Aşa cum am menţionat mai sus, una din tehnicile liberale cheie de respingere a acuzaţiilor de socialism – şi de a-i discredita pe cei care se folosesc de această învinuire – este de a echivala marxismului cu socialismul şi apoi de a insista (adesea în mod corect) asupra faptului că, deoarece liberalii nu sunt marxişti, oricine spune că liberalii ar fi socialişti este prost sau un ideolog partizan. Dar socialismul a precedat marxismul, iar socialismul a supravieţuit marxismului, în parte deoarece marxismul a fost supus unui test real timp de aproape un secol şi a eşuat pe o scară epică. Revoluţionarii sovietici nu s-au angajat în incrementalism fabianic; au avut la dispoziţie propria ţară, un imperiu şi o mişcare mondială, astfel că şi-au impus voinţa fără opoziţie.
Contribuţia pe care marxismul a adus-o socialismului a constat într-o poleială pseudo-ştiinţifică a impulsurilor slab definite ale celor care dispreţuiau sistemul capitalist în creştere şi dezvoltarea clasei de mijloc, căreia acesta i-a dat naştere. Deoarece marxismul a fost luat în serios ca o teorie economică atât de mult timp, acesta i-a dat socialismului o patină empirică pe care altfel nu ar fi avut-o. Dar, în esenţa sa, socialismul rămâne o raţionalizare pentru o înţelegere fundamental tribală şi premodernă a economiei.
Într-adevăr, aspectul economic al socialismului a survenit mai degrabă ca o preocupare ulterioară. Revoluţia franceză a fost locul de naştere al socialismului, dar distribuţia nedreaptă a resurselor economice nu a fost o preocupare imediată. „În timp ce problema de bază pentru americani în 1776 a fost cea a legitimităţii politice,” scrie Muravchik, „pentru francezi în 1789 a fost statutul social.” Răsturnarea privilegiilor aristocratice a pus în mişcare năzuinţa franceză pentru égalité. În acest scop, revoluţionarii francezi au promovat de fapt imperativul proprietăţii private pentru toţi cetăţenii. Chiar şi constituţia din 1793, pe care Muravchik o numeşte „expresia formală a fazei celei mai extreme a Revoluţiei”, a considerat proprietatea privată drept sacrosanctă.
Agitatorul revoluţionar Francois-Noël Babeuf a fost primul care a afirmat, în 1794, că egalitatea adevărată este imposibilă fără abolirea proprietăţii private. Preocuparea de a strînge avere este doar o modalitate de înlocui o aristocraţie cu alta, a argumentat acesta. Adevăratul ţel constă în abolirea acestor diferenţe, fie moştenite sau dobândite prin muncă. În „Conspiraţia Egalilor” – un precursor al avantgardei revoluţionare leniniste – Babeuf căuta să „elimine din fiecare individ speranţa de a mai deveni mai bogat, mai puternic, sau mai distins prin inteligenţa sa.” Scopul, conform Manifestului Egalilor, era de a obţine „dispariţia bornelor de frontieră, a gardurilor vii, zidurilor, încuietorilor de uşi, disputelor, proceselor, furturilor, fărădelegilor, tuturor crimelor, instanţelor judecătoreşti, spânzurătorilor, sancţiunilor, invidiei, geloziei, poftelor nepotolite, mândriei, înşelăciunii, duplicităţii, pe scurt, a tuturor viciilor.” Pentru a umple acest gol, „măreţul principiu al egalităţii, sau al fraternităţii universale, va deveni singura religie a oamenilor.” Orice s-ar spune despre această agendă, nu se concentrează asupra teoriei economice empirice.
De altfel, foarte puţini propagandişti socialişti de succes s-au sinchisit să formuleze o argumentare empirică pentru socialism. Mai degrabă, atunci când încearcă să vândă socialismul ca o politică sau o mişcare, predicatorii săi depun mărturie despre „justiţia socială”, „politici umane”, „echitate” şi „egalitate”. Pe scurt, socialismul – marxist, fabian, naţionalist, sau progresist – nu este altceva decât una din numeroasele raţionalizări pseudo-empirice ale impulsului psihologic profund, definit de „social-ismul” lui Blair. Adevărata justificare pentru socialism nu se regăseşte în PIB sau statistici economice, ci în promisiunea de a evada din Istorie într-o societate mai bună, în care suntem cu toţii iubiţi şi respectaţi, ca membri ai aceleiaşi familii.
