Preluăm de pe blogul d-lui Mihail Neamţu textul conferinţei (Creştinismul în spaţiul public) ţinute ieri, 13 aprilie, la Institutul de Studii Populare. A venit vremea ca spaţiul public să nu mai fie arena fanaticilor de tipul lui Emil Moise şi a teribiliştilor autosuficienţi marca Remus Cernea. Creştinismul nu trebuie marginalizat pentru a face pe plac unor extremişti.
Filmarea întregii conferinţe postată pe Youtube de Institutul de Studii Populare
Criteriile dreptei
Identitatea dreptei româneşti traversează momente importante de clarificare doctrinară. Se dezbat principiile gândirii populare, se discută relaţia între liberalism, conservatorism, centrism şi creştin-democraţie, sunt comentate apoi raporturile de continuitate sau de adversitate cu trecutul recent al dreptei (partidele istorice post-decembriste) şi, respectiv, cu trecutul îndepărtat (etnocentrismul interbelic). Până acum, conversaţia a tratat oblic problematica religiei în spaţiul public, atât de aprig disputată în Franţa lui Nicolas Sarkozy, Italia lui Marcello Pera şi Benedict al XVI-lea, Anglia arhiepiscopului Rowan Williams sau Polonia fraţilor Kaczynsky[1].
În această prelegere doresc să susţin următorul punct de vedere: oricare ar fi subcurentele dreptei europene, la baza unei atitudini politice opuse progresismului stângist se află respectul viu şi sincer pentru „Civilizaţia Decalogului”. Mă refer aici la Europa fundamentelor morale născute din confluenţa tradiţiilor iudeo-creştine, în dialog cu valorile juridice şi aspiraţiile intelectuale ale lumii greco-romane. Fără Atena (i.e., curajul interogaţiei critice), în absenţa Romei (i.e., exigenţa dreptului) şi, mai ales, lipsiţi de Ierusalim (i.e., nostalgia paradisului), viziunea noastră despre om s-ar şubrezi iremediabil.
A fi de centru-dreapta stă sau cade împreună cu respectul acordat tezaurului comun de spiritualitate al spaţiului nord-atlantic. Da: pledoaria pentru statul de drept şi separaţia puterilor, critica asistenţialismului, încurajarea pieţei libere, nevoia de prudenţă şi raţionalitate, conservatorismul fiscal, dreptul la viaţă şi proprietate, demnitatea individuală în contrast cu pulsiunile colectivităţii — toate aceste valori fac parte din ereditatea unei dreptei moderne, dinamice şi capabile de înnoire. Chiar dacă nu eşti un mic antreprenor, nu ai şanse să devii un bancher bogat sau nu speri să derulezi afacerile unei mega-corporaţii, având totuşi o sensibilitate de dreapta te vei lupta împotriva taxării excesive şi a surplusului de reglementări etatiste.
Un alt exemplu contra-intuitiv: nu eşti moştenitorul pipei lui Mircea Eliade şi totuşi deplângi persecuţia împotriva ultimilor fumători care doresc să-şi consume, cu un riscuri medicale asumate, foaia de tutun. În acelaşi fel, oricare ar fi opţiunile noastre personale în materie de teologie ― ezitând poate între teism, deism, scepticism, agnosticism, sincretism sau o anume ortodoxie ―, ca oameni de dreapta recunoaştem autonomia spiritului uman în raport cu materia. Refuzăm determinismul rasial, biologic sau economic întrucât credem în potenţialul ascuns al naturii şi al persoanei umane. Pe cale de consecinţă, s-ar cuveni să fim favorabili sau, dacă nu, atunci măcar non-combativi faţă de manifestările sănătoase ale religiei tradiţionale (i.e., angajamentele care exclud violenţa, incitarea la ură, isteria colectivistă, etc.).
În sprijinul acestei afirmaţii voi oferi mai întâi un argument contextual: creştinismul merită un loc în cetate, pentru că ― fie că vorbim despre Craiova mafiilor de cămătari sau despre zonele interlope ale Bucureştiului ― străzile, scuarurile, trotuarele, parcurile şi mai toate cartierele noastre suferă de anomie morală şi individualism orb. Simţul comunitar şi reactivitatea civică aproape au dispărut. Sila de-a face lucruri împreună devine uneori copleşitoare. După cincizeci de ani de totalitarism ateu şi alţi douăzeci de tranziţie incertă, nu doar canalele media, ci şi instituţiile publice, şcolile sau chiar spitalele au fost invadate de cinism şi gregaritate. Cadrele oficiale ale religiosului au ajuns contaminate de flagelul prostului gust. E un motiv în plus pentru a spune că nu face nimănui rău redescoperirea Evangheliei în puritatea sa originară sau împlinirea celor zece porunci („să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu depui mărturie mincinoasă”, etc.).
Al doilea argument este strict principial şi nu se referă doar la situaţia României de astăzi. De la bun început, creştinismul a avut o vocaţie publică şi un elan civilizator. Triada bine, adevăr, frumos se armonizează printr-o triplă prezenţă în cetate: acţiune socială, aspiraţii metafizice şi cultură estetică. Vorbim adesea despre virtutea prudenţei, a dragostei, a cumpătării, a independenţei materiale, a filantropiei, a îndelungii-răbdări ― care sunt la fel de importante ca şi existenţa voluntarilor în cantinele sociale, în casele de bătrâni şi în şcolile pentru copiii defavorizaţi. Acest chip al binelui vizibil se conjugă cu o căutare a adevărului, asumat prin interpretarea teologică a istoriei. Creştinismul are o metafizică excepţională şi o epistemologie proprie; tratatele patristice expun un mod unic de-a înţelege fiinţa lumii create, dar şi o conceptualizare anume a cunoaşterii de sine specifică omului căzut.
Prezenţa facultăţilor de teologie în marile universităţi occidentale (cu excepţia tristă a Franţei) indică relevanţa bătăliei pentru adevăr. În sfârşit, gloria frumuseţii este apărată de-o lungă tradiţie în artă şi cultură: principalele muzee, săli de concerte sau pinacoteci ale lumii relevă, în fiecare an, contribuţia creştinismului universal la consolidarea unei anume estetici: câmpul vizual est-european e inundat de fluxul cromatic al icoanelor lui Maxim Grecul sau Andrei Rubliov; partiturile muzicale ale Occidentului găzduiesc capodopere unice, de la psalmodia bizantină ori cântul gregorian până la Palestrina, Bach, Mozart sau minimalistul Arvo Pärt; nici bibliotecile n-au alungat încă poezia lui Roman Melodul (sec. VI), Dante (1265–1321), George Herbert (1593–1633), T.S. Eliot (1888–1965), Paul Claudel (1868–1955) sau Vasile Voiculescu (1884-1963).
E în firea lucrurilor ca binele, adevărul şi frumosul să nu-şi pună lumina sub obroc.
Poziţia laicistă
Unde se află însă dreapta românească în raporturile sale cu acest tip de afirmare a demnităţii creştinismului în spaţiul nostru public? Ce sensibilităţi unesc sau dezbină acest pol al reflecţiei doctrinare şi al acţiunii politice din ţara noastră?
