Acum câţiva ani am citit un reportaj de la o reculegere New Age. Am aflat acolo cum se medita, cum se făceau dansuri şi mişcări cu tot felul de semnificaţii, se captau energii din soare, natură şi alte surse, se ardeau plante şi răşini mirositoare, etc. Autorul articolului era creştin conservator, nu era deloc tentat de aşa ceva, dar era un tip original şi nu era în nici un caz ostil extravaganţelor. M-am gândit atunci: ia uite de ce îi arde ăstuia, nu are ce face cu timpul.

Am făcut şi eu o experienţă similară la o conferinţă organizată de VierPfoten şi Institutul Zooprofilactic din Teramo cu tema Responsible dog ownership (Bruxelles, 4 şi 5 octombrie 2010). S-a pornit de la descrierea unor situaţii concrete: cum a scăzut numărul de maidanezi într-un oraş din India, cum au fost găsite animalele pierdute după cutremurul din Aquilla, câteva prezentări ale activităţii unor organisme sau asociaţii care au legătură cu animalele. Toate acestea sunt succese şi eforturi întru totul lăudabile. Din păcate această latură practică nu a fost un reper care să menţină discuţiile în limitele realului, ci a fost mai degrabă punctul de la care s-a alunecat pe panta unsă cu ulei a divagaţiilor intelectuale cu bune intenţii, apoi a aroganţei şi în cele din urmă a răţoielii.

Până la urmă s-a afirmat că problema maidanezilor este o problemă majoră în UE (nu ţin minte să fi auzit aşa ceva despre islamism sau starea jalnică a educaţiei) care nu poate fi rezolvată decât prin ciparea şi înregistrarea tuturor câinilor, cu şi fără stăpân. Adică, dacă vreau să îmi iau un câine, va trebui să transmit informaţii despre viaţa mea personală la o bază de date centrală, de preferinţă europeană. Trebuie să se limiteze tipul de animale care poate intra în posesia cuiva – acum începem cu animalele sălbatice, dar nu se ştie cum vom continua… Numai anumite animale de companie trebuie să se reproducă. Veterinarii, ziariştii, juriştii şi viitorii proprietari de animale trebuie să ia cursuri de responsible ownership de la ONG-uri. Inutil să spun că ONG-urile nu mai au nimic de învăţat de la nimeni niciodată. Trebuie să se plătească taxă pe animalele de companie, să fie obligatorie vizita la veterinar, etc., etc. Rex şi Fetiţa o să ne coste mai mult decât un BMW.

Nimeni nu părea perturbat de ce cheltuieli şi efort administrativ e nevoie pentru măsurile de mai sus. Dacă dai o lege, trebuie să poţi să o şi controlezi. Cum se poate controla dacă sunt cipaţi toţi câinii din UE? Aici veneau argumentele patetice. Trebuie oprit comerţul cu căţeluşi din canise neautorizate, care produc animale debile. Bietele animale care se pierd în timpul vacanţelor sau sunt părăsite nu pot fi ajutate decât dacă sunt cipate. Problema animalelor care se pierd în timpul vacanţelor e dificilă, dar nu e sigur că justifică măsuri europene. E într-adevăr gravă cea a animalelor părăsite, nu atât pentru numărul lor, cât pentru josnicia faptei. Dar nu e datorată lipsei de legi, ci eşecului moral şi educaţional al societăţii de azi. Legea interzice şi acum părăsirea animalelor, chiar şi în România. Ticăloşia şi nesimţirea nu se vindecă prin lege, mai ales dacă tot mesajul moral şi tot cadrul legislativ actual invită călduros la dispreţ faţă de viaţă, moralitate şi lege.

Nimeni nu a ridicat măcar în treacăt problema dreptului la viaţă privată. Manipularea datelor personale, undeva, aiurea, într-o bază de date de dimensiuni continentale, nu pare a fi o problemă dacă scopul pare măreţ şi just. Am deschis eu timid subiectul cu câţiva participanţi. Mi s-a explicat ca la proşti că trebuie forţaţi oamenii, că alt argument nu mai este, şi apoi am fost evitată. (E drept că nici eu nu am interacţionat prea mult.)

