Am văzut de curând filmul « Cardinalul » de Nicolae Mărgineanu jr. Filmul este impresionant şi veridic, însă pe parcursul naraţiunii, corelaţia dintre scenele filmului şi datele istorice consemnate este uneori greu de stabilit.

O nouă prezentare artistică despre represiunea comunistă este deosebit de binevenită, acum, la 30 de ani de la căderea oficială a comunismului şi la foarte scurt timp de la sărbătorirea Centenarului României Mari. Este remarcabilă stăruinţa cu care Domnul Nicolae Mărgineanu revine asupra acestui subiect, trezind interesul generaţiei actuale asupra modului barbar în care comuniştii au prigonit elitele naţionale şi făcând totodată un gest de recunoştinţă faţă de cei care s-au jertfit pentru ţara lor şi pentru adevăr.

Pelicula se apleacă cu bunăvoinţă şi consideraţie asupra suferinţelor din închisorile comuniste. Imaginile sunt bine alese şi veridice. E interesantă ideea de a reda doar în alb-negru ce se întâmplă în închisoare şi în culori scenele din afară zidurilor sale. Actorii sunt buni şi îşi interpretează rolurile cu seriozitate. Atmosfera e credibilă. Se vede brutalitatea verbală şi fizică a reprezentanţilor aparatului de represiune şi se poate întrezări apăsarea permanentă a zidurilor închisorii. Binele nu este inversat cu răul. Se observă o atitudine faţă de viaţă care e diferită la elitele închise la Sighet faţă de cea a paznicilor lor de diferite grade. Deţinuţii sunt mai stăpâniţi, mai educaţi, mai umani, reflectează înainte să reacţioneze, de cele mai multe ori cu calm. Un singur gardian este mai omenos – „Piccolo”, cum îi spune PS Hossu, sau „omul nostru” din memoriile PS Ioan Ploscaru. Toate acestea la un loc dau o notă de seriozitate şi de respect pentru subiectul ales.

Totuşi, mă întreb în ce măsură acest film poate fi lămuritor pentru cei care nu cunosc ce s-a întâmplat în închisori. Nu ştiu cât este de pedagocic să se amestece momentele de istorie consemnată documentar cu fantezii şi licenţe poetice, fără să se facă cumva o distincţie între informaţia riguroasă şi ficţiune. Înţeleg că scenariul trebuie să fie interesant, dar parcă nu cu preţul clarităţii. Subiectul este destul de apăsător şi de complicat pentru cea mai mare a publicului, ca să nu fie nevoie să fie condimentat cu aproximări, care să facă scenariul „mai spectaculos” (Regizorul Nicolae Mărgineanu despre filmul “Cardinalul”). 

Cu gândul la cei care nu cunosc prea multe despre istoria şi specificul Bisericii Române Unite, voi face câteva precizări legate de inadvertenţele pe care le-am observat eu.

1. 

Mi se pare cu totul inadmisibil şi incredibil ca PS Hossu, în anchetă, la Sighet, în faţa celor pe care îi ştia că sunt duşmanii lui Dumnezeu şi ai ţării, să fi criticat faptul că regăţenii nu i-au înţeles niciodată pe transilvăneni. ESTE EXCLUS!!! Nu cred că gândea aşa ceva. Niciun realizator al Unirii nu a spus aşa ceva, mai ales la Sighet, unde erau închişi o mare parte dintre ei, în perioada în care Roller, la dictarea ruşilor, scria istoria României cu duşmănie făţişă pentru România Mare. Niciunul din ei, sub nicio formă, nu ar fi spus o astfel de enormitate în anchetă, adică oficial. La Sighet deţinuţii ştiau deja bine ce înseamnă ancheta şi nu se pierdeau în dizertaţii cu brutele din faţa lor. Ştiau că ce spun acolo se consemnează şi se utilizează cu duşmănie şi nu vorbeau în plus. Nu pot să înţeleg ce rost poate avea acea frază.