Spiritul „social-ismului” ia forme diferite, atât benigne cât şi maligne, în epoci diferite. Când Dumnezeu a „murit” în secolul 19 , „social-ismul” a luat forma scientismului materialist (de aici observaţia filozofului Eric Voegelin că, sub marxism, „Hristos Mântuitorul este înlocuit de motorul cu aburi, ca promisiune a tărâmului ce stă să vină”). Merită reamintit faptul ca atât Marx şi Engels au ajuns la socialism prin intermediul ateismului lor, şi nu invers. Dar, în America începutului de secolul 20, cea mai puternică manifestare a „social-ismului” a fost sub forma progresismului creştin. În Europa, „social-ismul” a alimentat mii de facţiuni doctrinare. Se poate argumenta că cel mai de succes şi lăudabil „experiment viu” cu socialismul este mişcarea Kibbutz din Israel, dar aceasta este dificil de înţeles ca un fenomen economic.
Promisiunea şi scopul „social-ismului” sunt cel mai evident afişate de viziunea ecologismului. Nu e o noutate faptul că o mare parte din mişcarea de mediu este un cal troian pentru ipotezele şi ambiţiile socialiste (britanicii îi numesc pe ecologişti „pepeni” – verzi pe dinafară şi roşii pe dinăuntru). În urmă cu trei decenii, Robert Nisbet a înţeles că ecologismul este pe cale să devină „a treia mare luptă de răscumpărare spirituală din istoria occidentală, prima fiind creştinismul, iar a doua socialismul modern.” Societatea occidentală, scria Nisbet, se deplasează de la „evanghelia eficienţei capitaliste către evanghelia utopianismului.” Nu e nevoie să rătăceşti prea departe în literatura economiei fără carbon pentru a observa înţelepciunea predicţiei lui Nisbet.
Obama nu este un marxist. Acest lucru este ignorat de unii dintre cei ce subliniază îndatorarea preşedintelui faţă de ideile fostului radical Saul Alinksy, care nici el nu a fost marxist. Mai degrabă, Alinsky a fost un radical de Stânga şi un adept al „social-ismului”, înainte ca Blair să îl numească astfel. Alinsky a fost convins că toate instituţiile, de fapt sistemul însuşi, trebuie încovoiate pentru a satisface nevoile celor defavorizaţi şi ale celor asupriţi, în numele justiţiei sociale. Încovoiate, nu distruse. Asemeni progresiştilor şi a diverşi marxişti, Alinsky a fost un adept al pragmatismului radical, folosind mijloacele disponibile pentru a schimba ordinea existentă. Acesta a fost miezul a ceea ce New York Times, într-o remarcabilă analiză din 1913 survolând ideile lui Theodore Roosevelt în urma campaniei sale prezidenţiale, a sintetizat prin sintagma „super-socialism”: „Acesta nu este socialism marxist. Multe din învăţăturile lui Karl Marx sunt respinse de socialiştii din prezent. Dl. Roosevelt reuşeşte redistribuţia de bogăţie într-un mod mai simplu şi mai uşor” – prin stoarcerea bogaţilor şi înhămarea marelui business la căruţa statului. „Totul are o simplitate de furt şi mult din neruşinarea lui”, considera New York Times. „Mijloacele utilizate sunt admirabil adaptate la scopurile urmărite, iar în cazul în care sistemul poate fi făcut să funcţioneze, va merge la nesfârşit.”
