Perioada din urmă a adus public un reviriment suprinzător – comunismul ceaușist este iar în discuție ca variantă politică de bună guvernare. E clar, fenomenul ăsta ar bate orice logică, dar în istorie s-a mai văzut asa ceva, și primul exemplu care îmi vine în minte este perioada când evreii scoși din robia faraonilor, sub conducerea lui Moise, aveau nostalgia vieții în lanțurile din Egipt.

Atunci, își aminteau ei, deși erau robi, stăteau sătui în jurul căldărilor pline cu carne. Toată suferința robiei, munca nesfârsită și fără nici un folos pentru ei, în chinuri, spre extincție, pedepsele nemeritate, lipsurile de tot felul și, peste toate, lipsa libertății, pierdeau la concurență cu nostalgia perioadei de minimă bunăstare din robie, dar greșit și total anapoda amintită.

Așa că scuze pentru nostalgicii noștri ar fi, până la urmă, de găsit. Explicații, de asemenea. Problema e că tulburarea asta polimorfă pare că atinge toate zonele societății, de la periferie la centru și retur. Și totul ar trebui să dureze numai până când oamenii care pot gândi, ar începe să o facă, adică să gândească.

Atunci visul ar trebui să se ducă și oamenii să se trezească văzând ce e evident – comunismul a fost ce a fost, adică robie și moarte, iar ceaușeștii, camarila și toți ceilalti de la vârful sistemului de atunci nu au nici o scuză pentru nebunia, suferința și înapoierea totală în care au băgat țara.

Ei bine, există oameni care ar putea gândi corect, dar care rămân prizonieri ai unei logici pervertite de nostalgia unor vremuri care nu au existat așa cum sunt amintite, vremuri când s-ar fi trăit excelent, pe vremea lui Ceașusescu. Sursa problemei e ușor de identificat la cei săriti de 35, spre 50 de ani: nostalgia anilor copilăriei și ai primei tinereți, regresia senină la anii de siguranță din casa părinților, când aceștia trăiau și erau la rândul lor tineri, la care e asociată parazitar și atmosfera peceristă. Și de aici, confuzia. E un transfer afectiv făcut către regimul care făcea fondul general al vieții acelor ani, deci, acum, al amintirilor, regim prezent atunci în tot și toate.

Pentru naivi, pretindea, folosind extensiv simbolistica religioasă, că oferă siguranță și, într-un proiectat viitor apropiat, bunăstare pentru fiecare, și pretențiile astea au rămas până acum, ca rudimente în mințile slabe. Transferul ăsta parazitar, când e analizat, are ca punct final de rezistență anii ’70, când nu se trăia așa fantastic de rău ca în anii ’80.

E drept, în anii ’70 se trăia doar rău, nu exagerat de rău. Numai că, spun partizanii noului ceaușism, nici răul ala exagerat al anilor ’80 nu era chiar așa de insuportabil.

Bun, nu se găsea de mâncare, dar dacă vorbeștii cu unii, nu puțini, despre asta, spun că își amintesc cum aveau „frigiderele pline”.

Până și pâinea se dădea pe cartelă, dar oamenii iarăși îsi amintesc, asemeni vechilor evrei scăpați din Egipt, de cărnurile de care erau sătui.

În rural nu exista canalizare și apă curentă, lucru care a produs epidemii masive, la nivelul întregii țări, ca cea de hepatită, transportul în comun era la pământ (în campania agricolă era la limita dispariției), să tai un animal mare din curtea ta era infracțiune, în majoritatea regiunilor telefoanele lipseau sau erau de anii ’30-’40, dar noii ceaușisti spun că se traia bine la țară, pe vremea aia.

Aveam în țară mai mulți oameni infectați cu HIV decât erau în toata Europa, eram pe primul loc la TBC si hepatite, dar unii spun că sistemul medical mergea mult mai bine ca acum și bine, de altfel, la modul general. Asta în ciuda instrumentarului ramas la nivelul anilor ’40, care punea în pericol și viețile pacienților, și pe cele ale personalului medical, și a lipsei grave a medicamentelor. Aveam cea mai mică speranță de viața din Europa și cel mai mare nivel la mortalitatea infantilă. Copiii care aveau deficiente severe, orfanii în special, erau uciși pe bandă în sanatorii ale morții.

Șolile erau supraaglomerate, cu peste 40 de copii în fiecare clasă, profesorilor le era practic interzis să lase repetenți și bacalaureatul era doar o formalitate, dar sunt unii care susțin că pe vremea aia se făcea școală serioasă…

Știm cam toți lucrurile astea dar, chiar așa fiind, unii nefericiți aleg să fie admiratori ai modelului de guvernare ceaușist.

Tulburarea asta devine dezastru moral când cei care sunt ceausiști se declara creștini practicanți. În cazul ăsta se atinge și apogeul nesimțirii.

Ce dacă Ceaușescu și ai lui au ordonat să se ascunda epidemia de HIV și au permis astfel, în deplina cunștința de cauză, ca băncile de sânge să se infecteze, efectul fiind moartea a zeci de mii de copii și tineri? Ce dacă? Ceaușiștii pretins creștini spun în continuare ca „Titanul” din Scornicești făcea exact ce trebuie pentru binele poporului!

Ce dacă aveam în țară, asemeni naziștilor, orfelinate ale morții? Nicolae Ceaușescu e amintit de ceaușiștii care-și spun ortodocși și pentru că iubea copiii.

Economia condusă de mignonul absolut ignorant, deși absolut falimentară, era solidă și de viitor, pentru ei. Cultura era ocrotită de stat și înflorea ca sfecla pe ogoarele patriei, în atenția directă a semianalfabetului patron al artelor, apud noii ceaușisti.

Era rău, dar era și bine, lumea avea de lucru etc.

Ei bine, acești marginali nu mai sunt doar niste excentrici. Au început să pună probleme la nivel mare, din momentul când au reușit să se infiltreze în prim planul laicatului ortodox și astfel să capteze mult mai multă atenție cu statutul nou dobândit.

Așa că, în politică, se pretind și apar ca reprezentați ai acestui laicat și astfel, ca pretinși apărători ai credinței și valorilor tradiționale ortodoxe, introduc ușor-ușor teme ale ceaușismului optzecist în atenția publică.

Îi avem în seria asta pe Marian Munteanu, care a fost și este public apropiat de mentorul sau din studentie, Ion Coja, ceaușist sumbru și comunist de școală veche, ale carui conceptii le cam recita public de cate ori are ocazia. Apoi, în partidul domnului Munteanu sunt, în primele randuri, Dan Puric și Iulian Capsali, tot jucând roluri de defensori publici ai credinței creștine, dar ale căror concepții politice repetă la punct și virgulă doctrina „patriotismului” ceaușist al anilor ’80.

Numai că ei merg mai departe decât comunismul optzecist și se declară și admiratori ai Rusiei vechi si noi, cu toate marile ei păcate și cu tot întunericul ei, și aflată iar în poziția oficială de inamic al țării noastre.

Oamenii ăstia, și altii ca ei, participă la alegeri iarna asta ca buni credincioși de confesiune Juche, dar în deruta instalată de prezența lor în locurile din față ale laicatului ortodox, celor neatenți, neinformați sau cu o capacitate limitată de intelegere a istoriei recente, le pare că discursul dânșilor ar fi unul specific pentru Ortodoxie, sau folositor acesteia. Și e orice, numai asta, nu. Ba din contră!

Biserica Albă-Postăvari a fost dărâmată de Ceaușescu, pe 18 martie 1984, ca să facă loc pentru „Casa Poporului”.