In 2005, presedintele Basescu vorbea despre un proiect ambitios de constituire a unei axe de politica externa Washington-Londra-Bucuresti. Desi ridiculizata de multi comentatori, propunerea presedintelui continea o idee valoroasa: in conditiile in care NATO si Uniunea Europeana se aratau neinteresate de regiunea Marii Negre, Romania spera sa atraga sprijinul american pentru o politica de democratizare a tarilor din regiune si de “scoatere” a acestora din sfera de interese a Rusiei. In schimb, Romania ar fi urmat sa reprezinte interesele anglosferei in Uniunea Europeana. O alta promisiune pe care o continea implicit aceasta idee era aceea de transformare a Romaniei intr-o democratie de tip anglo-saxon, un vis frumos pentru numerosii admiratori ai conservatorismului si liberalismului clasic.
O vreme, lucrurile au parut sa mearga in directia buna. Romania a primit pe teritoriul sau baze militare americane, la Bucuresti a fost lansat Forumul Marii Negre, iar relatia dintre Bucuresti si Washington, sub administratia Bush, parea intr-adevar sa fie una de parteneriat strategic. Ceva incepuse sa se infiripe si in raporturile cu Marea Britanie sub guvernul Blair, care a devenit un fel de protector al Romaniei si un avocat neobisnuit al aderarii noastre la UE in 2007. Aceste inceputuri promitatoare au fost insa risipite, astfel ca astazi este mai limpede ca oricand ca axa sus-amintita a sucombat. Pe de o parte, putem admite ca este vina circumstantelor. Tony Blair i-a lasat locul lui Gordon Brown, un premier lipsit de talent geostrategic, mult mai familiar cu chestiuni de politica economica. La Washington, schimbarea administratiei a adus o schimbare dramatica de atitudine fata de Estul Europei.
Practic, in primele 100 de zile, Administratia Obama nu a facut nici o declaratie insemnata de politica externa fata de aceasta regiune, cu exceptia celebrei “resetari” a relatiei cu Rusia. Aceasta “resetare” presupune o abordare “pragmatica”, or, in orice scenariu imaginabil, o relatie pragmatica intre SUA si Rusia inseamna o slabire a suportului acordat de Washington tarilor din Est. Lipsa cvasitotala de reactie a Americii fata de represiunea brutala de la Chisinau este o dovada in acest sens. In sfarsit, atitudinea favorabila de care se bucura Romania s-a reorientat spre Polonia in momentul in care bizarul guvern Kaczynsky a fost inlocuit cu “pragmaticul” cabinet condus de Donald Tusk.
Cu toate acestea, circumstantele nu scuza cu nimic erorile comise de Romania. Esecul luptei impotriva coruptiei, care parea atat de promitatoare in 2007, a stanjenit relatiile Romaniei atat cu SUA, cat si cu Uniunea Europeana. Inlocuirea ministrului Ungureanu cu Adrian Cioroianu, un ministru care, in cea mai mai generoasa apreciere, s-a calificat la locul de munca, a diminuat mult forta diplomatiei romanesti, iar despre anvergura lui Lazar Comanescu nu e cazul sa discutam aici pentru ca acest text s-ar transforma intr-un exercitiu de comedie. (…)
Romania a avut, in mod inspirat, initiativa de a da o dimensiune europeana politicii la Marea Neagra si a primit sprijinul deplin al UE in 2007, prin asa-numita Sinergie a Marii Negre, careia ar fi urmat sa i se aloce de catre Bruxelles un miliard de euro anual. Din incompetenta sau din dezinteres, Romania nu a stiut sa gestioneze aceasta oportunitate extraordinara, iar Sinergia este, in acest moment, o initiativa muribunda.
Pe fondul esecurilor romanesti, initiativa in Est a fost preluata de Polonia si Suedia, care au conceput Parteneriatul Estic, un instrument de cooperare in regiune destinat sa faca ceea ce Romania nu a stiut sa faca. Joi are loc la Praga primul summit destinat acestui parteneriat, iar diplomatia romaneasca trebuie sa se multumeasca cu un rol de spectator.
In prezent, exista toate indiciile ca Statele Unite doresc sa joace un rol mai modest in regiunea Marii Negre si ca locul lor urmeaza sa fie preluat de Germania, o tara care are cu Rusia un “parteneriat special”. Germania este un sustinator activ al Parteneriatului Estic si va oferi cea mai mare parte a celor 600 de milioane de euro pe care Consiliul European a decis sa i-l aloce.
Saptamana trecuta, Berlinul si Varsovia au propus infiintarea unui birou UE in Crimea, ca instrument de detensionare a relatiilor ruso-ucrainene si de prevenire a unui conflict in aceasta peninsula unde Moscova duce o politica de pasaportizare agresiva, similara aceleia din Osetia de Sud si Abhazia. Compania germana RWE este singurul membru al consortiului Nabucco care vine dintr-o tara netranzitata de conducta, pozitia ei consolidandu-se dupa semnarea cu aproape zece zile in urma a unui acord valoros de transport al gazul turkmen spre Europa. Este de asteptat, asadar, ca incepand de vineri, de la summitul privind securitatea energetica care are loc tot la Praga, Germania sa se afirme ca forta dominanta a proiectului.
Politica externa a Romaniei nu poate neglija aceste tendinte. Axa Washington-Londra-Bucuresti a fost inlocuita cu axa Bruxelles-Berlin-Varsovia. Bucurestiul nu trebuie sa neglijeze importantul parteneriat cu Statele Unite, desigur, dar nici nu poate face politica externa pe langa realitate, daca vrea sa mai joace vreun rol in zona Marii Negre, altul decat acela dureros de spectator sau chiar tap ispasitor pe care l-a jucat in criza moldoveana.
Versiunea integrala in Romania libera