Planul de sănătate al preşedintelui Obama este un exemplu impecabil a acestei abordări. Se ştie demult despre declaraţia sa că ar prefera un sistem cu un singur plătitor, dacă ar putea să-l proiectare de la zero. Dar din moment ce trebuie să lucreze în limitele sistemului existent, el ne-a dat în loc ObamaCare – care, din nou, este doar un „prim pas critic”. ObamaCare utilizează societăţile de asigurare ca entităţi guvernamentale, asemănătoare cu firmele care furnizează gaze sau electricitate, pentru a oferi un serviciu guvernamental, acum obligatoriu. Companiile de asigurări vor face profituri nominale decretate de guvern, peste „onorarii” şi „prime” decretate tot de guvern (ghilimelele sunt necesare având în vedere că ratele vor fi stabilite de către guvern şi puse în aplicare de către serviciul de colectare al impozitelor).
Obama este zeflemitor la sugestia că ar fi un socialist, în largă măsură pentru a-şi delegitimiza adversarii. Cu ocazia discursului către Republicanii din Congres din decembrie 2009, Obama i-a ridiculizat pentru comportamentul lor sugerând că planul său de sănătate ar fi un „complot bolşevic”. Ca răspuns la demonstraţiile Tea Party organizate pentru a exprima opoziţia la extinderea guvernului, Obama i-a comparat în mod explict pe cei care descriu politicile sale drept socialiste cu adepţii teoriilor conspiraţioniste care susţin că el s-ar fi născut de fapt în afara Statelor Unite: „Sunt unii care nu sunt siguri dacă m-am născut în SUA, sau dacă nu cumva am fost un socialist, nu-ia aşa?”
El îşi rezervă pentru sine mantia de tehnocrat, dezinteresat, pragmatic, împins să utilizeze puterea guvernării datorită neîmplinirilor predecesorului său şi nebuniilor de pe piaţa liberă. El nu este interesat de ideologie, este interesat în a face „ceea ce funcţionează” pentru cel mai mare număr de americani (a spus de numeroase ori că introspecţia sa directoare în ce priveşte rolul guvernului este noţiunea că toţi suntem responsabili de fraţii noştri). Într-adevăr, Obama merge mai departe şi de multe ori insinuează că dezacordul de principiu cu agenda sa este „ideologic” şi, prin urmare, ilegitim. În discursul din ajunul inaugurării sale în funcţie, a proclamat că „ceea ce este necesar este o nouă declaraţie de independenţă, nu doar a naţiunii noastre, ci în vieţile noastre – de ideologie şi gândirea măruntă, de prejudecăţi şi bigotism.” Cu alte cuvinte, pentru a împrumuta o expresie din Lionel Trilling, ideologia este un gest mental iritant.
Negarea faptului că eşti un ideolog nu este acelaşi lucru cu a dovedi aceasta. Şi, desigur, insistenţa lui Obama că ideologia este ceva de care doar criticii săi suferă, nu este o apărare atunci când acţiunile sale demonstrează altceva. „Pragmaticul” Obama este interesat doar de „ceea ce funcţionează”, atâta timp cât „ceea ce funcţionează” implică un rol semnificativ extins pentru guvern. În acest sens, Obama este un practicant al celei de-a Treia Căi, abordarea cel mai mult trâmbiţată de Blair, care a susţinut descoperirea unei a Treia Căi de guvernare, prin respingerea ca falsă atât a Dreptei cât şi a Stângii, astfel localizând o modalitate „inteligentă” de extindere a guvernului. Atracţia puternică a acestei idei constă în faptul că sună ca şi când adepţii ei au respins dogmatismul ideologic şi au lăsat în urmă „alternativele false”. Astfel, un lider poate sa ofere asistenţă medicală la 32 de milioane de oameni şi, aşa cum îi place lui Obama să spună, „să împingă în jos curba costurilor.” Însă, nealegând, Obama alege. El alege calea controlului guvernamental, care este în mod inevitabil destinul celei de-a Treia Căi.
Totuşi, întrebarea rămâne. Cum numim „social-ismul” lui Obama? Formularea lui John Judis – „socialism liberal” – este perfect funcţională, şi aşa este şi „social-democraţia”, sau, în aceeaşi măsură, „progresism” pur şi simplu. Sugestia mea, poate prea jucăuşă, este de neosocialism.