Când analizăm paradoxurile româneşti ale modernizări, constatăm existenţa unui vechi filon anticlerical, ataşat eventual unui afect anti-ortodox inaugurat de paşoptiştii secolului al XIX-lea şi continuat până recent de figuri intelectuale remarcabile, cum ar fi Ioan Petru Culianu (1950-1991) sau Adrian Marino (1921-2005). Timpurile moderne ne-au conferit dreptul, sau poate chiar obligaţia de-a interoga abuzurile ideologiilor seculare sau religioase.[2] Nemulţumirile intelighenţiei faţă de atitudinea civică sau culturală a Bisericii fac parte dintr-un registru retoric cunoscut. De la filozofia lui Vasile Conta (1845-1882) până la istoria culturală propusă de Eugen Lovinescu (1881-1943) sau până la valorile eseisticii lui Mihail Ralea (1896-1964), ori de la apoftegmele celebre ale lui Emil Cioran (1911-1995) până la tratatele sistematice ale lui Mircea Florian (1888-1960), reproşurile aduse creştinismului oriental au variat între nota prudent-resemnată şi şarja vitriolantă, între ironia devastatoare şi didacticismul superior. Au deranjat în ultimele două secole fixaţia pe modelul autarhic al unei Românii ţărăneşti; refuzul confruntării cu alte civilizaţii decât cea slavă ori sud-est europeană, etc.
Nu este însă aici locul unei genealogii intelectuale a laicismului care a avut, totuşi, consecinţe pentru comunitatea noastră politică şi culturală.
Tradiţia iniţiată în secolul XIX continuă şi astăzi. Într-un interviu recent[3], europarlamentarul PDL Cristian Preda susţinea ― pe un ton de-o civilitate caracteristică şi de-o lăudabilă sinceritate ― că scoaterea religiei din şcoli reprezintă o prioritate a viitorului legislativ. Prea puţin tocquevillian în acest punct, dl Preda pare convins că o democraţie modernă se poate dispensa de efectele socio-economice ale valorilor religioase ― în ciuda lecţiei de stabilitate oferită de Statele Unite ale Americii în ultimii două sute de ani. Poate nu am înţeles nuanţele domniei sale. În orice caz, argumente laiciste similare au fost ventilate şi în alte cercuri cu simpatii de dreapta, cum ar fi Grupul pentru Dialog Social ori Societatea Academică Română.
Un exemplu simptomatic, mă tem, îl reprezintă doamna Alina Mungiu, ale cărei comentarii publicistice conţin simpatice doze de vitriol anti-teologic. Oricând şi-au propus pastişarea unor iconoclaşti occidentali ― între Salman Rushdie şi Dan Brown ― încercările dramaturgice ale doamnei Mungiu au sfârşit prin insultarea a măcar unuia dintre fondatorii creştinismului universal. Piesa „Evangheliştii”, lansată în anul 2005, are însă două ţinte. Când mai toate cancelariile diplomatice europene pledau pentru respectul inter-confesional şi inter-religios, peniţa doamnei Mungiu desena noi motive pe urzeala unei mai vechi fronde anti-ortodoxe. Învăţătura creştină, în opinia scriitoarei moldave, camuflează pofta de putere care posedă inima „fanaticului” Paul din Tarsus ― „falsul apostol” înclinat să comită paricidul. Maestrul său are contururi feminine: un prezumptiv Isus cu înclinaţii spre amorul liber, stârnit de supla şi atrăgătoarea Maria Magdalena. Un instinct misogin însoţit de o invidie precară îi spune lui Paul că Învăţătorul trebuie, totuşi, să fie lichidat. Cu o intrigă banală, un dialog tern şi un previzibil deznodământ, Evangheliştii după Mungiu a stârnit mai multe controverse teologice, decât dezbateri literare. Celor care nu i-au gustat capodopera, autoarea le-a spus că n-ar reprezenta decât „o ţară de ţărani” (Cotidianul, 13 decembrie 2005).
Spre deosebire de caricaturiştii danezi, Alinei Mungiu i-a lipsit hazul şi auto-ironia. În absenţa unei fatwa ortodoxe, ea a ratat titlul de victimă. Episodul cu pricina ne-a arătat doar că, în Apus, criteriile decenţei invocate de minoritatea islamică sunt anexate eticii multiculturale; în Răsărit, refuzul obscenităţii de către o majoritate creştină se traduce prin expresia: „fundamentalism ţărănesc”. Dacă stânga europeană asistă timid la uciderea unor artişti liberi, precum regizorul Theo van Gogh (1957-2004), o idiosincratică voce a dreptei româneşti promovează cristofobia.
Cum ar putea fi reconciliat polul dreptei conservatoare, fixat în conştiinţa publică de scrierile fine ale regretaţilor Nicolae Steinhardt (1912-1989) sau Alexandru Duţu (1928-1997), pentru a nu mai aminti de Virgil Nemoianu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici sau Teodor Baconschi, cu dreapta „bismarckiană”, pentru care despărţirea de religie e semnul emancipării omului obişnuit de către Statul condus de câteva elite clarvăzătoare ? Cum se va alinia firmamentul stelar înţesat de mărturiile unor luptători anticomunişti precum Corneliu Coposu (1914-1995), Constantin Ticu-Dumitrescu (1928-2008), Elizabeta Rizea (1912-2003), Ion Raţiu (1917-2000) sau Doina Cornea (n. 1929) cu euroconformismul progresiştilor pentru care singurul punct slab al stângii româneşti l-ar constitui legăturile cu fosta nomenclatură comunistă şi tutela nefastă acordată în ultimii douăzeci de ani de Ion Iliescu?
Sursele anticlericalismului
Să spunem totuşi că, după 1989, intelectualitatea de dreapta a fost dezamăgită de şovăielnica despărţire a Bisericii de fostul regim comunist. Mulţi şi-au înghiţit amarul asistând, en passant, la îngroparea adevărului privind relaţia ierarhiei cu fosta Securitate, la promovarea unor figuri suspecte (aflate inclusiv sub vizorul DNA) şi inexistenţa unui raport critic privind istoria compromisurilor sub totalitarism (eşecuri cărora li se opune lecţia de eroism şi sfinţenie a închisorilor). S-au remarcat fixaţia pe un comunitarism rural, absenţa unei doctrine sociale coerente sau inexistenţa unui dialog cu Statul plecând de la profetismul intrinsec unei veritabile teologii politice.
Clericalismul crispat şi ritualismul excesiv al unor manifestări ecleziale, controversele din marginea proiectului „Catedralei patriarhale”, dezechilibrele grave ale raportului cantitate-calitate ce definesc învăţământul nostru teologic, minimalizarea eforturilor făcute de acei cărturari creştini deschişi conversaţiei cu modernitatea, simpatia arătată avocaţilor „excepţionalismului paleo-românesc din spaţiul carpato-danubanio-pontic” (de la Arthur Silvestri până la milionarul George Becali), pentru a nu menţiona scandalul mass-media din jurul morţii suspecte de la Mănăstirea Tanacu ― asemenea întâmplări nu puteau ameliora imagina Bisericii.
