Încercările de a-l înțelege pe Vladimir Putin și politica revanșardă a Rusiei care amenință acum fundamentele securității europene de după Războiul Rece nu trebuie să înceapă cu referiri la Lenin și Stalin, ori prin cufundarea în studiul cărților subliniate, cu colțuri de pagină îndoite, scrise de Hans Morgenthau, Samuel Huntington sau George Kennan.

Cu siguranță, există o componentă leninistă în abordarea lui Putin. Dar, deocamdată, să o lăsăm deoparte.

Lenin meets Corleone
George Weigel, National Review
George Weigel este publicist, gânditor catolic redutabil, autorul unei cunoscute biografii a 
Papei Ioan Paul II – Witness to Hope – apărută și în limba română – „Martor al speranței” 

Pentru început, luați în calcul posibilitatea ca Mario Puzo să vă fie cel mai bun ghid literar pentru înțelegerea lui Putin, a putinismului și a Rusiei începutului de secol 21.

Din multe puncte de vedere, Rusia e muribundă. Alcoolismul face ravagii. Speranța de viață se prăbușește. Astăzi, un puști haitian de 15 ani are o speranță de viață mai mare decât un băiat rus de aceeași vârstă. Economia stagnează, iar rubla se prăbușește. Rusia importă cartofi din România. Bisericile sunt goale.

Și totuși, peste toată această decadență tronează o elită oligarhică ce funcționează în mare măsură precum familiile mafiote din „Nașul” – romanul lui Puzo – și din filmele pe care le-a inspirat.

Aceste „familii” sunt, totuși, diferite. Nu s-au dezvoltat în Sicilia ori în cartierele cu imigranți italieni din New York, ci în interiorul KGB-ului sovietic – care, încă de la originile sale ca Ceka a lui Felix Dzerzhinsky se considera un corp de elită, cu un cap ori două peste activul de partid. Ceea ce și era în atmosfera politică stearpă a URSS-ului lui Brejnev.

Ca atare, KGB-ul a fost suficient de deștept să realizeze înaintea restului activului comunist că jocul avea să se termine curând. Așa că, în zilele de sfârșit ale Războiului Rece, prea inteligenți ca să creadă în „comunismul reformat” al lui Gorbaciov, ofițerii KGB au încept să sifoneze fondurile Partidului Comunist și ale statului în conturi ale KGB, ascunse cu grijă în bănci străine conduse de indivizi care nu pun întrebări.

Aceste fonduri au oferit apoi puterea financiară cu care, profitând de  atmosfera de Vest sălbatic a Rusiei post-comuniste a lui Boris Elțîn, Vladimir Putin și câțiva dintre foștii săi tovarăși din KGB și-au croit calea către puterea politică, în alianță temporară cu alți oligarhi ce nu avuseseră legătură cu KGB și cu mari infractori pe care, când vremea a sosit, i-au eliminat, la propriu sau prin înscenări judiciare ori prin sentințe grele.

Prin urmare, Putin și tovarășii săi din KGB, rebotezat acum FSB, au preluat toate frâiele puterii politice, mărindu-și în același timp conturile bancare. Nimeni nu știe cu siguranță, dar Vladimir Putin poate fi astăzi cel mai bogat om din lume; un super-Naș care a creat ceva nou la nivelul politicii globale, cu mult peste ambițiile lui Vito Corleone.

Era o vreme când țările aveau servicii de informații. Astăzi, Rusia arată ca un serviciu de informații care s-a dotat cu o țară. Procedând astfel, oligarhia rusă dominată de FSB cumpără tot ce este de cumpărat – la Londra, pe Riviera franceză, oriunde – și tot ce poate cumpăra.

De ce nu a existat împotrivire la spolierea unei națiuni?

În parte, din cauza respectului tradițional al rușilor față de puterea politică. Țarul – fie el țarul, comisarul sau președintele pe viață – este Țar.

De asemenea, Putin și-a asociat inteligent regimul cu elemente de pietate civică tradițională rusă; a fost ajutat de conducerea profund coruptă a Bisericii Ortodoxe Ruse, care a promovat cu nerușinare propaganda și minciunile Kremlinului, umplându-și, totodată, buzunarele.

Apoi sunt mass-media rusești, aservite complet regimului; funcționează ca prelungiri ale statului care au creat o realitate paralelă atât de cuprinzătoare încât nu mai e deloc limpede ce știu și ce nu știu rușii; dacă am lua de bune sondajele de opinie, majoritatea covârșitoare a rușilor a înghițit fără mari probleme ficțiunea regimului privind trecutul recent al Rusiei, prezentul Rusiei asediate și potențialul său viitor glorios.