Nu s-a vorbit deloc de viaţă, de respectul sau protejarea acesteia. De responsabilitatea personală a vorbit cineva totuşi. Nu a fost subiectul unei prezentări, ci un comentariu din sală care a rămas fără ecou. Aş fi fost tentată să fiu de acord cu vorbitorul, dacă nu ar fi propus ca remediu înregistrarea şi identificarea obligatorie a câinilor. În primul rând nu văd de ce ar creşte gradul de responsabilitate personală în urma înregistrării unui animal. Poate, cel mult, teama de vreo amendă. Pe de altă parte, cum se poate spera la trezirea responsabilităţii personale a oamenilor când viaţa lor privată nu e luată în serios? Câinele meu e acolo unde sunt eu. Supravegherea lui priveşte viaţa mea privată. Datele mele personale ajung în mâna unor funcţionari, în cazul nostru din România, poate la vreun miliţian care a manifestat deunăzi la Cotroceni. Voi putea să mă aştept oricând la vizita unui expert care să judece dacă animalul meu stă la temperatura fixată, mănâncă ce spun specialiştii, se joacă aşa cum trebuie, etc. (Dacă se nimereşte să am un câine care latră discriminatoriu la o anumită etnie, oricât i-aş fi explica eu că nu e frumos ce face, cum mi s-a întâmplat mie de două ori, mă mai iau şi ăştia de la CNCD.) Cum se poate apela la responsabilitatea personală a unui zombi care trebuie verificat cum îşi creşte câinele, pisica, hamsterul, sau papagalul?

Asistenţa a fost de acord că cea mai bună metodă de reducere a numărului câinilor de pe stradă este capturarea-vaccinarea-returnarea la locul de origine şi nu uciderea. Asta s-a văzut că merge pe teren. Problema e că lucrurile pot aluneca foarte uşor în zona gri. Acolo unde populaţia este ostilă maidanezilor, nu se pot aduce înapoi animalele şi atunci acestea rămân în adăposturi. Multe adăposturi ucid animale, chiar dacă nu sunt în zone cu oameni ostili câinilor şi chiar dacă proclamă o atitudine etică faţă de animale. Aceste ucideri nu de puţine ori, după metode şi cifre, sunt sacrificări în masă demne de riturile aztecilor.

S-a căzut de acord că trebuie cooptat publicul în orice strategie se va adopta. Asta nu înseamnă că, în timp, ne vom aştepta la moderarea aroganţei ONG-urilor faţă de oamenii de pe stradă şi la mai mult interes pentru respectul vieţii private. O englezoaică a întrebat supărată: unde sunt sociologii specialişti în schimbarea comportamentului? Nu cred că şi-au dat seama că acţiunile precedente au eşuat din cauza centralizării, a adoptării unor modele care nu ţin seamă de situaţia locală şi a faptului că, totuşi, oamenii au alte priorităţi şi nu pot să se implice în proiecte gigantice şi complicate. Cum ei nu pot greşi, au tras concluzia că prostimea a înţeles greşit şi trebuie să se recurgă la ceva inginerii sociale.

Evident s-au invocat nişte sondaje. Acestea trebuie examinate mai mult înainte de a fi acceptate ca elemente obiective în discuţie. Sigur că publicul, dacă este întrebat, vrea rezolvarea problemei maidanezilor. Dar din aceasta însă nu decurge că soluţia propusă de ONG-uri e numaidecât şi cea sprijinită de public. Am aflat, printre altele, că în Regatul Unit, 80% din cei întrebaţi s-au declarat împotriva comerţului cu câini din canise neautorizate, dar 20% din aceştia au cumpărat câini de pe internet. Cineva a spus că trebuie evaluate riscurile adopţiei unui animal şi dacă există risc să nu se permită. E ok să se ţină seama de analiza riscurilor, dar nu şi să se uite că risc zero nu există nicăieri, mai ales în lumea vie.