Termenul de neoconservator a fost atribuit – cu intenţie ostilă – unui grup de gânditori diverşi care au devenit convinşi că ambiţiile fără limite ale Marii Societăţi au fost utopice, şi, în ultimă instanţă, contraproductive, chiar dăunătoare. La început, câţiva neoconservatori au adoptat eticheta (abia în 1979, Irving Kristol a pretins că el a fost singurul care a acceptat termenul, „probabil pentru că, după ce am fost numit Irving, eu sunt relativ indiferent faţă de capriciul botezului”). Însă, pe măsură ce neoconservatorismul s-a maturizat, a devenit o abordare distinctă a politicii interne, una care a căutat să tempereze excesele guvernamentale, în timp ce a urmărit rezultate conservatoare în limitele statului asistenţial.
În multe privinţe, neosocialismul lui Barack Obama este imaginea în oglindă a neoconservatorismului. Angajat deschis să încheie epoca Reagan, Obama este un credincios ferm în puterea guvernului de a-şi extinde penetrarea şi domeniul de aplicare mult mai profund în societate. Cam în acelaşi fel în care neoconservatorii au acceptat un rol realist şi limitat pentru guvern, Obama tolerează un rol limitat şi realist pentru piaţă: bogăţia ei este necesară pentru continuarea şi extinderea statului asistenţial şi de justiţie socială. În timp ce neoconservatorismul a preferat să greşească de partea încrederii în sfera non-guvernamentală – a instituţiilor de mediere ca piaţa, societatea civilă şi familia – neosocialismul se încrede în guvern. În timp ce neoconservatorismului a fost în mod intrinsec sceptic cu privire la capacitatea planificatorilor sociali de a evita legea consecinţelor involuntare, idealul lui Obama este de a lăsa politica socială pe mâinile lor şi să deplângă interferenţele vieţii politice.
„Nu aş fi iubit nimic mai mult, decât să vin cu o abordare foarte elegantă şi aprobată academic a problemei sănătăţii, care să nu aibe niciun fel de amprente legislative, şi apoi să devină simplu, lege”, i-a spus lui Katie Couric de la CBS. „Dar ăsta nu e modul în care funcţionează democraţia noastră. Din păcate, în cele din urmă trebuie să facem o mulţime de negocieri cu o mulţime de persoane diferite.”
În timp ce Ronald Reagan a văzut răspunsuri la problemele noastre în sfera privată („în această criză prezenţa guvernului nu este soluţia la problema noastră, guvernul este problema”), Obama urmăreşte să extindă încrederea în, şi dependenţa de, guvern, oriunde şi ori de câte ori poate, deşi în limitele unei naţiuni, în general, de centru-dreapta şi constrâns de „nefericitele” cerinţe ale democraţiei.
Ca şi în cazul lui socialismului fabian al lui Webb, nimeni nu va fi vreodată în măsură să spună despre doctrina în dezvoltare a lui Obama, „acum, socialismul a sosit”. În noaptea când Camera Reprezentanţilor a aprobat legea de îngrijire a sănătăţii, Obama a afirmat, „Această legislaţie nu va rezolva toate defectele sistemului nostru de sănătate. Dar ne îndreaptă decisiv în direcţia bună.” Apoi, vorbind în mod special despre un alt vot care urma să fie luat în Senat, dar, de asemenea, adresându-se inteligent celor care nu erau mulţumiţi de ceea ce fusese realizat, a adăugat, „Oricât de importantă este această zi, nu e sfârşitul acestui drum.”
Sub neosocialismul lui Obama, călătoria va fi fără sfârşit şi nu contează cât de departe vom merge pe drumul spre socialism, el va fi mereu acolo pentru a le spune mărşăluitorilor din ce în ce mai obosiţi că am luat doar un „prim pas critic”.
În original:
What Kind of Socialist Is Barack Obama?
6 Comments
Francesco
28 April 2010Si totusi, Obama poate fi infrint in alegerile partiale din noiembrie iar neosocialismul sa ramana campat in perimetrul Casei Albe.
