În Republica, Platon arată că tirania se naşte, de regulă, din democraţie. Din punct de vedere istoric, acest proces a avut loc în trei moduri destul de diferite. Dar înainte de a descrie aceste tipare de schimbare socială, să clarificăm cu precizie ceea ce înţelegem prin „democraţie”.

Reflectînd la întrebarea „Cine ar trebui să conducă?”, un democrat dă următorul răspuns: „majoritatea cetăţenilor, egali din punct de vedere politic, fie în persoană, fie prin intermediul reprezentanţilor lor.” Cu alte cuvinte, egalitatea şi regula majorităţii reprezintă cele două principii fundamentale ale democraţiei. O democraţie poate fi sau liberală sau controlată.

Liberalismul autentic este răspunsul la o întrebare cu totul diferită: Cum ar trebui să fie exercitată guvernarea? Răspunsul acestuia este: indiferent cine se află la conducere, guvernarea trebuie să fie efectuată în aşa fel încît fiecare persoană să se bucure de cel mai înalt grad de libertate compatibil cu binele comun. Acest lucru înseamnă că o monarhie absolută ar putea fi liberală (însă nu şi democratică), iar o democraţie ar putea fi totalitară, intolerantă şi tiranică, cu o majoritate care să persecute în mod brutal minorităţile. (Folosim, desigur, termenul de „liberal” în sensul acceptat la nivel mondial şi nu în sens american, unde, începînd cu New Deal, a fost complet pervertit.)

Cum se întîmplă că o democraţie, chiar şi una iniţial liberală, se transformă într-o tiranie totalitară? Aşa cum am spus la început, există trei căi prin care se produce această dezvoltare şi în fiecare dintre cazuri natura acestei evoluţii este „organică”. Tirania se va dezvolta din însăşi natura democraţiei, chiar şi a uneia liberale, mărul de la bun început ascunde un vierme: libertatea şi egalitatea nu sînt compatibile, se exclud reciproc. Egalitatea nu există în natură şi, prin urmare, poate fi instituită numai prin forţă. Dacă ar fi să dorim instaurarea egalităţii geografice ar trebui să dinamităm munţii şi să umplem văile. Pentru a obţine un gard viu uniform trebuie să utilizăm foarfecele. Pentru a atinge niveluri educaţionale egale într-o şcoală ar trebui să facem presiuni asupra unor elevi să muncească suplimentar din greu, şi, în acelaşi timp, să-i ţinem în loc pe alţii.

Prima cale către tirania totalitară (deşi nu cea mai frecvent utilizată) este răsturnarea prin forţă a democraţiei liberale printr-o mişcare revoluţionară, de regulă un partid care pledează pentru tiranie, dar care nu obţine sprijinul popular necesar pentru cîştigarea unor alegeri libere. Condiţiile pentru apariţia acestui tip de violenţă sînt pregătite cînd partidele existente reprezintă filosofii atît de diferite încît devine imposibil dialogul şi compromisul. Clausewitz spunea că războaiele reprezintă continuarea diplomaţiei prin alte mijloace, iar în naţiunile divizate ideologic revoluţiile reprezintă într-adevar continuarea parlamentarismului cu alte mijloace. Rezultatul este o conducere absolutistă a unui „partid” unic care, chiar după dobîndirea controlului complet al puterii s-ar putea numi în continuare partid, referindu-se astfel la trecutul său parlamentar, pe cînd reprezenta una dintre facţiunile dietei.

Un caz tipic este Revoluţia din Octombrie, 1917. Aripa bolşevică a Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Rusia nu ar fi putut cîştiga alegerile în republica democratică a lui Alexander Kerenski şi, prin urmare, au organizat o lovitură de stat cu ajutorul unei armate învinse şi puse pe jaf şi, în acest fel, au instaurat o dură tiranie socialistă. Multe democraţii liberale sînt slăbite de luptele între partide într-o aşa măsură încît organizaţiile revoluţionare pot acapara cu uşurinţă puterea şi, uneori, cetăţenii, cel puţin pentru un timp, vor părea mulţumiţi de apariţia cuiva care poate pune capăt haosului. În Italia, Marcia su Roma – Marşul asupra Romei – al fasciştilor i-a adus pe aceştia în poziţia de conducători ai ţării. Mussolini, un socialist vechi, învăţase tehnica de cucerire a puterii politice de la prietenii săi din Internaţionala Socialistă şi, deloc surprinzător, Italia fascistă va fi a doua putere europeană, după Marea Britanie laburistă (şi cu mult înainte de Statele Unite ale Americii) care să recunoască regimul sovietic.