Iritările intelighenţiei n-au fost întotdeauna fără temei. Păcatul pe care-l identific în tabăra progresiştilor nu este critica unor acţiuni punctuale ale Bisericii, ci dorinţa de-a generaliza defectele punctuale ale unei tagme religioase la nivelul unui corp compus din milioane de membri. Niciun om cu raţiunea sănătoasă nu s-a gândit să suspecteze de servilism întreaga suflare a credincioşilor evrei atunci când rabinul Moses Rosen (1912-1994) i-a reprezentat în faţa autorităţilor comunste; nicio minte întreagă nu s-a gândit la dizolvarea instituţiei Parlamentului după circul produs, cu dezgustătoarea complicitate a majorităţii ad-hoc, în ziua de 18 decembrie 2006; ş.a.m.d. Cu atât mai gravă ar fi extrapolarea de la fapte la doctrină: să judecăm oare liberalismul în lumina politicilor fiscale coordonate de nevrednicul întru pomenire Varujan Vosganian? Să credem oare că doctrina populară e rezumat de scandalul Ridzi? De ce atunci ar fi creştinismul ortodox confundat cu isprăvile unui episcop de Tomis sau cu „talibanismul” unor mănăstiri sectare?
Mediul politic de centru-dreapta al României a asumat o atitudine mai puţin exigentă faţă de erorile izolate sau sistemice ale bisericilor din România. Din raţiuni de oportunism electoral sau, numai Dumnezeu ştie, poate chiar dintr-o convingere sinceră, liderii fostei alianţe „Dreptate şi Adevăr” au flatat sensibilităţile religioase ale poporului. Disputa privind locul icoanelor în şcoli a surprins atât PNL, cât şi PDL pledând pentru păstrarea vechiului status-quo. Orice senator din Palatul Parlamentului ştie că, în România, participarea la marile sărbători bisericeşti contează totuşi mai mult decât prezenţa la un party nocturn al vedetelor TV.
Lăsând anecdoticul deoparte, mai trebuie remarcat faptul că primul mandat al Preşedintelui Trăian Băsescu a consemnat apariţia unei noi Legi a Cultelor; acest document a calificat sensul constituţional al separaţiei dintre Biserică şi Stat, înţeleasă nu în termeni de adversitate, ci de pură distincţie a planurilor. În locul unei agresive confruntări dintre cele două domenii (cel secular şi cel religios), Legea avansează conceptul de parteneriat. Descurajând conflictul dintre un corp laicist cu porniri revoluţionare şi un corp teocratic cu apucături reacţionare, este relansat dialogul cultural şi efortul reconstrucţiei de punţi, plecând de la nevoile identitar-simbolice, pe de o parte, şi de la urgenţele sociale-imediate ale oricărei comunităţi umane de ieri, astăzi sau mâiine.
Parteneriat, nu antagonism
Dreapta contemporană din România se confruntă cu o indecizie. Din perspectiva unei judecăţi culturale, am identificat existenţa unui pol laicist al intelighenţiei noastre ― cel care susţine irelevanţa creştinismului pentru istoria prezentă, dar şi necesitatea unor interdicţii pronunţate de la centrul puterii seculare. Alte voci, apropiate de liberalism, cer doar sistarea finanţării clerului înalt sau a bisericilor din bani publici, lăsînd acest lucru pe seama comunităţilor locale, împreună cu deciziile privind predarea religiei în şcoli, statutul simbolurilor religioase, etc[4]. În sfârşit, situaţi tot la dreapta, conservatorii spun că există alte priorităţi pentru România decât reglementarea acestui domeniu sensibil.
Mai apoi: ideologia comunistă a cerut amputarea organului pentru sacru. Laicismul insistă să-l anesteziem. Cum se poate face acest lucru? Mai întâi, printr-o radicală privatizare a sentimentului religios: nu e oare timpul să ne simţim jenaţi pentru apartenenţa la o credinţă cu rădăcini pre-moderne? Nu e oare necesar să îngropăm disputele teologice, cum au fost cele care au însoţit controversa euharistică provocată de mitropolitul Corneanu? Educaţia noastră ar pleca atunci de la credinţa în luminile raţionalismului modern; s-ar putea obţine astfel o reglementare strictă, perfect centralizată, a ceea ce este sau nu este permis să se spună chiar şi în ultimul ostrov al Deltei Dunării.
Numesc acest demers proiectul de pasteurizare spirituală a României. Când elitele politice sau o mână de birocraţi vor putea decide totul, trecînd peste voinţa contribuabililor sau nesocotind interesele comunităţilor locale, atunci elevii unei şcoli din Mila 13 vor semăna îngrijorător de mult cu şcolarii dintr-un gimnaziu cu fiţe de pe strada Dorobanţi din Bucureşti. Vor vorbi cu toţii în acelaşi eurospeak compus din trei sute de cuvinte, cântând mantra încălzirii globale sau refrenul multiculturalismului? Ar fi o modalitate tristă de reglementare a ultimelor noastre războaie culturale.
Deocamdată, partidele nu îmbrăţişează criticismul intelighenţiei neo-paşoptiste. Nu puţini politicieni au susţinut cooperarea între mediul politic şi mediul eclezial pornind fie de la reflexul binelui propriu, fie de la reflecţia asupra binelui comun. Acest ultim concept subîntinde realităţi importante: existenţa unui patrimoniu naţional, cu monumente şi clădiri istorice definitorii pentru România. Nimeni nu îşi poate imagina Moldova fără chivotele lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, fără Voroneţ, Suceviţa sau Arbore; doar un poet infirm va putea lăuda frumuseţea Olteniei fără o referinţă la mănăstirile Cozia sau Hurez; în sfârşit, orice vademecum al turismului european prezintă în termeni elogioşi goticul bisericilor de lemn ale Maramureşului. Pentru salvarea sau menţinerea acestui capital, parteneriatul dintre Biserică şi Stat trebuie să funcţioneze în termeni transparenţi.
La determinaţiile cultural-estetice ale binelui comun se adaugă apoi virtuţile sale sociale imposibil de privatizat şi prezente difuz în sânul societăţii: sacralitatea vieţii ― în cazul celor născuţi sau nenăscuţi ― şi, deci, articularea unui răspuns nemijlocit în faţa depopulării; ca parte a creaţiei; grija pentru copii, săraci, orfani sau văduve; solidaritatea între generaţii (cei tineri sprijinindu-i pe cei vârstnici); atenţia pentru caritate şi filantropie („Valea Plopului”, Asociaţia „Sf. Dimitrie”-Stavropoleos, etc.); atenţia pentru mediul înconjurător, privit ca parte a creaţiei divine; respectul pentru proprietate; meritocraţia; valoarea cumpătării; etica responsabilităţii necesară mediului business; cultura decenţei şi încurajarea probităţii ― adică tot ceea ce, într-un limbaj tradiţional, stătea şi încă mai stă sub cupola „fricii de Dumnezeu”.
În idealismul lor pragmatic, aceste virtuţi ar putea reprezenta sarea pământului nostru. Ele recapitulează toate superlativele tradiţiilor iudaice, platonice şi stoice, precum şi valorile umanismului european modern, compunînd laolaltă drojdia fără de care corpul nostru social nu va dospi fapta binelui, cunoaşterea adevărului şi contemplarea frumosului. În absenţa acestor elemente de civilitate verticală, naţiunea română nu va renaşte. O Românie a priveliştilor curate, intolerantă cu expansiunea mitocăniei; o ţară cu suflet, nesufocată de reglementări exterioare; o Românie prosperă, iar nu o colonie pauperă; o un popor cu cetăţeni liberi, capabili de auto-control, iar nu o populaţie de sclavi ai reflexelor condiţionate.