Iata cum se poate spune NU neosocialismului, un video al organizatorilor Tea Party-ului de la San Antonio: Our Lives, Our Fortunes, Our Sacred Honour.
euNuke
28 April 2010Bun articol, focalizat, bine documentat şi autonom in gîndire, îndrăznesc însă să contrazic autorul in aserţiunea cheie a eseului: in opinia mea Obama este nu numai un socialist, ci şi un potenţial marxist judecînd după deciziile, faptele şi vorbele acestui dictator încă încorsetat de cutuma constituţională a celei mai solide democraţii moderne. Iată de ce:
1) Prima eroare constă în definirea marxismului ca pe o ideologie cu substanţă societal-economică ce urmăreşte răsturnarea bruscă si violentă a ordinii/orînduirii capitaliste şi portretizara implicită a adepţilor teoriilor marxiste doar ca militanţi/revoluţionari de ordin ideologic; de altfel eroarea aceasta de evaluare a spectrului politico-ideologic marxist este foarte frecventă in sferele intelectuale occidentale, cîteodată din naivitate sau evaluare defectuoasă a premiselor, altadata emisă ca urmare a unui calcul politicianist [pentru schiţarea unei necesare linii de demarcaţie intre marxism-comunism si socialiştii europeni cu facţiunile lor inter şi postbelice]; doctrina marxistă si principalii vectori ai dogmei prefigurate de teoriile marxiste sunt de natură religioasă, mistico-mesianică* şi abia in subsidiar dobîndesc o conotaţie politică ca urmare a adoptării ideilor marxiste de către diverşi politicieni activi in sfera instituţiilor publice ale unui stat; fiind vorba de o doctrină europoidă gînditorii băştinaşi liberali si progresişti se vor codi întotdeauna să sufle o vorbuliţă despre natura obscurantistă** a gîndirii marxiste si despre zonele superflue ale metafizicii in care obişnuia junele Marx să se aventureze, prin urmare analiza din perspectivă psihopatologică sau măcar filozofică a delirului marxist este tabu pe plaiurile noastre progresiste, cu cateva excepţii notabile dintre care o sa menţionez cu un citat pe filozoful Jeanne Hersch:
„Doctrina lui Marx fascinează prin amestecul ciudat dintre o analiză, ce se doreşte ştiinţifică, a structurilor economice care determină [sau conditioneaza] societatea, pe de o parte, şi o viziune escatologică asupra istoriei, care o domină complet, pe de altă parte. Se numeste escatologică o interpretare a istoriei potrivit căreia istoria înaintează către un scop final, unde’şi află sensul. Intreaga istorie tinde către aceasta ţintă, pe care în cele din urmă o va atinge. O asemenea escatologie este susţinută, de obicei, de o credinţă religioasă, întrucît aceasta se referă la o providenţă divină planificatoare. Ea pare să excludă cel puţin o interpretare complet deterministă a istoriei, după care necesitatea dominatoare ar fi străină valorilor.
Am remarcat deja la Marx o mobilitate curioasă a conceptelor; materialismul său este dialectic, nu este vorba deci de un pur determinism fizic; teoria este la el in acelasi timp praxis, ea nu tinde prin urmare la o pura obiectivitate; Revoluţia este totodată decizie omenească şi necesitate istorică, ea constituie scopul final al istoriei noastre – dar la el aceasta istorie se numeste preistorie, şi numai dupa Revoluţie vor aborda oamenii istoria propriu-zisa. […] Oricum, Revolutia rămîne pentru Marx un eveniment escatologic: ea conferă întregii istorii sens si valoare. […]Aceasta înseamnă că între prezentul nostru şi epoca Revoluţiei marxiste nu există nicio tăietură, nicio ruptură in continuitatea timpului empriric, nicio irupţie a transcendentului, a atemporalului, a eternului, de genul celor din escatologiile tradiţional religioase; Timpul însuşi aşa cum îl cunoaştem continuă pînă la Revoluţia escatologică, in consecinţă, cheia marxistă a Istoriei îşi păstrează aparenţa ştiinţifică şi garantează o înţelegere exhaustivă a cursului evenimentelor istorice pentru timpul care ne separă incă de Revoluţie – sau mai degraba care ne leagă de ea. Aşadar, marxiştii competenţi sînt capabili să dezvolte praxisul ştiinţific care va conduce omenirea la această Revoluţie; ei sînt de-acum şi pînă la Revoluţie experţii, inginerii Istoriei.”