A doua cale către tirania totalitară este reprezentată de „alegerile libere”. Se poate întîmpla ca un partid totalitar să devină foarte popular şi să cîştige suficient de multe voturi astfel încît să devină în mod legal şi democratic stăpînul unei ţări. Acest lucru s-a întîmplat în Germania în 1932, atunci cînd nu mai puţin de 60% din electorat a votat pentru despotismul totalitar: la fiecare doi naţional-socialişti era un internaţional-socialist sub haina de comunist marxist şi un altul ceva mai puţin marxist, în haina social-democrată. În aceste circumstanţe democraţia liberală era condamnată pentru că nu mai deţinea majoritatea în Reichstag. Această evoluţie ar fi putut fi oprită doar printr-o dictatură militară (aşa cum plănuia generalul von Schleicher, ucis mai tîrziu de nazişti) sau prin readucerea pe tron a Hohenzollern-ilor (cum plănuia Brüning). Totuşi, într-un cadru democratic şi constituţional, naţional-socialiştii erau cei care aveau să cîştige.

Cum au reuşit „naziştii” să cîştige? Raspunsul este simplu: erau o mişcare de mase care lupta pentru majoritate parlamentară, şi-au ales o serie de minorităţi nepopulare (cu cît mai puţin numeroase, cu atît mai bine) şi apoi au adunat sprijin popular împotriva acestora. Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor era „o mişcare populară bazată pe ştiinţe exacte” (cuvintele lui Hitler) care milita împotriva acelor cîţiva urîţi de toţi: evrei, nobilime, bogaţi, clerul, artiştii moderni, „intelectualii” – categorii care se suprapuneau frecvent – şi, în cele din urmă, împotriva handicapaţilor mintal şi a ţiganilor. Naţional-socialismul a fost „revolta legală” a omului comun împotriva celui ieşit din comun, a „poporului” (Volk) împotriva grupurilor privilegiate şi, în consecinţă, invidiate şi urîte. Să ne reamintim că Lenin, Mussolini şi Hitler au numit regimurile lor „democratice” – demokratiya po novomu, democrazia organizzata, Deutsche Demokratie – însă niciodată nu s-au gîndit să le numească „liberale” în sensul continental (neamerican) al cuvîntului.

Carl Schmitt, la 93 de ani, a analizat această evoluţie într-un eseu celebru intitulat Revoluţia globală juridică: acest soi de revoluţie – Revoluţia Germană din 1933 – se produce prin vot şi se poate întîmpla în orice ţară în care un partid totalitar cîştigă o majoritate relativă sau absolută şi, astfel, preia guvernarea în mod „democratic”. Platon a descris o astfel de procedură care se potriveşte cu fidelitatea unei copii xerox tranziţiei constituţionale din Germania: apare un „lider popular” care se dedică apărării intereselor „oamenilor simpli”, ale „omului obişnuit, decent”, împotriva bogaţilor vicleni. Este foarte apreciat de către gloată care se constituie astfel într-un corp de pază pentru protecţia sa şi, bineînţeles, a intereselor „poporului”.

În numele poporului

Gîndiţi-vă la trupele SS şi SA ale lui Hitler şi, de asemenea, la tendinţa sa de a folosi ori de cîte ori era posibil prefixul Volk (popor): Volkswagen (maşina poporului), Volksempfänger (radio-ul poporului), das gesunde Volksempfinden (sentimentele sănătoase ale poporului), Volksgericht (Tribunalul Poporului). Inutil să mai insistăm că această politică verbală continuă şi în „Republica Democrată Germană”, unde întîlnim o „Poliţie a Poporului”, o „Armată a Poporului”, în timp ce statele satelit ale Moscovei sînt denumite „democraţii populare”.