Transilvănenii, mai ales uniţii, nu se văicăreau pe la colţuri, la duşmani, că nu sunt înţeleşi de regăţeni. Dacă aveau ceva de spus, spuneau deschis. Nu se fereau să protesteze, aşa cum a făcut Iuliu Maniu după Unire. Nu se victimizau. În parlamentul interbelic, ţărăniştii au avut un cuvât foarte greu de spus, inclusiv (sau mai ales) când au fost în opoziţie.

Ideea că România Mare a fost insuficient de unită, peticită sau chiar creată accidental provine de la duşmanii ţării. Primii care au vânturat-o au fost ruşii şi slugile lor, liderii PCdR. Revizioniştii maghiari, Hitler şi Mussolini nu s-au lăsat nici ei mai prejos. În perioada ceauşistă, această teză nu a fost respinsă. Festivităţile lui Păunescu şi argumentele ştiinţifice trunchiate de ura comunistă împotriva personalităţilor Unirii nu au constituit un răspuns serios şi inteligent. Acum ideea că România Mare a fost o improvizaţie la noroc şi chiar o experienţă negativă este reluată viguros de tot de oameni educaţi de şcoala comunistă sau de universităţile ultrastângiste din Vest, unde noţiunea de patriotism este considerată panta care alunecă spre fascism. Tema este încă extrem de actuală.

Chiar acum câteva zile a fost reluată foarte agresiv de Ambasada Rusiei – „Crimeea, care astăzi face parte din Rusia, a avut loc un referendum democratic, în cursul căruia aproximativ 95% dintre participanţi s-au pronunțat în favoarea independenţei și reunificării cu Rusia. Fapte similare, cu privire la Transilvania, Basarabia sau Bucovina unite cu România în anii 1917-18, nu sunt cunoscute în ştiință istorică obiectivă”.
Orice om matur înţelege că subiectul este foarte serios şi că nu trebuie relativizat.

Este inacceptabil să i se atribuie PS Iuliu Hossu opinii care nu sunt menţionate de nicio sursă istorică şi care ar indica o schimbare în poziţia pe care a susţinut-o clar din tinereţe până la sfârşitul vieţii.

VIDEO: La 85 ani, Cardinalul Iuliu Hosssu recitește dscursul rostit și proclamația vestită pe când avea 32 ani, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia.

2. 

Momentele în care apare Iuliu Maniu în film par neverosmile. În 1918, Maniu are o atitudine superioară, uşor arogantă, faţă de PS Hossu. Fotografiile de epocă arată un Maniu bucuros şi mândru, dar nu cu aere de superioritate faţă de cei din jur. Diferenţa există şi e păcat că nu a fost sesizată.

Este cu totul imposibil ca PS Hossu să fi folosit pronumele de politeţe faţă de Iuliu Maniu şi acesta să i se fi adresat episcopului cu „tu” sau „dumneata” (care nu se folosea în Transilvania). După cum se vede şi din fotografiile de epocă, PS Hossu îşi ţinea rangul şi nu ar fi acceptat să fie tutuit, iar  Iuliu Maniu era ultimul om care să fi făcut acest lucru. Să nu uităm că primise o educaţie religioasă solidă, fusese avocat al Mitropoliei Blajului şi era reputat pentru respectul său faţă de uzanţe şi reguli de politeţe.

E de neconceput ca PS Iuliu Hossu să se fi întâlnit cu Iuliu Maniu la Sighet, să îi spună cine este şi să îl întrebe dacă îşi mai aminteşte de el. Cum poate cineva să îşi închipuie că Iuliu Maniu putea să îl uite pe PS Hossu sau să nu aibă ştiri despre el din 1918 până în anii 50?! Uniţii au fost printre cei mai fideli susţinători ai PNŢ în perioada interbelică. PNŢ-ul a fost foarte sensibil la nedreptăţile suferite de români în Transilvania de Nord în timpul ocupaţiei horthyste şi Iuliu Maniu era foarte bine informat în legătură cu ce se întâmplă dincolo de frontierea impusă de Dictatul de la Viena. În martie 1944, studenţii ţărănişti fuseseră la originea manifestaţiilor de solidaritate cu PS Hossu şi cu studenţii teologi care fuseseră agresaţi de studenţii unguri.