*mistică pentru că sursa gîndirii marxiste este o ipoteză de ordin metafizic -un futurism [sau milenarism] fundamentat pe Istorie ca ipostază a umanului desăvîrşit ce poate fi prezisă, dedusă şi impulsionată; marx priveşte şi gîndeşte Istoria ca pe o forţă supranaturală a Naturii, o adevărată zeiţă a monologurilor unui om scîrbit de prezent şi sedus pentru totdeauna de viitorul luminos.
*mesianică Nu numai că individul şi-a arogat puterile unui semizeu [sau supra-om, depinde cum priveşti] care poate pătrunde sensurile ascunse ale Istoriei folosind regula de 3-simplă, dar, prin virulenţa frazei, prin lipsa oricărei îndoieli, prin proclamarea naturii ştiinţifice a speculaţiilor sale şi a caracterului irefutabil, implacabil al profeţiei sale despre Revoluţia finală, filozoful de budoar ne face să-l bănuim de ascunderea unui filon sensibilos prezent la toţi dictatorii ce i-au purtat sămînţa pe creştet: omul se simţea responsabil de soarta şi moralul tuturor omuleţilor şi ţinea să le ofere această mîngîiere a destinului comun, de neevitat al omenirii, in care chiar şi capitaliştii există doar ca să-şi saboteze singuri orînduirea şi să catalizeze reacţia societăţii si declanşarea războaielor dintre clase.
**obscurantist, in mod ironic, aparent paradoxal, acest progresist ce se autocaracteriza ca ateu se situa in acelaşi plan societal cu habotnicii vremii speriaţi de dezvoltarea tehnologică, de avîntul industriilor, de apariţia maşinăriilor diabolice, iar reacţia lui Marx la aceşti vizibili şi iuţi paşi ai unei evoluţii umane recente este la fel de disperată, reacţionară şi pro-primitivism ca şi aceea a bigoţilor vremii ce se retrăgeau intr-o existenţă monastică sau in colective agricole izolate de restul lumii [de pilda, menonitii, aka amish]; diferenţa dintre aceste grupuri-secte religioase şi clicile marxiste este una de bun-simţ, nu de spirit doctrinar, in esenţă acelaşi; oamenii care se asociau pe considerente religioase in sec 18-19 şi îşi căutau un spaţiu vital familiar, bucolic, eminamente agrar, mînaţi fiind de repulsia şi spaima resimţite in faţa miracolului tehnologic nu ţineau să schimbe sensul acestei evoluţii, nici să se pună de-a curmezişul, ci, dotaţi fiind cu un bun-simţ simplu, pămîntean, nădăjduiau un singur lucru -să nu fie prinşi in acest tăvălug al modernităţii, să fie cumva lăsaţi in pace, să muncească şi să trăiască aşa cum trăiseră bătrînii lor de generaţii întregi. Prin urmare, prin comparaţie cu aceşti habotnici [fie creştini, fie evrei, mormoni sau altcumva], marxiştii apar ca fiind bigoţii radicali ai timpurilor noastre, cei ce resping deopotrivă ideea de evoluţie cît şi pe cea de creaţie dumnezeiască, progresismul lor este lupta pentru înapoierea globală, pentru întoarcerea la comuna primitivă.