De ce creştinismul nu merită să dispară?
Suntem cu toţii, aproape fără excepţie, nemulţumiţi de evoluţia recentă a spaţiului public, dar şi de relaţia Bisericii cu Statul. Criza justiţiei, până la urmă, ca şi anticlericalismul constată, ambele, un deficit de caractere şi o patologie a discernământului individual. Nu legile sau procedurile lipsesc, ci capacitatea de-a împărţi imparţial dreptatea (coroana virtuţilor, după Platon). Apoi, invazia de imoralitate, pandemia corupţiei, căpuşarea bugetului de stat prin reglementări protecţioniste, mitocănia venală reprodusă atât în România profundă cât şi în România urbană ― într-un cuvânt: asaltul barbariei nu va putea fi stopat printr-o etică de inspiraţie pur seculară. Deviaţiile comportamentale din şcoli ori din campusurile universitare; traficul de influenţă în curţile de justiţie; frecventele abuzuri sexuale sau emoţionale documentate (iar uneori stimulate) de presa bulevardieră; acoperirea centrului istoric al Capitalei cu toate aromele mahalalei; alcoolismul endemic din satul post-tradiţional; destrămarea vechilor tipare ale bunului-simţ ― toate acestea nu vor fi reparate doar prin indignarea unei neo-burghezii atee.
Într-o ţară a formelor fără fond, e nevoie de mai multă substanţă şi mai puţină teatralitate. Normativismul reglementărilor europene nu revitalizează, singur, un ţesut social cangrenat. Limbajul comisarilor europeni nu străpunge centrul plebeian al voinţei care decide, la ora siestei duminicale, să ridice volumul manelei X din apartamentul Y deasupra decibelilor din blocul vecin Z[5]. Trebuie oare ca cineva să evoce epoca Ceauşescu pentru a găsi o soluţie la deşertul demografic prognozat de Academia Română şi Comisia prezidenţială pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice din România? De ce n-am crede că, spontan şi natural, organizaţiile creştine orientate pro-vita ar putea face diferenţa, interpretînd teologic condiţia maternităţii pentru femeie, dar şi naşterea de prunci, ca pe un dar, iar nu ca pe o povară?
Iată câteva motive pentru ca virtuţile creştine să redevină relevante în spaţiul public. Valorile împărtăşite de Mircea Vulcănescu (1904-1952), Iuliu Maniu (1873-1953) sau Richard Wurmbrand (1909-2001) merită mai mult decât să fie întreţinute ca o vietate pe cale de dispariţie, primindu-şi oxigenul cu ajutorul unui tub respiratoriu (reglat, evident, din butoanele ministerului finanţelor). Pariul făcut în beneficiul valorilor perene aduce individului şi societăţii nu doar un plus de echilibru şi moderaţie, ci şi prosperitate, ordine, decenţă şi securitate. Investiţia în lucrarea Bisericii de educare a inteligenţei noastre morale sau spirituale acoperă, de fapt, costul modic de întreţinere al unei ecologii sociale fără de care viitoarele falimente bancare, revoluţii culturale sau convulsii geopolitice ne-ar putea surprinde pe un picior greşit.
Consideraţiile de mai sus pot fi extinse din sfera culturii, a economiei sau a socialului românesc către întreg spaţiul public european. Să menţionăm aici eşecul modelului multicultural din Marea Britanie; lupta dintre laicismul secular şi integrismul musulman care n-are şanse de pace în Franţa; criza statului asistenţial şi turbulenţele financiare globală care impun o altă filozofie a creditului; demografia negativă cere o schimbare de atitudine faţă de familie. Toate aceste evidenţe concură la argumentul iniţial: creştinismul e vocea care acum lipseşte Europei, dar care ar merita să fie din nou ascultată.
Bătălia pentru adevăr, bine, frumos
La începutul acestei prezentări am justificat necesitatea reînnoirii respectului dreptei pentru valorile religioase, dar şi a interesului creştinilor pentru soarta şi viaţa cetăţii. Această ipoteză de lucru (formulată a posteriori) e susţinută de o teză speculativă (a priori).Recursul la date concrete este persuasiv (empirismul fiind, de altfel, doctrina epistemologică cea mai apropiată de gândirea conservatoare). Această prelegere, însă, are şi un argument teoretic: creştinismul nu poate evita, prin chiar certificatul său de naştere, afirmarea publică a binelui, a adevărului şi a frumosului.
Iisus din Nazaret n-a murit în împrejurări cu totul accidentale; sfârşitul său timpuriu nu se datorează unei indigestii alimentare, unui atac cerebral, stresului la locul de muncă sau excesului de colesterol. Iisus Hristos a murit, aşa cum ne spune Crezul niceano-constantinopolitan, „sub Ponţiu din Pilat” ― cu alte cuvinte, sub tutela unei anumite ordini politice. „Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului”: iată formula explicită de respingere a unei soteriologii politice şi de recunoaştere a finitudinii umane. Participarea imperiului la moartea lui Iisus face din teologia creştină un discurs fundamental opus încercărilor de sacralizare a puterii prin auto-îndumnezeirea Cezarului. De asemenea, pacea eshatologică a Sabatului veşnic nu trebuie confundată cu faimoasa de pax romana. Aceste câteva adevăruri inconfortabile rostite de Iisus au fost întotdeauna la vedere şi această transparenţă, între Nazaret şi Golgota, a fost plătită scump. Cel mai scump cu putinţă.
Caracterul public al Crucii nu contrazice experienţa intimă a interiorităţii pascale în drumul către Emaus. Acest paradox este explorat în fiecare pelerinaj al „omului lăuntric” spre locul inimii. Dogma mai spune că orice cuvânt e deplin oglindit în tăcerea faptei, după cum Logos-ul divin are nevoie de un trup omenesc pentru a deveni manifest. Natura publică a creştinismului ― exprimată în sens cultural şi social ― se echilibrează prin dimensiunea contemplativă şi articulaţia ascetică a comunităţilor monastice. Cele două figuri complementare ― Marta (arhetipul hărniciei) şi Maria (arhetipul doxologiei) ― dau seama de paralelismul între ideile teologice şi anajamentele etico-estetice ale creştinismului apostolic. Reunite în lucrarea personală a fiecăruia dintre noi, atât gândurile cât şi faptele construiesc un habitus al virtuţii, imediat recognoscibil.
Ideile creştinismului, apoi, au susţinut o căutare neobosită a adevărului; ele au izvorât dintr-o epistemologie mefientă faţă de conceptele gândirii discursive, lipsită de lumina revelaţiei. Să dăm câteva exemple: teza conform căreia „cauza este superioară efectului” a fost răsturnată de Crezul de la Niceea: ipostasul Tatălui, ca „principiu” sau „obârşie” a Fiului, rămâne egalul Cuvântului veşnic. De asemenea, ideea că lumea este eternă rămâne incompatibilă cu o cosmologie de inspiraţie biblică. La fel, axioma postmodernă conform căreia realitatea reprezintă o construcţie socială iar natura umană o invenţie (sau convenţie) lingvistică poate fi imediat refutată de pe bazele unei ontologii participative sau antropologii teologice, încrezătoare în rolul jucat de lumile nevăzute.
