Anii țaratului lui Putin au avut, printre altele, o caracteristică sumbră – uciderea pe bandă la ordinul lui, cu ajutorul serviciilor secrete, a jurnaliștilor care s-au opus public regimului autoritar.
Există tot felul moduri de intimidare ori de înlăturare a celor incomozi orânduirii, dar cel mai înspăimântător rămâne uciderea în număr mare a jurnaliștilor onești, e metoda clasică, tradițională pentru cei de la Kremlin, de rezolvare a problemelor cu dizidenții. Asasinarea violentă a Annei Politkovskaya în liftul blocului unde locuia, după ce fusese mai înainte închisă și apoi otrăvită pentru a fi convinsă să renunțe la anchetele sale, a repus în lumina internațională riscurile pe care și le asumă jurnaliștii din presa rusă. În momentul de față este universal acceptat un adevăr simplu – în Rusia, viața celui care lucrează în presă este permanent în pericol atâta vreme cât nu își dovedește continuu obediența față de regimul Putin. Așa își tratează Rusia jurnaliștii.

În sultanatul lui Erdogan, jurnaliștii au suportat presiuni și intimidări încă din perioada când acesta era doar premier – se cunosc cazuri de nevinovați condamnați numai pentru că nu s-au supus rigorilor regimului care tocmai începea să se formeze. Chiar și așa, presa turcă s-a luptat să rămână liberă, lucru din ce în ce mai puțin posibil pe măsură ce stăpânirea lui Erdogan a devenit absolută. La ordinul lui și al celor din AKP, partidul pe care îl conduce, au fost închise publicațiile care nu au putut fi cumpărate sau puse sub controlul statului, care găzduiau articole ireverențioase sau lipsite de respectul total la adresa noului sultan. Mai mult, de la ceea ce numesc turcii „lovitura de stat” din 2016, o mulțime de jurnaliști au ajuns în închisoare cu pedepse dure după ce au fost acuzați de trădare sau de orice altceva le putea aduce ani grei de ispășit, indiferent cât de departe de adevăr ar fi fost acuzațiile. Unul dintre cazuri: publicația „Zaman” a fost închisă în 2016, iar în 2018, șase dintre editorialiști au fost condamnați cu pedepse de până la zece ani după ce au fost acuzați, într-un proces halucinant din care au lipsit dovezile de apartenență la o organizație teroristă. Concluzie firească – in Turcia s-a ajuns la criminalizarea jurnalismului, după cum a observat Erol Önderoğlu, reprezentant al Reporters Sans Frontières la procesul jurnaliștilor de la Zaman și faptele o întăresc: din 2016, în numai doi ani, au fost închise 189 de organizații de presă, 319 jurnaliști au fost trimiși la închisoare și peste 2500 de angajați din media și-au pierdut slujbele.

În România, țară totuși europeană, ilustrul guvern Dăncilă nu prea a avut ocazia până pe 10 august să arate ce simte față de jurnaliști, români ori străini. Reținerea a fost dificilă pentru cei din partidul de guvernământ în condițiile în care au printre ei destui membri de marcă și simpatizanți vizibil legați, măcar sentimental, de Moscova și de Ankara, de modelele impuse acolo. Centrul de propagandă Sputnik îi promovează intens pe cei devotați valorilor non-occidentale, pentru care represiunea sălbatică, inclusiv a jurnaliștilor, nu are cum să fie altceva decât o alegere naturală. Din interiorul PSD au venit tot felul de sugestii despre cum ar trebui să fie tratați indezirabilii (mitraliera a fost menționată repetat), iar cei din presă, prezenți în stradă să observe și să relateze evenimentele, nu aveau cum să scape. Ba din contră. La momentul demonstrației s-a văzut cum găsește de cuviință să trateze cu jurnaliștii actuala administrație – a pus să fie bătuți sau atacați cu gaze în Piața Victoriei și pe străzile din jur, indiferent ce făceau, deși se identificau și erau cunoscuți. Până la această dată nu știm vreun moment la care să fi fost țintiți, la ordin sau nu, toți jurnaliștii prezenți la demonstrații, fără excepție. Acum insă e incontestabil că au existat ordine date în acest sens. Filmările sunt clare, ca și mărturiile celor prezenți în piață pe 10 august – prezentatoarea TV Nora Dincă, jurnalistul Grigore Cartianu, jurnalistul HotNews Robert Mihăilescu, cameramanul si corespondentul postului austriac ORF.

Avem jurnaliști agresați doar pentru că erau acolo, doar pentru că-și făceau treaba, civilizat, cu legitimațiile de presă la vedere, chiar cu mainile ridicate. Au primit jeturi directe de gaz in față, au ajuns la spital cu reacții puternice care au durat mai multe zile la rând, s-au pus tunuri de apă pe ei, au fost bătuți, îmbrânciți, unui jurnalist i-a fost smuls și distrus telefonul cu care filma – nu sunt cazuri izolate, nu sunt accidente nefericite. E o școală de gândire care se perpetuează prin structuri de corupție morală care-și trage vitalitatea din aceleași origini ticăloase ca sistemele lui Putin și Erdogan.

Articol scris în colaborare cu ACP