi, cetăţeni cu drepturi depline. Precis puteţi să luaţi un împrumut dacă e nevoie.
Nimeni nu aşteaptă sa ripostezi plîngerilor, e extrem de nepoliticos. Faţa ei frumoasă se închide ca o trapă de culoarea măslinei.
– Israelienii susţin că nu recrutează arabi în armată – cu excepţia druzilor care au insistat să meargă la armată – pentru că singurii duşmani cu care israelienii trebuie să se confrunte sunt arabi. Mie mi se pare normal şi rezonabil din punct de vedere militar. Cum s-ar simţi bărbaţii voştri dacă ar fi trimişi pe front să se lupte contra fraţilor lor arabi, care pot foarte bine să le fie rude şi care vor să fie eliberatorii lor? Crezi că e bine ca un bărbat să fie recrutat într-o armată în care nu poate servi din toată inima? Poate că ar fi o ocazie minunată pentru un spion, dar nu pentru un soldat.
Gura ei se deschide pentru a rosti:
– Da, dar e ţara noastră.

Era prea cald, şi nu mai avea nici un rost. Eram deja sătulă de conversaţii în care ne-arabii sunt invitaţi să trateze arabii ca şi cum ar fi copii nevrozaţi, pe care ori îi apucă din senin pandaliile, ori pot face hemoragie internă din cauza rănilor spirituale. Mie nu mi s-a părut nici o clipă că această femeie ar fi plăpîndă şi patetică.
– Numai în virtutea faptului că aţi cucerit-o în secolul VII. Evreii au fost aici înaintea voastră, v-au precedat cu vreo două milenii. Voi n-aţi trăit ca stăpîni în propria voastră casă de multă vreme. Cruciaţi şi turcii otomani au făcut ce-au vrut cu voi pînă sa primească englezii mandatul. Acum evreii şi-au luat ţara înapoi prin luptă dreaptă. Te suceşti şi te ră-suceşti, i-am răspuns cu mentalitatea bestială a arabilor. Ce-i drept e drept.
– Cum a fost? mă intreabă Nissim care mă aştepta în maşină. E grozavă nu-i aşa? Gîndeşte-te ce face femeia asta pentru alte femei musulmane. Nimeni n-a făcut aşa ceva înaintea ei.

Israelienii sunt primii care îţi explică (şi cine ştie mai bine decît ei) cît de dureros este să fi minoritar: arabii din Palestina au devenit minoritari peste noapte. E cumplit (şi cine ştie asta mai bine decît israelienii) să fi despărţit de numeroşi membri ai familiei, de care ai atîta nevoie. Israelienii îţi vor mai spune că arabii din Israel sunt sfîşiaţi în două : loialitatea lor rasială aparţine duşmanilor Israelului, şi le e frică. Dacă naţiunile arabe iar pornesc la război împotriva Israelului, aşa cum se promite frecvent la posturile de radio din Cairo, Damasc şi Beirut, ce se va întîmpla cu ei? Nu-i vor acuza arabii din afara Israelului că sunt colaboratori sau chiar trădători?
Din punct de vedere emoţional, arabii israelieni sunt torturaţi (de staţiile de radio arabe), deşi le merge bine din punct de vedere material, deşi sunt protejaţi prin lege şi justitiţie, şi mai ales de un respect exagerat pentru sensibilităţile lor. Dacă naţiunile arabe fac pace cu Israelul, arabii israelieni s-ar putea relaxa, ar putea fi fericiţi, şi poate că ar susţine Israelul. Dacă nu, nu. Dar după ce am auzit ce au arabii israelieni de spus, nimeni nu poate crede că refugiaţii pot deveni cetăţeni mulţumiţi şi loiali Statului Israel.
Noul sat de care Nissim era atît de încîntat consta din rînduri de căsuţe tencuite, vopsite în culori pastel, sau albe cu lemnărie colorată. Toate au verandă, două camere măricele, bucătărie, baie cu duş, şi cîte o mică grădină. Nici un arab membru al clasei muncitoare cu care am stat de vorbă în Orientul Mijlociu nu posedă o casă de acest nivel, dar, după cum mă aşteptam, proprietarii nu sunt mulţumiţi. Un băiat de vreo 14 ani vorbeşte englezeşte – băieţii de vîrsta lui sunt o valoroasă sursă de informaţii – reproduc exact ce aud de la părinţi fără să treacă prin filtrul raţiunii.

– Suntem foarte săraci.
– Cum sunteţi săraci cu asemenea case? Doar trebuie să aveţi bani să le plătiţi.
– Trebuie să muncim din greu, mult mai greu decît înainte. Muncă foarte rea. Nu avem pămînt.
– Şi să lucrezi pămîntul nu e greu?
– Nu, era mult mai uşor decît acum.
– Cum se descurcă familia ta?
– Fratele meu lucrează la Tel-Aviv, într-o staţie de benzină. E muncă foarte grea.

Cînd am plecat, copiii, drăguţi şi sănătoşi, au început să fugă pe lîngă maşină strigînd după noi. Eu le-am făcut cu mîna. Nissim avea o expresie ciudata, ceva nu era în regulă. Optimistul cronic părea trist.
– Ce s-a întîmplat, Nissim?
– Nimic. Copiii au strigat ceva.
– Acum, cînd au strigat după noi?
– Da, au strigat: „Unde te duci, nenorocitule? Te scuip, te scuip”.

De ce, de ce, mă gindesc eu. Pînă cînd?

– Nissim, îi urăşti pe arabi?
– Nu, bineînţeles ca nu.
– De ce nu?
– Ce rost are ura?

partea I
partea II (Tabere din Liban)
partea III (În Gaza)
partea IV (Tabere din Iordania, inclusiv Ierusalim – oraşul vechi)
partea VI
sursa