Toate acestea induc impresia că în vremurile de demult doar elitele aveau şansa de a guverna şi că acum, în sfîrşit, omul comun este stăpîn peste destinul său şi se poate bucura de toate lucrurile bune din viaţă! Conteaza prea puţin că realităţile sînt destul de diferite. Un oficial sovietic de rang foarte înalt îi spunea recent unui prinţ european: ”strămoşii dumneavoastră au exploatat poporul, pretinzînd că îl stăpînesc prin graţia lui Dumnezeu, însă noi o facem cu mult mai eficient, noi exploatăm poporul în numele lui însuşi.”

Dar există şi o a treia cale prin care o democraţie se transformă într-o tiranie totalitară. Primul analist politic care a prevăzut acest gen de evoluţie, pînă la el nepusă în practică, a fost de Alexis de Tocqueville. El a descris imaginea exactă şi înfricoşătoare a Statului Furnizor (în mod greşit numit Statul Bunăstării) de astăzi în al doilea volum din Democraţia în America, publicat în 1835; el a vorbit pe larg despre o formă de tiranie pe care o putea doar descrie, nu şi numi, pentru că nu exista nici un precedent istoric. Ce e drept, a fost nevoie de cîteva generaţii pentru ca viziunea lui Tocqueville să devină o realitate.

El a imaginat o guvernare democratică în care aproape toate treburile omeneşti ar fi reglementate de către un guvern discret, „plin de compasiune”, însă ferm, în care cetăţenii şi-ar pune în practică visele de fericire personală ca nişte „animale timide”, şi-ar pierde orice formă de iniţiativă şi libertate personală. Împăraţii romani, spunea el, îşi puteau îndrepta mînia împotriva unor persoane, însă controlul asupra oricărei forme de manifestare umană nici nu putea fi pus în discuţie în acele timpuri. Trebuie să adăugăm că pe vremea lui Tocqueville tehnologiile pentru o astfel de supraveghere şi reglementare erau insuficient dezvoltate. Calculatorul nu fusese inventat şi, astfel, avertismentele sale au găsit prea puţin ecou în secolul trecut.

Tocqueville, un liberal autentic şi legitimist, a plecat în America nu numai pentru că era preocupat de tendinţele din Statele Unite, dar şi pentru că era îngrijorat de victoria electorală a lui Andrew Jackson, primul democrat la Casa Albă şi omul care a introdus Spoils System (sistemul de atribuire a funcţiilor pe criterii politice la instaurarea unui nou guvern – n.t.), un sistem extrem de democratic şi o adevărată invitaţie la corupţie. Părinţii Fondatori, după cum preciza Charles Beard, urau democraţia mai mult decît Păcatul Originar. Dar acum o ideologie franceză, mult prea familiară pentru Tocqueville, începea să cucerească America.

Această dezvoltare neobişnuită l-a ademenit pe aristocratul francez în Lumea Nouă, unde voia să studieze penetrarea la nivel mondial a „democratismului” care, în opinia şi spre uimirea sa, urma să pătrundă peste tot şi să se încheie fie în anarhie, fie cu Noua Tiranie, pe care el o denumea „despotism democratic”. Calea spre anarhie este probabilă pentru Europa de Sud şi pentru sud-americani (şi, de obicei, se termină cu dictaturi militare, în scopul de a preveni disoluţia totală), în timp ce popoarele nordice, cu păstrarea tuturor aparenţelor democratice, este mai probabil să eşueze într-un totalitarism birocratic al bunăstării. Lipsa unei filozofii politice comune favorizează izbucnirea unor revoluţii în Europa de Sud, unde războaiele civile au tendinţa de a fi „o continuare a parlamentarismului cu alte (şi mai violente) mijloace”, în timp ce Nordul este mai degrabă sensibil la procese evolutive, la o creştere mascată a sclaviei şi o scădere a libertăţii personale şi a iniţiativei. Acest proces poate avea un efect mult mai paralizant decît o simplă dictatură personală, militară sau de altă natură, însă fără vreun caracter ideologic sau totalitar. Regimurile lui Franco sau Salazar şi anumite guverne autoritare din America Latină, toate moderîndu-se cu anii, sînt exemple bune în acest sens.