Acest bombardament media, combinat cu invocarea de către Putin a credinței tradiționale rusești în Maica Rusie și în teoriile propuse de indivizi aflați în cercul extins al lui Putin privind o „A Treia Romă” moscovită care va salva civilizația creștină, a produs grave daune societății civile ruse. Din cauza acestor distrugeri, societatea civilă rusă nu a putut produce până acum anticorpi suficienți ca număr și ca forță în stare să ofere cât de cât o contrapondere la puterea lui Putin, dacă nu să o confrunte.

Metoda leninistă: violența, mistificarea și verticala puterii

Adagiul leninist se suprapune peste comportamentul de tip mafiot al lui Putin. Ca teorie economică și viziune globală, comunismul a murit în Rusia cu mult timp în urmă. Dar leninismul este viu acolo.  Iar practicianul său cel mai sofisticat și feroce e Vladimir Vladimirovici Putin.

Multe dintre relele vieții publice din Rusia de azi își au originea în cele petrecute într-o capelă londoneză de pe Tottenham Court Road. Acolo, în 1903, izgoniți dintr-un Bruxelles neospitalier și cu autoritățile belgiene pe urma lor, membrii celui al doilea congres al Partidului  Social Democrat rus s-au rupt în două facțiuni: cea minoritară, condusă de Lenin, prezentându-se ca bolșevică – majoritară – un remarcabil semn prevestitor al minciunilor ce aveau să vie.

Ruptura de la Tottenham Court Road a fost produsă de programul lui Lenin din 1902 – „Ce e de făcut?” – care prescria un partid revoluționar marxist ca „avangardă a proletariatului”.

Marea majoritate a programului e destul de bine cunoscută. Ce e mai puțin știut e că programul politic al lui Lenin, personificat de Putin astăzi, a fost catacterizat de alte trei elemente distinctive.

Primul element a fost violența, inclusiv crima, care trebuia dezlănțuită strategic atât împotriva dușmanilor de clasă, cât și împotriva tovarășilor insuficient de revoluționari.

Al doilea element a fost strategia minciunii. Moralitatea revoluționară și imperativele impuse de conspirația comunistă înlocuiau morala burgheză a rostirii adevărului propovăduită atât de biblie și religie cât și antichitatea clasică. „Adevărat” este orice servește scopurilor partidului revoluționar, indiferent dacă „adevărul” acesta are vreo legătură ori nu cu realitatea obiectivă.

Iar al treilea element a metodei leniniste a fost o ierarhie strictă: o „verticală a puterii” pe steroizi, în care totul de sus este și practic nimic nu urcă de jos către vârful puterii.

Fiecare dintre aceste trei elemente leniniste se manifestă puternic, la vedere, în Rusia lui Putin.

Boris Nemțov, intelectualul politic și reformatorul asasinat în apropierea zidurilor Kremlinului în 27 februarie, a fost ultima victimă dintr-un șir care care îi include pe jurnalista de investigații Anna Politkovskaia (împușcată în 2006), pe fostul ofițer FSB și critic al lui Putin Alexandr Litvinenko (otrăvit cu poloniu radioactiv la Londra, în același an) și pe juristul investigator Serghei Magnițki (bătut până la moarte în arest în 2009).

Aceeași credință în practicarea violenței ca metodă de promovare a scopurilor politice s-a manifestat limpede și în Crimeea anexată și teritoriile Ucrainei ocupate  de ruși: a provocat moartea a sute de pasageri ai zborului liniilor aeriene malaieziene în 2014, precum și torturarea prizonierilor ucraineni și răpirile care caracterizează aceste 16 luni  de bătălie pentru Ucraina.

În ceea ce privește minciunile, regimul a atins un asemenea nivel de automatism și rafinament al mistificării încât răspusul imediat al mediei ruse și al oamenilor lui Putin la uciderea lui Nemțov a fost să indice că e vorba de o „provocare” înscenată de NATO sau Ucraina, ori de NATO-și-Ucraina, pentru a destabiliza regimul rusesc. Faptul că propagandiștii ruși se simt încă obligați la o astfel de cascadorii retorice într-un moment în care NATO este practic paralizată în fața agresiunii ruse, arată cât de înrădăcinate sunt cultura și, dacă scuzați folosirea termenului, etica mistificării în Rusia lui Vladimir Putin.

Și mai este și problema ierarhiei. Putin este un autocrat adevărat. Guvernul Rusiei nu înseamnă nimic. Parlamentul Rusiei nu înseamnă nimic.