Creştinismul nu este doar un pietism sentimental reductibil la retorica „trăiristă”. Fără o metafizică (cuprinzând constelaţia de simboluri, paradoxuri şi idei regulative sugerate de Sfintele Scripturi), religia lui Iisus n-ar ţine criteriul veracităţii. Or, fără lupta pentru adevăr, creştinii alexandrini n-ar fi devenit parteneri de conversaţie pentru filozofii greci – cu precădere, pentru neoplatonici. Dacă n-ar fi transmis ― pe lângă o sensibilitate religioasă ― şi anumite idei precise despre om, cosmos şi Dumnezeire, Biserica n-ar fi avut dascăli în şcoli şi universităţi. Creştinismul a fost şi rămâne public pentru că dispută în agora, după modelul paulin (Fapte 17), toate revendicările epistemologice ale celorlalte tradiţii filozofice sau religioase. Aşezînd jocul dogmelor într-o arhitectonică proprie şi producând în fiecare epocă un nou tip de muzicalitate, creştinismul refuză tratarea misterului divin ca pe un adevăr propoziţional (fapt care degradează statutul dogmei la nivelul sloganului şi al ideologiei).
Pe de altă parte, un creştinism redus doar la metafizică n-ar fi putut să indice modul concret de actualizare a adevărului fiinţei prin slujirea necondiţionată a binelui şi prin contemplarea neobosită a frumosului. Lumea antică, pregătită de intuiţiile platonismului, s-a contaminat de retorica bunătăţii emanată din Evanghelii. Cuvinte şi fapte noi, gesturi şi priviri nemaivăzute ― de la contestarea violenţei stradale în biografia lui Ambrozie de Milan (340-397) sau critica sclaviei în opera Sf. Grigorie de Nyssa (335-396) până la practica medicinei paleative în mănăstirile bizantine sau afirmarea, prin taina nunţii, a egalităţii ontologice dintre bărbat şi femeie ― au dat naştere unei noi etici a solidarităţii şi unei alte estetici a locuirii.
Pentru creştinii tradiţionali aflaţi sub inspiraţia textelor revelate, a naraţiunilor parenetice şi a celebrărilor liturgic-sacramentale din biserici, faptul de-a face binele şi de-a zidi frumosul a reprezentat, dintotdeauna, doar oglindirea unei ordini transcendente. Iată de ce creştinismul autentic nu poate fi decât o religie deschisă şi universalistă, chemată mereu să pluseze acolo unde „ofertele” celorlalte culturi sau ideologii par necredibile, sărace sau decepţionante.
România, Europa, America de Nord şi întreaga lume civilizată trebuie să încurajeze această competiţie, preţuind libertatea individuaă înaintea impulsului tribal-egalitar. În acelaşi timp, orice monopol etatist sau teocratic r asupra câmpului valorilor ar însemna sfârşitul bătăliei pentru adevăr, bine şi frumos.
Concluzii
Am prezentat în această seară două argumente: o ipoteză de lucru, folosind o evaluare subiectivă a situaţiei din teren, şi care spune că România are nevoie de fibra etică, valoarea estetică şi aspiraţiile metafizice ale creştinismului tradiţional. Dacă Evangheliile au permis, de-a lungul secolelor, naşterea unei culturi excepţionale ― punînd laolaltă, într-un mozaic excepţional, atât pietatea, inteligenţa, generozitatea, cât şi geniul creativităţii ― atunci nici astăzi asumarea individuală sau comunitară a credinţei nu ne va sabota condiţia de buni români sau chiar de buni europeni.
A doua teză livrată răbdătorului nostru auditoriu conţine un argument a priori, extras din studiul comparat al doctrinei creştine. În toate ramurile sale, religia creştină nu poate decât, după o prealabilă convertire a interiorităţii, să se exprime apoi în spaţiul public. Modul în care Biserica negogiază raportul dintre discreţia lăuntrică şi manifestarea explicită în cheia binelui, a adevărului şi a frumosului, e subiectul unei alte discuţii. Creştinii nu se roagă unui Dumnezeu anonim iar slujirea aproapelui care are un chip; credinţa presupune deschidere transparentă către misterul alterităţii, iar nu un legământ esoteric; un angajament manifest, iar nu secretomanie şi gândire conspirativă.
Este şi motivul pentru care mi-am permis să fiu atât de hotărât, sau poate chiar periculos apodictic, în toată această seară. Vă mulţumesc.
Mihail NEAMTU
[1] John Micklethwait, Adrian Wooldridge, God is back. How the Global Revival of Faith Is Changing the World, Penguin Press, 2009.
[2] Pierre Manent, O filozofie politică pentru cetăţean, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, a vorbit despre riscul despre atomizării societăţii prin angajamentul unor multiple „fidelităţi” la nivelul fiecărui comportament individual. Realizarea solidarităţii umane nu este deloc simplă.
[3] Interviu Cristian Preda (partea a II-a), „Madame Blogary” (Vineri, 19 martie 2010), online: „Mi se pare că încercarea de a face religie în şcoală o proiectează pe aceasta într-o paradigmă foarte autoritaristă. Eu nu cred că este o soluție bună. Pledez pentru o laicizare a spațiului public șia spațiului educaționalSînt în același timp de acord ca în acest ansamblu al spațiului educațional să existe școli religioase.”
[4] Religia în şcoli? Un liberal clasic va răspunde foarte simplu: cel care plăteşte are ultimul cuvânt. Nu clerul, nu birocraţii guvernamentali şi nu ONG-urile progresite sunt chemate să hotărască, ci părinţii şi comunitatea locală. E absurd ca Ministerul de la Bucureşti să decidă tot ceea ce trebuie sau nu predat într-o şcoală comunală din Delta Dunării (marcată de istoria pravoslavnicilor lipoveni) sau din Covasna (marcată de istoria calvinilor maghiari). Aş răsturna chiar perspectiva adversarilor religiei şi vă întreb: de ce să fie obligatorie educaţia sexuală într-o direcţie a laxismului şi a promiscuităţii, în timp ce evocarea preceptelor morale şi spirituale ale creştinismului trece drept o insultă la adresa conştiinţei? Nu cred că orele de religie (care pot combina elemente de istorie, etică sau artă vizuală) trebuie predate de oameni ostili textelor sacre, după cum nici literatura română nu merită apărată cu profesori agramaţi. Spunînd toate acestea, rămân la convingerea că, în adâncul fiecăruia, credinţa ţine de-o opţiune intimă. Nici coridoarele, nici sălile de clasă nu sunt spaţii deschise unei experienţe de tip numinos. Şcoala ne poate oferi informaţii şi o anumită deschidere intelectuală sau emoţională către sfera religiei. Pentru cei care acest lucru mai contează, adevărata educaţie duhovnicească se face în biserică.
[5] Radu Paraschivescu, Ghidul nesimţitului, Ed. Humanitas, 2006.
![mihaela-barbus[1]](https://inliniedreapta.net/wp-content/uploads/elementor/thumbs/mihaela-barbus1-pydiituedconmrou0twklsfz7egtqhonla40po561c.jpg "mihaela-barbus[1]")
59 Comments
Despina
14 April 2010Am fost la conferinta.
Au fost doua pareri contrare:
1- doamna Sandra Pralong care a inteles din textul de mai sus ca Dl M Neamtu ar afirmat ca:
A-ca spatiul spiritualitatii ar fi fost monopolizat de crestinism si
B-ca nu intelege cum s-au reunit in aceeasi „palarie” a dreaptei romanesti: crestin democratia ,liberalii clasici si conservatorii.
