Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan 15, 13)

Mulţi cred că personalităţile mari sunt complexe şi greu de cunoscut, şi de aceea caută dedesupturi, subtilităţi sau conexiuni neaşteptate pentru a le înţelege. În cazul Cardinalului Todea avem destule certitudini, mai ales că cel puţin 45 de ani a fost monitorizat pas cu pas şi există destule documente şi mărturii.

Ştim sigur că a primit o educaţie tradiţională într-o familie credincioasă, că era strălucit la studii, că nu avea ambiţii de activitate publică. Titlul tezei sale de doctorat De doctrina milenaria, tractatus exegetico-dogmaticus arată că iureşul lumii nu era prima lui perocupare. Ştim de asemenea cu certitudine că elanurile tinereţii, cel puţin în domeniul intelectual şi profesional, au fost retezate şi că a trebuit să se adapteze foarte repede prigoanei şi închisorilor. Ştim că, după o anchetă condusă de psihopaţi violenţi, procurorul a cerut condamnarea la moarte. Că la Sighet i-a slujit spiritual pe Iuliu Maniu şi pe Gheorghe Brătianu înainte de moarte. La mijlocul anilor ’50 era socotit printre cele mai puternice şi valoroase caractere ale ţării şi de aceea a fost transferat la Râmnicul Sărat, o altă închisoare pentru elite, tot cu regim de exterminare. Acolo a fost anchetat de Enoiu. Adică nu există nici un dubiu că şi-a plătit verticalitatea cu sânge, cu foame, frig şi singurătate, în mod cât se poate de real, şi vreme îndelungată.

Ştim că după închisoare a muncit la Reghin, a vizitat bolnavi, a îndrumat preoţi în clandestinitate, a pregătit copii pentru Prima Împărtşanie, şi-a format nepoţii, şi a fost hărţuit în permanenţă de securitate. Că după 1989, în lipsa bisericilor, a slujit în pieţe publice şi cimitire, că a fost creat cardinal în 1991, că în 1999 a fost îmbăţişat de Ioan Paul al II-lea în catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti şi că tot în acel an a fost decorat cu Steaua României în grad de Mare Cruce.

Dacă în 1952, Pius al XII-lea „săruta lanţurile lanţurile celor care, întemniţaţi pe nedrept, plâng şi se întristează mai mult de atacurile împotriva religiei, de prăbuşirea instituţiilor sacre, pentru mântuirea veşnică a poporului lor pusă în pericol, decât de propriile suferinţe şi de libertatea lor pierdută”, după 50 de ani, la moartea celui de-al doilea cardinal al României, alt urmaş al lui Petru omagia un „întâi stătător, numeroasele fapte mari realizate de el cu zel spre binele Bisericii şi suferinţele pe care le-a îndurat ca mărturisitor al credinţei în timpul cruntului regim tiranic”.

Deşi toate cele de mai sus pot fi probate cu documente şi martori, ele nu par a fi cunoscute şi respectate de orice român. Pe de o parte, pentru că ideile la modă azi resping categoric existenţa reală a eroismului şi, poate şi mai mult, cinstirea eroilor iar, pe de altă parte, pentru că mulţi din cei care păstrează încă o ierarhie firească a valorilor se lasă intimidaţi de stridenţa şi agresivitatea acestor mode, atribuindu-le o înrădăcinare şi o răspândire pe care nu le au în realitate.

Aparenţele au înşelat şi în trecut şi ne înşeală încă asupra trecutului. După cum tatălui meu i se spunea că mama, logodnica lui pe atunci, s-a căsătorit şi nu îl mai aşteaptă (cum să îl aştepte 17 ani? să fim realişti!) iar ei i se spunea că tata a murit, pentru că nu avea cum să reziste 17 ani, aşa i se spunea şi episcopului Todea că a rămas singur, fără comunitate şi fără viitor. E adevărat că au fost destui greco-catolici care s-au lepădat de episcop. Însă el nu pariase pe aceştia ci pe alţii care, cu miile, nu i-au înşelat aşteptările şi, deşi au fost martorii represiunii din anii stalinismului, nici atunci, nici în următorii zeci de ani nu s-au lăsat duşi de curentul general. A câştigat pariul pentru că speranţa şi încrederea în oameni sunt realiste şi de aceea nu există eroi deznădăjduiţi, demoralizaţi, sau fără chef de viaţă. Speranţa nu e pentru momentele de glorie, ci pentru vremurile de cumpănă.

Acum câteva mii de ani Sun Tzu işi sfătuia ucenicii să urmărească demoralizarea advesarilor şi terfelirea simbolurilor lor. La această şcoală de gândire au aderat fără rezerve foarte mulţi din intelectualii de azi. Însă nu e singura opţiune. Există alternative şi ne sunt la îndemână. Alexandru Todea nu propune o abstracţiune sau o utopie, ci ne pune în faţă o mărturie credibilă. Putem să o acceptăm sau să alunecăm în jocul lui Sun Tzu. Să nu credem însă că există a treia variantă sau vreun fel de moratoriu permament care să ne scutească de alegerea între primele două. Chiar dacă am vrea să ne lăsăm păcăliţi de cei care repetă la infinit întrebarea lui Pliat „ce este adevărul?”, tot nu vom putea ocoli un răspuns personal.