Lenin a expus teoria; Stalin a perfecționat modelul; dar Putin i-a dat aspectul de secol 21, renunțând la elementele economice marxiste, folosindu-se de „valorile tradiționale” împotriva decadeței Occidentale, și pozând în tipul care a restabilit mândria națiunii după dezastrul din 1991.

Inovațiile lui Putin la metoda lui Lenin

Că toate acestea i-au reușit până acum se datorează unor adăugiri pe care Putin le-a adus metodei leniniste.

În timp ce Putin și gașca lui de kaghebiști furau Rusia ridicând kleptocrația leninistă, cumpărau și cât puteau de mult Occidentul și influența occidentală.

Probabil că cel mai nerușinat exemplu de cumpărare a influenței occidentale este cel al fostului cancelar german Gerhard Schröder, ale cărui buzunare sunt umplute acum de Gazprom, conglomeratul de petrol și gaze rusesc controlat de Putin.

Apoi e Marea Britanie. Oligarhii ruși sunt acum actori importanți ai pieței financiare britanice, cheltuielile lor imobiliare au făcut să explodeze prețurile la Londra, iar copiii lor țin pe linia de plutire scumpele „școli publice” (de fapt private).

Imperiul Britanic va fi fost guvernat pe vremuri, poate, de lecțiile învățate pe terenurile de sport ale Colegiului Eton. Dar în secolul 21, între puștii care joacă cricket pe aceste terenuri sunt muți dintre fiii acelora care își datorează averea cleptocrației lui Putin, indivizi care pot prăbuși bursa londoneză într-o zi dacă ar vrea și ar avea motive să o facă. Guvernul lui David Cameron știe toate acestea; este unul dintre motivele pentru care Regatul Unit, de obicei o prezență automată pe lista marilor puteri, a fost o absență evidentă din drama ucraineană.

Cekist de nădejde, Putin pune preț pe aparența legalității. Prin urmare, una dintre cele mai originale escrocherii pe care le-a imaginat a fost când s-a retras în 2008 și l-a pus în locul său pe așa-zisul pro-occidental, mai-puțin-autocratul Dimitri Medvedev, pentru a calma temerile occidentale care dădeau în clocot.

Desigur, Putin a păstrat atunci „verticala puterii” concentrată direct în mâinile sale, ca premier al lui Medvedev. Răstimp în care Medvedev a creat o președinție de carton, potemkiană, care i-a încurajat pe ocidentalii naivi (și pe aceia care căutau orice pretext pentru a corecta ceea ce considerau a fi agresivitatea nepotrivită a SUA în timpul Războiului Rece) să încerce să „reseteze” relațiile Occidentului cu Rusia, oameni precum președintele Barack Obama și secretarul de stat Hillary Clinton, ca să dăm două exemple proeminente. Și desigur că Medvedev a redevenit prim-ministru când Putin, după ce s-a conformat prevederilor constituționale (un alt adaos propriu la scenariul leninist), putea să redevină Șeful și cu numele, nu doar ca realitate politică. Resetările lui Putin, se pare, sunt mult mai eficace îndeplinite decât ale altora.

Nu atât de utili probabil, dar idioți cu siguranță

Un ultim și cât se poate de sinistru element al rafinării metodei leniniste de către Putin a implicat eforturile acestuia de a cumpăra, pe diferite căi, cât a putut de mult din mișcările occidentale pro-life și pro-familie.

Aceasta e o altă noutate. Oameni de afaceri și bancheri idioți există încă de pe vremea faimoasei remarci a lui Lenin de acum aproape un secol, cum că îi va spânzura pe capitaliști cu funia pe care aceștia i-o vor vinde. Oameni politici prost-informați ori orbiți ideologic au existat și mai demult.

Dar ideea că activiști occidentali angajați în lupta pentru familia tradițională și dreptul la viață de la concepție până la moartea naturală pretind că și-au găsit  aliat într-un cekist sângeros precum Vladimir Putin… ei bine, asta e cu totul altceva, cu adevărat lugubru. Nu e nicio îndoială că asta are de-a face cu indivizi din gașca lui Putin care împrăștie bogății rusești prin vistieriile goale ale organizațiilor neguvernamentale din Occident.

Cei care picau în astfel de capcane erau numiți pe vremuri „idioți utili”. Utilitatea lor poate fi marginală în cadrul întregului scenariu; idioțenia însă nu le poate fi pusă la îndoială.

Nașul mafiei globale

Prin urmare, Vladimir Putin poate fi înțeles mai bine ca un Naș al unei mafii globale ruse, care a perfecționat modelul lui Vito Corleone cu metoda politică leninistă, consolidată prin noile mijloace de propagandă prin social media și prin apelurile tradiționale la o formă dură de naționalism rusesc (ce ar putea fi considerată paranoia).