Încovoierea în sclavie

Tocqueville nu ne spune exact cum se produce transformarea treptată în sclavie totalitară. Dar cu 150 de ani în urmă el nu putea să prevadă exact că scena parlamentară va produce două tipuri principale de partide: partidele Moş Crăciun, în general de stînga, şi partidele Strînge Cureaua, mai mult sau mai puţin de dreapta. Partidele Moş Crăciun, cu cadouri pentru cei mulţi, în mod normal iau de la unii pentru a da altora: îşi desfăşoară activitatea cu largheţe (largesse), ca să folosim termenul lui John Adams. Socialismul, fie el naţional sau internaţional, va acţiona în numele „justiţiei distributive”, precum şi a „justiţiei sociale” şi a „progresului” şi, astfel, va cîştiga popularitate. La urma urmei, nu poţi trage în Moş Crăciun. Ca urmare, aceste partide vor cîştiga în mod obişnuit alegerile, iar politicienii care utilizează sloganurile lor vor fi extrem de eficienţi în strîngerea de voturi.

Partidele Strînge Cureaua, în cazul în care cîştigă în mod neaşteptat puterea, în general acţionează cu mai multă înţelepciune, însă rareori au curajul să anuleze politicile partidelor Moş Crăciun. Masele de votanţi, care favorizează în general partidele Moş Crăciun, şi-ar retrage imediat sprijinul în cazul în care partidele Strînge Cureaua ar acţiona în mod consecvent şi radical. Risipitorii sînt, desigur, mai populari decît zgîrciţii. De fapt, partidele Moş Crăciun sînt rareori învinse cu adevărat, însă ele se înving singure din cînd în cînd propunînd candidaţi fără şanse sau provocînd serioase tulburări politice sau dezastre economice.

Un Sfînt Nicolae politizat este un stăpîn sumbru. Darurile nu pot fi distribuite fără o reglementare birocratică, fără înregistrarea şi înregimentarea întregii ţări. Nenumărate fire sînt ataşate de toate darurile primite de „sus”. Statul intervine în toate domeniile existenţei umane – educaţie, sănătate, transporturi, comunicaţii, divertisment, alimentaţie, comerţ, industrie, agricultură, construcţii, ocuparea forţei de muncă, moşteniri, viaţă socială, naştere şi moarte.

Există două feţe ale acestei intervenţii pe scară largă: etatismul şi egalitarismul, dar acestea sînt strîns legate, deoarece pentru a înregimenta perfect o societate oamenii trebuie să fie reduşi la un nivel identic. Astfel, „societatea fără clase” devine scopul real şi orice fel de discriminare trebuie să dispară. Însă discriminarea este intrinsecă unei vieţi libere, pentru că libertatea voinţei şi a alegerii este o caracteristică a omului şi a personalităţii sale. Dacă mă căsătoresc cu Bess în loc de Jean, eu, evident, fac o discriminare faţă de Jean; dacă îl aleg pe Dr. Nishiyama ca profesor de japoneză, în locul Dr. O’Hanrahan, îl discriminez pe cel din urmă, şi aşa mai departe. (Nu ar trebui să fiţi surprinşi dacă un teatru de operă care ar respinge un Bambuti de 1.20m pentru rolul lui Siegfried în „Inelul Niebelungilor” al lui Wagner ar fi acuzat de rasism!)

Nu există în realitate decît discriminare justă sau injustă. Cu toate acestea, democraţia egalitaristă rămîne de neclintit în politica sa totalitară. Jocul, popular în democraţiile moderne, al pedepsirii celor harnici şi gospodari şi, concomitent, de răsplătire a leneşilor, risipitorilor şi nechibzuiţilor, este cultivat prin intermediul Statului, împlinind astfel un program demo-egalitarian bazat pe o ideologie demo-totalitară.

Tirania democratică, care se dezvoltă pe neobservate ca o descompunere lentă şi subtilă şi conduce la un control total al Statului, este, aşadar, a treia şi în nici un caz cea mai rară cale către forma cea mai modernă de sclavie.

Articolul original: Democracy’s Road to Tyranny, The Freeman – Ideas on Liberty, mai 1988
Traducere de Liviu Crăciun. Articol tradus şi publicat cu acordul Foundation for Economic Education.