Majoritatea ONG-iştilor (mai degrabă ONG-istelor) aveau cel puţin masteratul, dacă nu chiar doctoratul. Câţiva aveau îmbrăcăminte cu influenţe hippie sau etno, însă majoritatea celor de vârstă medie şi a tinerilor adoptaseră ţinuta office şi hainele de marcă. În general nu au făcut bancuri. Au râs totuşi la un moment dat cu toţii. Ca să se vadă cât e de necesar să se predea cursuri de crescut câinii, s-a arătat un clip cu un puşti care jughinea un câine. Copilul era enervant, merita o muştruluială, dar câinele nu s-a pierdut şi nici măcar nu a mârâit. Prezentatoarea a comentat: Wouldn’t you kill this kid? Şi aşa a fost un moment de amuzament.

Pentru oamenii de bun simţ discuţia e de domeniul absurdului pentru că nu e nici o filosofie să ai grijă de un animal. Totuşi, derapajele există şi se văd prea des oameni lipsiţi de omenie care chinuiesc animale, primari dilii care îşi ascund incompetenţa prin măsuri tembele, ţoape iresponsabile care cred că un animal e o ţoală de marcă pentru un sezon, specialişti prost pregătiţi sau lipsiţi de conştiinţă care acceptă soluţii care sună bine dar contrazic practica, psihotici care vor o lume cu zero riscuri biologice, militanţi îndoctrinaţi din asociaţii de protecţia animalelor, funcţionari avizi de putere, idioţi utili, frustraţi de toate felurile. Lista e foarte lungă şi ar părea că asta face problema complexă. Nu problema maidanezilor e complexă, ci lipsa profundă şi cronică a bunului simţ. Asta e greu de remediat.

Nu ştiu dacă România a fost o ţară miloasă cu animalele, dar acum 70 de ani nu exista criza câinilor vagabonzi. E sigur că dacă cineva îşi chinuia animalele se făcea de râsul satului. Eu nu am văzut animale jigărite prin fotografiile vechi, nici la ţărani, nici la boieri. Poate or fi fost… Am cunoscut mari iubitori de animale mult mai în vârstă decât mine, din toate categoriile sociale. Oricum, nimeni nu avea în faţă patologia înfricoşătoare a turbării şi a echinococozei imediat ce vedea un câine. Nimeni nu se aştepta ca un câine să nu latre, sau să nu reacţioneze la zgomote, teamă şi foame ca orice alt animal.

Emoţiile prost dirijate sunt cel mai mare obstacol în rezolvarea situaţiei. Nu trebuie să ne se lăsăm duşi de sentimentalisme, fie că sunt proiecte măreţe motivate de intenţii generoase, fie că sunt elanuri justiţiare „ca să terminăm o dată pentru totdeauna cu maidanezii!”. Soluţia nu e spectaculoasă şi complexă, ci simplă, însă cere anumite eforturi şi cheltuieli, în mod constant şi pe termen lung.

Nu se pot accepta decât metode care au fost verificate pe teren, dar mai presus de toate nu se poate accepta ca libertăţile cele mai de bază ale cetăţeanului să fie date orbeşte pe mâna unei birocraţii delirante, chiar dacă aceasta umblă acum în haine occidentale. Nu mai sunt la modă poruncile răcnite de zbiri cu spume la gură. De ce să se facă tevatură dacă pot lua aceleaşi măsuri pe delături, elegant, nonviolent, de unde te aştepţi mai puţin? De aceea trebuie să fim cu ochii în 44 de câte ori se propun soluţii care limitează drepturi elementare pe motive care nu au nici o legătură cu vreo stare de criză reală şi importantă, mai ales dacă această limitare este descrisă ambiguu, are efecte pe termen nelimitat, şi se mai întrevăd şi posibilităţi de extindere.