Pataphyl
28 April 2010@euNuke
Excepțională această definiție:
Aș zice mai pe scurt: reset to factory settings ????
costin
28 April 2010chiar nu stiu ce sa cred. daca obama s-a inconjurat de genul asta de larve…
Anita Dunn: White House Communications Director
Ron Bloom: Obama Manufacturing Czar:
sint unii…
euNuke
28 April 20102] Desi investighează cu răbdare rădăcinile socialismului european, autorul operează o prematură si pripită disociere a facţiunilor socialiste politicianiste [adică angajate in procesul politic democratic] de un mainstream doctrinar marxist imaginar [pentru ca, asemeni curentelor de gandire de factura religioasa, sectele marxiste nu reusesc niciodata sa cada de acord asupra unei dogme unitare, prin urmare acest grup mainstream de marxişti nu va rezista niciodată ca reprezentant unic al partidei comuniste, de fiecare dată Internaţionalele socialiste se vor scinda la cea mai mică galceavă internă, vor reapărea cu un alt nume, se vor înmulţi comitetele si comiţiile de revoluţionari in special in timpul sau in preajma războaielor, vor răsări tot soiul de eretici, de devianţi locali precum hitler ori troţky, ori plenari precum mao ori obama]; Goldberg şi-a insuşit cumva dihotomia europoidă prin care pe de o parte, cea pozitivă, socialismul se identifică cu stînga democratică, si este privit ca reformator legitim al structurilor statale, iar pe de alta, comunismul, echivalat cu marxismul radicalizat ca doctrina statală, se situează in opoziţie cu socialismul prin însăşi natura sa prezumat antagonică in raport cu ordinea constituţional democratică a occidentului; in virtutea acestui raţionament dihotomic socialiştii devin o forţă politică rezonabilă, democratică, un partener indispensabil negocierierilor si reformelor structurale, ba chiar şi de guvernare [aşa cum multe ţări europene deja au experimentat pe pielea propriilor contribuabili prin executive formate din Aliante sau Fronturi de uniune nationala]; dar apariţia socialiştilor la masa negocierilor şi aşezarea lor definitivă pe eşichierul guvernamental european nu ne obligă pe noi, simpli spectatori arşi cu borşul sovietic, să credem că aceşti indivizi ar fi abandonat doctrina tinereţii lor, acele cărămizi de idealuri nobile cu care şi-au ridicat edificiile şi soclurile politicianiste; nerecunoaşterea filiaţiei marxiste de către socialiştii de astăzi, cei europeni si americani, are legătură cu un firesc calcul politic forţat de schimbările de perpectivă declanşate de dezvelirea blocului sovietic [si insist asupra acestei dezveliri, nu mai pot admite teza prabusirii comunismului in conditiile acestui reviriment fara precedent a socialismului global], in urma căruia s-a ivit urîţenia criminală a regimurilor construite pe ideologie de sorginte marxistă; cel puţin pentru cîteva decenii, pînă la schimbul de generaţii, marxiştii occidentului au fost obligaţi de presiunea unei opinii publice incă vivace să-şi ascundă trecutul revoluţionar [precum Barroso si Cohn-Bendit], să se retragă pentru o vreme in universităţi, şi -mare tristeţe- să şi-l evacueze din repertoriul public pe sacrosanctul profet cu barbă. Ca atare a devenit imposibil sa depistezi cu certitudine un adept ori vreun discipol al măreţului filozof-proroc, pentru că asta înseamnă in primul a fi marxist -a avea o adevărată şi profundă credinţă in Istoria şi Revoluţia lui Marx, iar ataşamentul faţă de cauză se întîmplă să depăşească in intensitate afecţiunea de tip idolatru faţă de persoana profetului in cazul acelor marxişti instituţionalizaţi in regimurile democratice occidentale; marxiştii veritabili încadraţi legal in cîmpul muncii de convingere a maselor sînt dispuşi să-şi sacrifice voluptatea participării la cultul lăbărţatelor personalităţi marx&engels conştientizînd pericolul pierderii de teren politic in condiţiile in care publicul poate asocia incă liber teoriile acestora cu apariţia, radicalizarea si decaderea dictaturilor sinistre din Rusia si Estul Europei; nu numai că realitatea a ilustrat latura sinistră a egalitarismului marxist etatizat dar a şi demonstrat că orice experiment din gama structurilor societal-marxiste e sortit eşecului, lasind in urma ruina economica, industrii spectrale si sechele oribile in fiinţa poporului ce a avut năpasta pe cap decenii la rînd.