Dl V Stoica a raspuns in rezumat astfel:
A- ca dansa n-a inteles bine.Din text nu reiese afirmatia monopolului
si ca
B- se unesc cele 3 curente pentru a face si mai bine fata ofensivei puternice a stangii in Romania si in general.
2-A mai fost un domn dela PDL-Franta
Care a i-a dojenit pe cei care promoveaza ideologia de dreapta in Romania ca nu sunt la moda ,ca cei din Franta si ca cei din Occident, in general care fac o separatie clara intre politica si religie ( mai ales avand in vedere multiculturalismul).
Si anume ca acolo religia se practica acasa iar politica in spatiul public.
I-a raspuns foarte bine un tanar din sala care a afirmat ca este o ipocrizie sa spui ca acasa ai anumite percepte morale care iti fundamenteaza educatia iar in spatiul public ,cumva trebuie sa le uiti si ca nu i-ar place sa traiasca intr-o astfel de societate .
S-a afirmat din nou clar ca multiculturalismul in Franta este un esec.
Cam asta ar fi in rezumat cateva din discutiile de la dezbatere
Imperialistu'
14 April 2010Adevarul e ca nici eu nu sunt incantat de ce se incearca. Sa faci o alianta bazata pe simpla opozitie fata de stangisti… si cu cine, cu aripa stanga a dreptei (liberalii si crestin-democratii)? Mi se pare absurd.
Despina
14 April 2010Eu cred ca in Romania stanga este atat de virulenta incat trebuie adunate fortele
Imperialistu'
14 April 2010Inlocuim socialismul welfare cu crestin-democratia „economiei sociale de piata” si liberalismul relativist si hedonist? Asta e solutia? Asa dam o stanga sincera pe o pseudodreapta cojocary.
bugsy
14 April 2010Eu cred ca in Romania nu exista stanga si dreapta, asa cum sunt ele definite doctrinar. Exista interesul imediat! Transpartinic si asexuat din punct de vedere ideologic!
Imperialistu'
14 April 2010Bugsy, stanga exista bine mersi de zeci de ani. Prelungire a comunismului ceausist si iliescist, este raspandita in toate partidele si lupta sub toate drapelele. Etatisti si relativisti, mincinosi si falsi, gata oricand sa iti dea un deget pentru a-ti lua cu o mana, stangistii ne conduc cu un succes total. Difera doar gradul de raspandire a otravii.
bugsy
14 April 2010Imperialistu’, total de acord cu descrierea ta, doar ca nu as numi/o stnga, ci smplu, o clica de parveniti, inculti, indolenti , dar foarte bine determinati in a/si atinge interesul personal/de grup.
Despina
14 April 2010Imperialistu,
In ultima carte V Stoica si D.P.Aligica explica de ce este nevoie de o reconstructie a dreptei in Romania.O dreapta care ar trebuie sa fie un echilibru intre conservatorism si liberalism clasic ( prin asta intelegand pe cei care au curaj mai mare sa vina cu lucruri noi, sa expermenteze, fata de conservatori care ar fi in stare sa-i dea statului mai multe puteri decat e nevoie)Exista desigur o tensiune intre cele doua curente care insa aduce un echilibru.
Crestin democratii au si eu multe elemente de dreapta in doctrina.
Se incearca sa adune cele 3 directii,sa se reunifice dreapta in Ro ca sa se opuna stangii care este puternic alimentata de Rusia.
Azi ne vizitea de ex. Gorbaciov care se intalneste cu Iliescu si Constantinescu ,precum si cu nu stiu ce fel de „multinationale”-probabil cele ale lui Patriciu ,Vantu, Voiculescu etc….
Despina
14 April 2010Puteti urmari aici
http://www.youtube.com/user/ISPRomania
Imperialistu'
14 April 2010Ce inseamna „fata de conservatori care ar fi in stare sa-i dea statului mai multe puteri decat e nevoie”? Daca ne uitam, de exemplu, la ce spuneau conservatorii romani – inclusiv la mult injuratul Eminescu – acum mai bine de 100 de ani, vom vedea ca sustineau o de-etatizare a statului roman. Daca ne uitam la un reactioar precum Louis de Bonald vedem acelasi lucru: statul sa faca bine si sa nu se bage acolo unde nu este nevoie de el. Daca aruncam un ochi peste ocean, intalnim aceleasi idei si acolo. Atunci te intreb, care conservatori ar acorda mai multe puteri decat e nevoie? Si cine stabileste cat e nevoie?
Crestin-democratia este ideologia centrului si asa a fost de la bun inceput, o strutocamila care chipurile se opune si stangii si dreptei, dar care a sfarsit prin a fi o anexa a progresismului. Nu vreau sa imi aduc aminte de gargare crestin-democrata din timpul razboiului rece si sila pe care o resimteau cei mai multi dintre ei fata de anticomunisti.
Iar liberalismul e calul troian al stangii. La fel de distrugator, difera doar metoda. Unii opereaza cu statul, altii cu relativismul.
Imperialistu'
14 April 2010Multumesc pentru adresa canalului YT al ISP.
Despina
14 April 2010Imperiaslistu
Cei care isi zic Partid Conservator la noi sunt saltimbanci
Sunt fosti mari securisti.
Exista de la revolutie tentinda de simularea a pluripartitismului , de infiintare de partide care de fapt in spate au tot comunistii sau stangisti
Isi dau multi denumiri pompoase ,joaca teatru cu strainii astfel incat sa-i pacaleasca, simuland capitalismul
Este o ofensiva inimaginabila a stangii mult mai puternica decat in alte parti o combinatie intre stangistii occidentali plus cei rusi in fata careia trebuie stranse randurile.
Se incearca o unire a tuturor curentelor care au cate ceva din doctrina de dreapta pentru a face fata acestui pericol.
Daca nu-si unesc fortele ca sa combata stanga noi vom disparea ca natiune,vom fi o gubernie ruseasca
Eu asa vad lucrurile.
Despina
14 April 2010Foarte interesant si asta :
http://patrasconiu.ro/?p=5949
Imperialistu'
14 April 2010Partidul lui Voiculescu nu are nici o legatura cu conservatorismul, ceea ce nu schimba problemele ridicate de mine mai sus. Cum ajuta dreapta includerea in randurile ei a centrului si a aripii drepte a stangii?
P.S. Nu mi-ai raspuns la niste intrebari, Despina. ????
P.P.S. Ceea ce spune V. Stoica nu este nici o noutate: ideologia incearca sa aduca pe pamant Imparatia din ceruri.
Despina
14 April 2010Imperialistu;
????
Intrebarile sunt adanci iar raspunsurile trebuie sa fie la fel de adanci.
Ma gandesc si incerc sa raspund putin mai tarziu ????
Despina
14 April 2010http://www.youtube.com/watch?v…..xRvnsC_sWQ
emil
14 April 2010„Unirea dreptei” e un hei-rupism din categoria „hai să dăm mînă cu mînă, eventual să încropim dreapta română”. Pentru conditiile romanesti, la nivel politic este nevoie de un partid cît de cît de dreapta care să promoveze politici anti-etatiste, iar la nivel social/intelectual cît mai multă diversitate a gîndirii de dreapta. Nu unitate, ci diversitate.