Întâlnirea dintre Maniu şi Hossu la închisoarea din Sighet nu e puţin probabilă, dar totuşi pitorească, ci cu totul imposibilă. La Sighet (ca şi la Râmnicu Sărat), izolarea era foarte importantă. Nu era mişcarea şi înghesuiala din alte locuri de detenţie.  Capii Bisericii Unite şi liderii ţărănişti, în special Iuliu Maniu, erau cei mai păziţi şi izolaţi deţinuţi. Pentru conducerea închisorii, izolarea lor era o prioritate care trecea înaintea treburilor administrative. De aceea, nu au avut loc întâlniri epocale între marii lideri de la Sighet. Comunicarea se făcea foarte sumar, prin zid sau prin deţinuţii mai tineri, care făceau muncile umile, de exemplu PS Alexandru Todea sau Pr. Prof Coriolan Tămânian.

De asemenea, scena în care PS Alexandru Todea îi dă lui Iuliu Maniu dezlegarea înainte de moarte e imposibilă. Iuliu Maniu venea dintr-o familie foarte credincioasă, ştia rugăciunile obişnuite, nu avea nevoie să le repete după preot. Un preot nu îi cere eforturi importante unui muribund. Niciun preot greco-catolic nu-i cere unui credincios să repete după el formula dezlegării „… iar eu te dezleg…” Nimeni nu se poate dezleaga pe sine însuşi de păcate. E absurd.

3.

Este complet fantezistă plasarea în închisoarea din Sighet a unui personaj precum Enache Vizirean – un deţinut ajuns din întâmplare în camera episcopilor uniţi, fost funcţionar de poştă, cumsecade, puţin ciudat, condamnat la 25 de ani pentru bănuilala că ar fi deschis scrisori considerate de comunişti importante.

Comuniştii au avut mania secretelor şi au acţionat ca în clandestinitate chiar şi atunci când au fost la putere. Nu trimiteau cu poşta obişnuită scrisori importante. Dacă voiau să deschidă scrisoriile oamenilor de rând, aveau sisteme suficient de bine puse la punct, ferite de ochii unui intrus bizar ca Vizirean.

La Sighet nu ajungea oricine şi de existenţa acelei puşcării nu trebuia să ştie nimeni. Chiar dacă, prin absurd, ar fi ajuns un om ca săracul Vizirean, regimul nu l-ar fi păstrat acolo, pentru că nu reprezenta nicio miză şi mai era şi puţin labil psihic. În plus, nimeni nu ajungea fără rost în celula episcopilor greco-catolici: ori prezenta pentru regim acelaşi tip pericol ca episcopii, ori era turnător – tertium non datur.

De asemenea, pare la limita seriozităţii episodul în care căpitanul (probabil ofiţerul politic) simulează spânzurarea lui Vizirean şi le cere în mare grabă episcopilor greco-catolici să semneze trecerea la ortodoxie, ca să nu moară omul (care totuşi moare până la urmă). Sceneta ar fi mai degrabă potrivită în Profetul, Aurul şi Ardelenii. 

4.