Privindu-l pe Putin prin aceste lentile putem vedea mai clar de a devenit atât de obsedat de Ucraina. Putin e ca un rechin: trebuie să se miște pentru a rămâne în viață, în sensul de a da legitimitate conducerii sale. Revoluția Demnității, a Euromaidanului din Ucraina, i-a amenințat lui Putin desăvârșirea unui model social-politic de secol 21 alternativ, potențial atractiv, pentru slavii din est: nu doar pentru că promitea accesul la o piață îmbelșugată de bunuri occidentale, sau nu în primul rând din pricina aceasta, ci pentru că promitea o viață publică ce este curățată de corupție, violență, minciuni și autoritarism. Așadar, din punctul de vedere al lui Putin, Ucraina trebuia destabilizată, adusă probabil la stadiul de „stat eșuat” prin combinarea anexării (Crimeea) cu invazia (Donbas), amplificate de un arsenal de dezinformări și minciuni, toate împachetate în mantia unei mitice „lumi ruse” față de care Moscova ar avea o responsabilitate specială, istorică.

„Bacilul ciumei”

Și tocmai de aceea Putin trebuie oprit în Ucraina.

În primul rând, pentru că a încălcat toate normele legislației internaționale folosind forța armată pentru a schimba o frontieră recunoscută internațional. Procedând astfel, a pus într-un serios pericol ordinea globală a cărei structură era deja șubrezită.

În al doilea rând, pentru că Ucraina oferă un model post-comunist în Estul Europei care merită sprijinul Occidentului, un sprijin pe care Ucraina l-a implorat, prea adesea în zadar.

Iar în al treilea rând, pentru că Putin, după ce a reușit să destabilizeze Ucraina și să împiedice consolidarea politică, socială și culturală a Revoluției Demnității din Ucraina, își va îndrepta atenția către țările baltice, amenințând grav NATO. În statele baltice, protejații lui Putin lucrează deja la răsădirea conflictelor etnice și înființează organizațiile de fațadă care în curând vor zbiera după sprijinul frățesc al Moscovei. În acest timp, forțele aeriene rusești fac incursiuni provocatoare în spațiul aerian al Estoniei, Letoniei și Lituaniei, iar regimul lui Putin pune presiune economică printr-o blocadă a portului maritim lituanian Klaipeda. Dacă Putin va lua din teritoriul unuia sau mai multor state baltice, statul respectiv va putea cere pe bună dreptate solidaritatea NATO potrivit Articolului 5 al Tratatului, care stipulează că un atac asupra unui membru NATO înseamnă un atac asupra tuturor, ceea ce impune un răspuns comun în apărarea părții atacate. Dacă NATO va ezita, va fi terminată, autodesființată, un deznodământ deja imaginat preventiv de acei politicieni occidentali care ies public, ezitanți, cu întrebări despre cât de departe se pot extinde spre est „Europa” și „comunitatea nord-atlantică”.

Într-o faimoasă remarcă, Winston Churchill a comparat acțiunea Înaltului Comandament German de a-l pune pe Lenin într-un tren sigilat în Elveția și a-l trimite înapoi în Rusia cu punerea „bacilului ciumei” în „bazinul de alimentare cu apă potabilă a unui mare oraș”.

Regimurile corupte nu reprezintă o noutrate pe scena internațională, dar, deși rele pentru propriile popoare suferinde, ele nu sunt în mod necesar și amenințări mortale la adresa ordinii mondiale. Cleptocrația leninistă a lui Putin reprezintă însă o asemenea amenințare mortală. Putin nu mai are cale de întoarcere și de aceea trebuie oprit: nu doar pentru binele Ucrainei, al țărilor baltice și al națiunii ruse muribunde, ci pentru binele unei minimale ordini mondiale necesară pentru păstrarea păcii post-Război Rece.

Cu doar doi ani în urmă, era de neimaginat perspectiva unui nou război european. Acum nu mai este așa; ar fi un dezastru absolut și de aceea Putin trebuie oprit ACUM, prin izolarea regimului său ca un prim, necesar pas către o schimbare de regim în Rusia.

Unii ar vrea să creadă ca este altă cale de scăpare. Dar se pare că nu este, pentru că noul „bacil al ciumei” s-a răspândit și sunt necesare măsuri dure pentru a-i opri avansul, a inversa cursul, si a apăra victoria libertății în Războiul Rece.

(traducere realizată de Gelu Trandafir)