Despina
14 April 2010Emil ,gandeste-te cum se voteaza legile.
daca n-ai majoritate in Parlament -nu poti vota legi de dreapta
emil
14 April 2010Corect. Ma leg de unitatea dreptei deoarece dreapta nu poate fi monolitica. Mi se pare utopic un astfel de proiect. Realist si de dorit este un partid cel putin cu elemente de dreapta, care sa iasa odata din demagogie, teorie sterila si populism ieftin… care sa fie capabil de rectitudine si dispus sa implementeze politici de dreapta. Nu exista asa ceva in Romania. Daca dl Stoica si altii reusesc asa ceva si nu se mai cramponeaza de „unitatea dreptei”, jos palaria. Sa fie clasic liberal, libertarian, crestin-democrat, sferto-conservator, dar sa fie ceva consecvent cu sine insusi si cit de cit de dreapta.
O astfel de premiera ar deschide, sper, calea altor formatiuni politice de dreapta, inclusiv pentru conservatori. Demersul lui Stoica ar trebui sa fie unul de promovare a diversitatii dreptei, nu a unitatii. In acelasi timp, sa construiasca propriul vehicul politic, dar nu ca umbrela atot-incapatoare, ci ca un model de succes politic care sa deschida calea formarii unei diversitati a dreptei in planul politicii organizate.
Despina
14 April 2010http://www.youtube.com/watch?v…..GksC2D2KWs
Marcel
14 April 2010Ideea Dl Preda de a se scote predarea religiei din scoli este excelenta,religia nu se invata,ea nu constituie obiect de studiu,nu este o materie ca limba engleza de ex pe care sa ti-o predea cineva la scoala.Eventual daca vrei sa te implici in aceasta activitate mergi la biserica si asculti acolo liturghia samd.este de salutat acesata initiativa sper ca ea sa aiba si succes.
Despina
14 April 2010Cam ce vrea ISP
Despina
14 April 2010Am incercat sa micsorez.N-a iesit.
Il aduc asa cum este
Valeriu Stoica ISP crestin democratie
Despina
14 April 2010VStoica reintoarcerea la origini
VStoica democratia liberala virtute si handicap
Despina
14 April 2010Stoica liberalismul o secularizare a principiilor crestine
http://www.youtube.com/user/IS…..CpZMMysis8
Radu Constantin Catalin
14 April 2010Cred ca un partid de Dreapta Crestina, a-r fi utila pentru o noua guvernare, cu o alta lume.
Despina
14 April 2010@Marcel
„Tradiţia iniţiată în secolul XIX continuă şi astăzi. Într-un interviu recent[3], europarlamentarul PDL Cristian Preda susţinea ― pe un ton de-o civilitate caracteristică şi de-o lăudabilă sinceritate ― că scoaterea religiei din şcoli reprezintă o prioritate a viitorului legislativ. Prea puţin tocquevillian în acest punct, dl Preda pare convins că o democraţie modernă se poate dispensa de efectele socio-economice ale valorilor religioase ― în ciuda lecţiei de stabilitate oferită de Statele Unite ale Americii în ultimii două sute de ani. Poate nu am înţeles nuanţele domniei sale. În orice caz, argumente laiciste similare au fost ventilate şi în alte cercuri cu simpatii de dreapta, cum ar fi Grupul pentru Dialog Social ori Societatea Academică Română.
Un exemplu simptomatic, mă tem, îl reprezintă doamna Alina Mungiu, ale cărei comentarii publicistice conţin simpatice doze de vitriol anti-teologic. Oricând şi-au propus pastişarea unor iconoclaşti occidentali ― între Salman Rushdie şi Dan Brown ― încercările dramaturgice ale doamnei Mungiu au sfârşit prin insultarea a măcar unuia dintre fondatorii creştinismului universal. Piesa „Evangheliştii”, lansată în anul 2005, are însă două ţinte. Când mai toate cancelariile diplomatice europene pledau pentru respectul inter-confesional şi inter-religios, peniţa doamnei Mungiu desena noi motive pe urzeala unei mai vechi fronde anti-ortodoxe. Învăţătura creştină, în opinia scriitoarei moldave, camuflează pofta de putere care posedă inima „fanaticului” Paul din Tarsus ― „falsul apostol” înclinat să comită paricidul. Maestrul său are contururi feminine: un prezumptiv Isus cu înclinaţii spre amorul liber, stârnit de supla şi atrăgătoarea Maria Magdalena. Un instinct misogin însoţit de o invidie precară îi spune lui Paul că Învăţătorul trebuie, totuşi, să fie lichidat. Cu o intrigă banală, un dialog tern şi un previzibil deznodământ, Evangheliştii după Mungiu a stârnit mai multe controverse teologice, decât dezbateri literare. Celor care nu i-au gustat capodopera, autoarea le-a spus că n-ar reprezenta decât „o ţară de ţărani” (Cotidianul, 13 decembrie 2005).
Spre deosebire de caricaturiştii danezi, Alinei Mungiu i-a lipsit hazul şi auto-ironia. În absenţa unei fatwa ortodoxe, ea a ratat titlul de victimă. Episodul cu pricina ne-a arătat doar că, în Apus, criteriile decenţei invocate de minoritatea islamică sunt anexate eticii multiculturale; în Răsărit, refuzul obscenităţii de către o majoritate creştină se traduce prin expresia: „fundamentalism ţărănesc”. Dacă stânga europeană asistă timid la uciderea unor artişti liberi, precum regizorul Theo van Gogh (1957-2004), o idiosincratică voce a dreptei româneşti promovează cristofobia.
emil
14 April 2010Gresit, Marcel. Religia se poate invata si preda in scoala, este un obiect de studiu. Faptul ca tu nu doresti acest lucru, este cu totul altceva. Preferinta ta personala nu este un standard obiectiv.
costin
14 April 2010Despina, multumim pentru linkul canalului youtube al ISPR. Am postat toata inregistrarea conferintei la inceputul articolului.
Despina
14 April 2010Si eu ma bucur si va multumesc foarte mult ca ati postat clipurile de mai sus.
Pentru mine conteaza foarte multi oamenii de acolo pentru ca ei sunt convinsi ca fac ceva bun.Se vede ca au un crez, o directie de neclintit bazata pe o educatie solida atat profesionala cat si civica si crestina .
Asa ne mai lamurim si noi, mai intelegem putin cate putin ceea ce se intampla in jurul nostru.
In scurt timp ,la B1TV vor fi comenatate concluziile de la dineul cu Gorbaciov…
Despina
14 April 2010@Imperialistu-10
Incerc sa raspund cat mai la obiect, intrucat discutia e lunga, implica multa istorie si profesionalism in domeniul politicii .Eu ca votant care incearca sa intelega politica zilelelor noaste din Ro voi rezuma ceea ce spun cei doi autori ai RD:
« La mijlocul secolului XX ,in lumea occidentala s-a produs o reasezare a dreptei constand in unirea curentului liberal clasic cu cel conservator, ca reactie la ascensiunea socialista.