Referinţele la papalitate şi la Papa Pius al XII-lea nu par pluzibile. Într-o anchetă ofiţerul politic pune în discuţie rostul legăturii dintre Biserica Unită şi Papă, la care PS Hossu invocă anumite momente în care papalitatea i-a ajutat politic pe români prin Biserica Greco-catolică. Nu cred că PS Hossu s-a referit în primul rând la avantajele politice ale legăturii cu Vaticanul. Pentru uniţi, această legătură era o chestiune de credinţă în primul rând. Acesta este sensul cuvintelor „credinţa noastră este viaţa noastră”. Duşmanii Bisericii Unite au susţinut că este vorba de politică, uniţii însă au considerat că este vorba de credinţă. Li se ceruse să renunţe la legătura cu Papa, nu creştinism. E un aspect important.

De asemenea, acelaşi securist aminteşte că Papa – e vorba de Pius al XII-lea (1876-1958) – ar fi luat prea târziu atitudine faţă de politica lui Hitler. În anii ‘50, un securist ar fi zis ori că Pius al XII-lea era de-a dreptul hitlerist, ori nu ar fi zis nimic. Ideea că Pius al XII-lea ar fi fost „Papa lui Hitler” a fost lansată de oamenii lui Stalin din 1945, dar nu a prins deloc atunci pentru că era o minciună flagrantă. Se ştia că Pius al XII-lea era privit ca un duşman de către nazişti şi că Vaticanul adăpostise evrei cu ştirea Sfântului Părinte. Rabinul şef al Romei, Israel Zolli se botezase în 1945 şi îşi luase numele de Eugenio inspirat de numele laic al lui Pius al XII-lea – Eugenio Pacelli. De abia după vreo douăzeci de ani, KGB-ul a reuşit să răspândească aceeiaşi temă de propagandă.

Teza că Papa a intervenit prea târziu o adoptă acum stângiştii care înţeleg interesul KGB-ului în compromiterea Vaticanului, dar prejudecăţile îi împiedică să accepte că Biserica Catolică în general nu a fost filo-nazistă. 

5.

Episodul cu studenţii unguri agresivi, dintre care unul îl scuipă pe PS Hossu este real, dar oarecum modificat. În acel moment, PS Hossu nu a fost singur, ci a fost apărat de studenţi la teologie, care au fost şi ei agresaţi fizic mult mai grav. (Întâmplarea a avut urmări la Bucureşti, inclusiv o manifestaţie de stradă, acceptată tacit de Antonescu.)

În film, în timpul acestui episod, un reprezentant al autorităţilor maghiare îi reproşează lui PS Hossu că el şi episcopul ortodox Colan sunt singurii care au „rămas”, însă nu e clar unde anume. În Transilvania de Nord ocupată mai rămăseseră şi PS Ioan Rusu la Baia Mare şi PS Ioan Suciu la Oradea. 

Acelaşi funcţionar îi reproşează lui PS Hossu că ceruse uniţilor să îi susţină pe evrei. În realitate, agresiunile studenţilor maghiari au avut loc în februarie 1944, iar scrisoarea în care PS Hossu cere clerului şi credincioşilor greco-catolici să îi ajute pe evrei „cu jertfa” este din aprilie 1944, adică după ocuparea Ungariei de trupele hitleriste, când s-au luat măsuri antisemite mult mai radicale decât până atunci. 

6.

Samoilă Mârza, cel care a fotografiat Adunarea de la 1 Decembrie 1918, a fost greco-catolic, nu ortodox. Transformarea lui în ortodox nu ajută la nimic. Ortodocşii care sunt împotriva Bisericii Unite oricum sunt deranjaţi de film şi nu se vor mulţumi doar cu un Samoilă Mârza ortodox, iar restul spectatorilor l-ar fi acceptat pe Mârza aşa cum a fost, adică greco-catolic.

E absolut imposibil ca direcţia penitenciarului din Sighet să fi adus în închisoare un fotograf luat la nimereală de pe stradă. Chiar dacă l-ar fi ales la întâmplare, tot s-ar fi interesat cine este. E complet exclusă posibilitatea ca personalităţile de la Sighet să fi fost fotografiate de fotograful Marii Uniri.

7.