In condiţiile actuale marxistul nu este şi nu mai poate fi acel militant subversiv, acel revoluţionar gata oricînd să pună mîna pe armă şi să ridice norodul împotriva burghejilor; marxistul recent este mai şcolit, mai cizelat, mai răbdător şi mai ipocrit ca niciodată, căci intre timp a învăţat din greşelile predecesorilor bolşevici sau brigadişti că violenţa nu este chiar utilă pentru Revoluţia finală mai ales atunci cînd marxistul este privit de către societate ca autorul cel puţin moral al unor asasinate politice; între timp tînărul marxist a aflat că data Revoluţiei nu o fixează el de capul lui, ci, in conformitate cu versetele marelui proroc, reinterpretate intr-o nouă cheie votată cu unanimitate la ultimul congres al Internaţionalei, urmează un grafic complicat proiectat de planificatori specializaţi şi că deocamdată nu este cunoscută, iar junele turbulent va trebui să se abţină de la acţiunile lui destabilizatoare desfăşurate in contul socialismului, ba chiar şi-n numele comuniştilor; in fapt, rebelii nelinştiţi au fost reorientaţi şi grupaţi intr-o nouă extremă stîngă, antifa, un soi de anarhişti organizaţi, adică nişte agitaţi oximoronici. Marxistul matur ştie insă a se feri de coagulările urbane cu iz revoluţionar, după a prins şi meşteşugul demagogic al discursului apolitic şi dezideologizat utilizat paradoxal chiar in miezul politicii europene; ba mai mult: a reuşit să impună neutralizarea ideologică la nivel instituţional prin inserarea în Tratatul Constituţional al UE a caracterului imperativ apolitic/tehnocratic al functiei de Comisar [echivalentul ministrului]. Iată de ce susţin că fraza de mai jos putea ieşi din gura oricărui marxist contemporan:
“ceea ce este necesar este o nouă declaraţie de independenţă, nu doar a naţiunii noastre, ci în vieţile noastre – de ideologie şi gândirea măruntă, de prejudecăţi şi bigotism.”
Pentru marx, ideologia era apanajul claselor conducătoare, arma intelectuală a acestora, instrument al persuasiunii şi deopotrivă parte inseparabilă a culturii, care reprezenta la rîndul ei expresia forţei dominante şi modul in care era asigurată continuitatea guvernării de clasă-castă. In viziunea marxistului, toate ideologiile sînt negative, contraproductive in raport cu Istoria ce va să vie, sînt adevărate piedici in calea Revoluţiei si trebuie din start înlăturate sau demonizate pentru a face loc noii gîndirii; orice critică şi orice opinie ireverenţioasă faţă de dezideratele marxiste şi orice susţinere verbală a unor vechi valori umane presocialiste sînt prejudecăţi ce trebuie eliminate din peisajul creat de massmedia; orice expresie fermă a individualismului şi autonomiei de gîndire in raport cu minoritarismul ce scindează sau segreghează societăţile moderne va fi taxat drept bigotism, intoleranţă, meschinărie pentru această noua tensiune societală ce angrenează diverse grupuri umane este speculată la maxim de planificatorii si propagandiştii socialişti: violenţa in desfăşurare precum şi cea viitoare are deja un titular inculpat şi anume extremistul de dreapta, acel ţărănoi creştin, evazionist fiscal, înapoiat şi auto-segregat, pasionat de arme şi băutură, scandalagiu notoriu de pe la ceaiurile dansante in jurul focurilor de tabără.
dr pepper
28 April 2010Anti-Racist Idiot Goes to Haiti, Gets Raped, Is Thankful for the Experience
Amanda Kijera, o activista alba ce lupta impotriva rasismului s’a oferit sa ajute voluntar in haiti. Dupa cateva luni a fost violata de un haitian negru. Violul cu pricina i’a deschis si ochiu’ despre cum omul alb l’a determinat pe omu’ negru sa o violeze si a ramas recunoscatoare episodului care i’a deschis mintea.
care este ????
da’ asta e si mai tare:
.