Era și timpul. Mă mir chiar că a întârziat atât. Era miercuri și alegerile din Polonia se încheiaseră… hăt… duminică noapte. Cum de a stat Europa liniștită luni și marți? Fără să sune sirenele progresiste, fără ca miliția gândirii să vorbească despre pericolul mortal pe care îl presupune pierderea alegerilor de către stânga liberală a lui Tusk (după ce a fost opt ani la putere)?

Vai, fetelor, cum se poate așa ceva? Are voie să piardă stânga liberală? E oare constituțional așa ceva? Ce democrație e asta în care pierzi puterea după doar opt ani? Nu e pericol de anarhie? De pași înapoi?

Și ce democrație mai e și aia în care câștigă opoziția conservatoare, PiS – partidul urmaș al Solidarității?

Iar foștii comuniști nu au intrat în parlament. Cum se poate așa ceva? Nu era vorba la Masa Rotundă să aibă din start comuniștii jumătate de locuri in Parlament?

Pericolul orbanizării e după colț. Dictatura pândește. Intelighenția trebuie să se unească, „oamenii de bine” – să-și dea ochii peste cap, tinerii polonezi care studiază în Vest – să revină în țară și să lupte cu spectrul dictaturii care bântuie de opt zile încoace. Să scrie the Guardian, Le Monde, New York Times, Dilema Veche. Să scrie editoriale și Lelia Munteanu, ca la mineriade. Și domnu’ Gâdea să scrie, de ce nu? Pericolul pândește.

Acum PiS – urmașul Solidarității – este lapidat preventiv, profilactic, fără să fi făcut ceva. Așa, în principiu, cu vorbe meșteșugite altfel.

Tusk, în schimb, s-a îmbrățisat cu Putin peste cadavrele lui Lech Kaczynski si Annei Walentinowicz („maica Solidarității”, da această femeie a declanșat evenimentele care au dus la fomarea Solidarității, Walesa a apărut mai târziu oleacă). Ooooo… Tusk și Putin, 10 aprilie 2010, ce frumos, ce curajos, ce înțelept. Marea reconciliere! Înțeleaptă politică. De cedat, cedează numai cei puternici, doar știm asta.

Sikorski a bătut palma cu Ianukovici chiar în seara măcelului de la Kiev. Mai țineți minte acea zi teribilă, cu 80 de morți, uciși de lunetiști? Atunci s-au înțeles Sikorski și troika UE cu Ianukovici, una dintre cele mai rușinoase negocieri cu un criminal. Dar Sikorski a fost capabil de sacrificiu. Și-a sacrificat imaginea, a scăzut în sondaje, dar nu s-a purtat ca un pekinez care doar latră ca Băsescu și Kaczynski, ci ca un adevărat labrador gata să se alieze cu Steinemeier, dobermanul lui Merkel, ca să-l sperie de moarte pe Putin. A oferit soluții, a negociat dur alături de acest veritabil doberman neamț care latră pe rusește și au reușit… ce?… ah, da… au dat mâna cu Ianukovici avertizând opoziția ucraineană că dacă nu acceptă înțelegerea negociată va fi măcelărită. Bine ca Euromaidan a dat peste cap aceasta nerozie, ca să mă exprim elegant.

Și tot Sikorski a complotat pentru arestarea liderului marcant al opozitiei poloneze și fondatorului KOR – Comitetului pentru Apărarea Muncitorilor -, Antoni Macierewicz. KOR a fost prima organizație de amploare anticomunistă înființată în Polonia comunistă, precursorul Solidarității (da, a existat așa ceva înainte de Walesa).

Știți de ce îl dorea Sikorski predat procuraturii pe Macierewicz, un simbol al luptei anticomuniste? Pentru că dezvăluise secrete de stat. Sub președintele Lech Kaczynski, Macierewicz a condus o comisie parlamentară și a realizat un raport devastator ce a dus la desființarea seviciilor de informatii militare infiltrate de KGB. Doar Komorowski a votat la vremea respectivă împotriva desființării acestui serviciu secret corupt, mustind de kaghebiști. Pentru asta era „vinovat” Macierewicz, devăluise secretele murdare.

Niciun cuvânt despre aceste ticăloșii. Toată forta în schimb contra acelora care nu le-au săvârșit, contra acelora care, în cei doi ani cât au fost la putere într-o alianță dubioasă (2005-2007), au încercat lustrație, care au încercat politici anticoruptie. De fapt, tocmai de aici li s-a tras celor de la PiS și au pierdut guvernarea. Anticorupția începuse să aibă succes, a făcut victime din rândul aliaților de guvernare ajungând până la Lepper – vicepremerul. În uma scandalurilor cu Lepper au convocat, corect, alegeri anticipate. Pe care le-au pierdut după numai doi ani de guvernare în coaliție.