Scena cu Otilia, sora din Seini a directorului închisorii, e destul de puţin verosimilă. Ţăranca (îmbrăcată în port mai degrabă din zona Sibiului) îi cere episcopului să se roage pentru sănătatea fiicei ei, fiindcă fusese refuzată de toţi preoţii, datorită funcţiei fratelui ei. Nu e clar despre ce preoţi e vorba. Nu se consemnează cazuri de preoţi greco-catolici care au refuzat să se roage pentru bolnavi, iar la Seini nu a fost preot ortodox înainte de 1948. (Primii ortodocşi au ajuns când a început să vină militari din Vechiul Regat, după 1918). În anii 50-51, preotul greco-catolic era fie alungat, fie la munca de jos, cel mult învăţător. Dacă e vorba de preotul ortodox venit după interzicerea Bisericii Unite, acesta nu ar fi refuzat să se roage pentru o rudă de şef comunist.

Este exclus ca PS Hossu să se fi adresat unei ţărănci obişnuite (de două ori) cu apleativul „doamnă”, aşa cum vedem în film. Pentru femeile mature „mătuşă” sau „lele” era foarte acceptabil. Nu am auzit niciodată de un preot greco-catolic să ceară cuiva să spună cuvânt cu cuvânt, de trei ori, o rugăciune de care persoana respectivă să nu fi auzit niciodată. Nu înţeleg de ce crede scenaristul că greco-catolicii sunt atât de formalişti.

Otilia, dacă era româncă din Seini, chiar fără şcoală, ştia rugăciunile uzuale, rozariul şi Paraclisul Maicii Domnului. Preotul s-ar fi aşteptat ca ea să se roage aşa cum ştia ea, nu să citească o formulă dată. Pentru greco-catolici, rozariul Maicii Domnului era cel mai sigur motiv de speranţă (fiind recomandat în Mesajul de la Fatima pentru întoarcerea la Dumnezeu a Rusiei si a lumii întregi). Şi în închisori, greco-catolicii, chiar şi marii specialişti în teologie, s-au rugat mai mult rozariul şi au recurs mai puţin la formule complicate.

8.

Deşi am văzut din copilărie fotografii cu episcopii greco-catolici, nu mi s-a părut uşor să îi identific în film. Nu ştiu cum s-au descurcat alţii. La un moment dat, într-o anchetă, un preot cu barbă căruntă – poate fi PS Frenţiu sau PS Bălan – îi spune unui securist că se miră de zelul pe care regimul ateu îl are pentru convertirea uniţilor, lucru care pare să nu aibă urmări pentru episcop. Scena e reală, dar s-a întâmplat cu PS Tit Liviu Chinezu (1904-1955) care, după o tentativă eşuată de a fi convins să treacă la ortodoxie, i-a spus unui securist «Domnule, sunt cât se poate de uimit să constat că guvernul comunist, care se declară ateu, manifestă atâta interes pentru convertirea noastră». Această replică a avut urmări şi PS Chinezu a fost pedepsit. PS Chinezu era dintre episcopii tineri, nu era cărunt şi nu purta barbă la Sighet. El fusese hirotonit în secret, în martie 1949, în lagărul de la Dragoslavele, înainte de transferarea clericilor uniţi la Sighet. Conducerea închisorii a aflat mai târziu că este episcop.

Nu e plauzibil ca PS Hossu să se mire că sunt persecutaţi şi romano-catolicii atunci când află că episcopul romano-catolic de Iaşi, PS Anton Durcovici, era şi el închis la Sighet. După venirea ruşilor, catolicii din România s-au aşteptat la persecuţii. Se ştia că Stalin vrea să îi determine pe toţi catolicii să rupă legăturile cu Roma. Catolicilor de rit latin li s-a cerut să constituie o Biserică independentă de Vatican şi obedientă statului comunist, asemănătoare cu actuala Biserică „patriotică” din China. 

Nu e plauzibil ca PS Hossu să fi fost considerat de conducerea închisorii, de la început, chiar de la sosirea la Sighet, un fel de „primus inter pares” al greco-catolicilor. În 1948, când a fost interzisă Biserica Unită, liderul episcopilor era PS Valeriu Traian-Frenţiu şi confraţii săi au respectat cu mare atenţie această poziţie până la trecerea lui la cele veşnice. În acest fel arătau că structurile şi ierarhia au rămas neschimbate, indiferent de presiunile la care este supusă Biserica.

Nu e plauzibil ca vestea morţii lui Stalin să fi fost comunicată de telegrafist comandantului de faţă cu un deţinut. 

Nu e plauzibilă nici scena în care ofiţerul politic îi dă PS Hossu textul de adeziune la ortodoxie şi acesta îl aruncă pentru a nu fi ispitit să cedeze, după cum îi mărturiseşte mai târziu unui confrate. Din păcate, unii au luat episodul ca atare şi chiar au crezut că este real (aici şi aici). Propunerile de adeziune circulaseră încă înainte de reţinerea clericilor greco-catolici, în octombrie 1948, astfel că la Sighet nu mai constituiau o surpriză. Cei care au cedat, au făcut-o pentru familie sau din teamă omenească, nu datorită dibăciei cu care era redactat textul. Textul respectiv menţiona clar trecerea la ortodoxie, că de aceea fusese redactat. Acest punct era în mod cert lipsit de subtilităţi. E greu de crezut că PS Hossu şi-ar fi tulburat un confrate spunându-i că a fost ispitit să cedeze. Mai ales, toate mărturiile şi documentele arată o atitudine lipsită de şovărie la toţi episcopii uniţi, deci e foarte puţin probabil ca PS Hossu să fi manifestat această tentaţie. Dacă nici el însuşi, nici martorii nu au consemnat-o, nu văd ce rost avea să fie inventată. Eroismul şi tăria de caracter nu sunt inumane, ci foarte rare, iar PS Hossu a fost cu adevărat un om care nu s-a temut să iasă din mijlocul lumii şi să se deosebească, adică a fost cu adevărat un sfânt şi un erou. 

După părerea mea, hiba filmului este că prezintă un sfânt şi un erou naţional ca pe un intelectual înţelept, cinstit şi neconflictual, ca şi cum intelectualul ar fi mai uman şi mai acceptabil, în timp ce sfântul-erou ar produce reacţii de neîncredere şi respingere. E un fel de încadrare în limitele procustiene ale mentalităţilor de azi. Ştim că nu s-a vorbit destul despre închisori, simţim că ne lipseşte legătura cu vremea prigoanei comuniste, vrem să înţelegem şi să spunem mai mult, dar când abordăm subiectul preferăm să ne anesteziem puţin cu ficţiuni. Ni se par mai realiste decât realitatea. Cosmetizăm adevărul cu temerile noastre, pentru că ezităm să ridicăm privirea prea sus şi să vedem personalităţi puternice, de statura uriaşă a PS Iuliu Hossu şi a confraţilor săi. 

Înregistrare document despre Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 Nov/1 Dec 1918, în (re)citirea cardinalului Iuliu Hossu , în anii ’70, la Mănăstirea Căldărușani unde își ispășea „domiciliul forțat”:

”După aceea, am urmat eu ca să citesc Hotărârea Proclamației Unirii Transilvaniei pe veci cu Patria Mamă”, sunt primele cuvinte. Vorbire stinsă, dar clară. ”Înainte de a da citire acestei hotărâri, am rostit câteva cuvinte, aș spune o dexologie, sub inspirația momentului”. Iuliu Hossu e fericit pentru că știe că aceste cuvinte vor rămâne. ”Cu glasul scăzut, dar cu neîmbătrânită dragoste de atuncea” reia memorabila cuvântare: ”Fraților, ceasul împlinirii vremii este acesta. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește Marea Unire”