Aceasta convergenta a creat o anumita tensiune interna in insasi doctrina dreptei liberale generandu-se o problema de identitate politica a dreptei .Dreapta secolului XXI mosteneste de la cea a secolului XX ( curentul de centru-dreapta postbelic) un aliaj doctrinar paradoxal, extrem de puternic, dar in acelasi timp extrem de fragil.
Se combina si se organizeaza doua principii cheie : cel al schimbarii si dinamismului pe de o parte si cel al traditiei si mentinerii formelor deja existente.
In acest fel curentul de centru dreapta poate vorbi si despre progres dar si despre traditie
Pe de o partre este « schimbarea »-intrinseca capitalismului ,a societatii deschise bazate pe experiment si creativitate ( deci un pilon clasic liberal).Pe de alta parte este traditia necesara pastrarii parametrilor culturali si intitutionali ( deci un pilon conservator).
Liberalul clasic vrea eliminarea coercitiei, conservatorul vrea sa franeze anumite tendinte care-i par extreme.
Conservatorul are rezerve fata de schimbare, liberalul clasic nu poate trai fara schimbare. .
Liberalul clasic doreste experimente sociale,conservatorul se teme de ele.
Liberalul clasic are incredere in fortele descentralizate ale pietei ,conservatorul ezita.
In ciuda acestor contradictii aliajul a rezistat si a iesit victorios in lupta cu socialismele si totalitarismele secolului XX
In perioada actuala precum si in viitor in contextul accelerarii rapide a schimbarii sociale aceasta tensiune intrinseca va deveni si mai acuta .
Virginia Postrel spune astfel :
Dorim stabilitate si confort sau evolutie, adaptare si schimbare continua ?
Cautam o lume statica si controlata de autoritati sau o lume dinamica ,de creatie ,descoperie si competitie ?
Ne este frica de viitorul tehnologic sau percepem tehnologia ca pe o promisiune a viitorului si o expresie a creativitatii umane ?
Care este natura progresului : ceva planificabil sau un proces descentralizat, spontan ,care are loc imediat ce oamenii au libertate si un mediu institutional favorabil ?
Dorim predictibilitate sau surpriza ?
Percepem erorile politice ,tehnologice si institutionale ca pe niste dezastre sau ca pe niste efecte secundare corectabile ale experimentului ?
Dorim predictibilitate sau surpriza ?
Acesti doi poli cel static si cel dinamic definesc matricea noastra intelectuala si culturala .
Problema centrala a epocii nostre este CUM NE RAPORTAM LA VIITOR SI CUM IL CONSTRUIM
Aceasta problema produce doua tabere,si din nefericire pentru dreapta secolului XXI linia ce desparte cele doua tabere trece exact prin domeniul sau doctrinar.
Tensiunea : schimbare versus continuitate va marca in mod cert peisajul sec.XXI, iar problema pare inevitabila.
Vor fi oameni de dreapta fortati sa aleaga intre cele doua principii ?,sau va fi gasita ,ca si in a doua jumatate a secolului trecut o solutie de compromis care va fi si una a continutatii ?
Este greu de prezis, dar STIM CU SIGURANTA CA MODUL IN CARE SE VOR ASEZA LUCRURILE SI DECI RASPUNSUL DEPINDE DE NOI.
Pe masura ce inaintam in noul mileniu se deschide un vast teritoriu in care intrebarea centrala este : Va putea dreapta occidentala sa relanseze experimentul liberal-democratic-capitalist ?
Pot oare virtutiile dinamismului si cele ale stationarismului sa fie combinate intr-un nou amalgam doctrinar care sa ghideze corabia civilizatiei occidentale printre provocarile geopolitice si demografice ale veacului ?
Poate DREAPTA ROMANESCA sa se REINVENTEZE in noile conditii ?
Vor fi capabili liderii intelectuali si politici ai dreptei noastre sa-i gasesca acesteia un loc in cadrul frontului occidental,astfel incat sa duca mai departe proiectul national romanesc, descoperind formula imbinarii particularismului romanesc cu universalismul politic si institutional occidental ?
Se va gasi echilibrul intre continuitate si schimbare pentru redefinirea si relansarea proiectului national ?”
Este dezbaterea pe care o propun cei doi autori ai cartii
Imperialistu'
14 April 2010Conservatorul nu se teme de schimbare, ci de schimbarea adusa rationalitatea putina a unora. Ceea ce conservatorii stiu si toti ceilalti se fac ca uita este ca oricat ar incerca omul sa isi depaseasca propria conditie, el ramane doar un om – este supus greselii si niciodata nu va reusi sa cuprinda toate variabilele dintr-o schema. De aceea resping experimentele sociale, nu pentru ca ar fi niste mosi tematori. Liberalii pot sa teoretizez si sa scrie la nesfarsit tomuri intregi despre filosofia liberala, at the end of the day, liberalismul ramane o simpla ideologie, o idee despre lume, atat, la fel de incapabila sa inteleaga omul precum se dovedeste si copilul sau teribil, socialismul.
Cat despre piata, iarasi diferenta dintre conservatorism si o ideologie: piata functioneaz in general bine, DAR 1. ea nu este lasata de regula sa actioneze SI 2. nu trebuie uitat ca uneori are consecinte proaste. Oricat de bine ar functiona capitalismul, in momentul in care ajungi sa crezi ca este perfect si reprezinta un scop in sine, nu ai facut altceva decat sa schimbi o ideologie cu alta.
Daca vrei sa intelegi dreapta, Despina, nu o citeste din perspectiva liberala, ci ii cauti pe autorii dreptei. Nu e de ajuns sa iti puna socialistii eticheta de „right winger” pentru a fi de dreapta.
Conservatorismul nu are nevoie de liberalism. A sustine altceva este daunator, ducand la denaturarea principiilor dreptei pentru a fi pe placul unei coalitii dubioase care imbina hedonistii relativisti ce se pleaca in fata economicului (liberalii) cu etatistii (crestin-democratii) si cu conservatorii.
Despina
14 April 2010Imperialistu
Probabil ca exista diferente de definire a conceptelor .
De fapt sunt convinsa de asta.
Eu nu fac decat sa incerc sa inteleg ,ca votant in Ro , ce se intampla si ce se poate face ca sa scapam de comunisti.
Adica practic, pragmatic , cu legi votate in Parlament .
Trebuie schimbata Constitutia ceea ce necesita majoritate de 2/3.
Aici este problema
Imperialistu'
14 April 2010Constitutia este una, dreapta este alta, Despina, nu are sens sa le amestecam. Si repet: nu ma incalzeste cu nimic sa schimb tampitii intre ei. Banuiesc ca nici pe tine. Atunci?
Despina
14 April 2010????
Problema este ca viata mea depinde de votul lor ????
Si nu exista alta solutie decat sa incercam cu totii sa intelegem pe ce lume traim .
Iar pentru asta cred ca cel mai bine este sa stie oamenii adevarul : cine a facut revolutia, cine l-a adus pe Iliescu, de ce n-am putut scapa de el pana acum si cum am putea sa mergem inainte, intr-un stat de drept-adica cu legi care sa fie respectate si care sa garanteze libertatea , buna cuviinta ,ordinea capitalista etc, etc
De fapt aici la noi este foarte important sa fie formati oamenii de dreapta.
Sa li se explice clar ce este dreapta, ca este o stare naturala a omului liber
Cine face in Ro aceasta educatie politica, plecand de iudeo-crestinism ?
Doar la ISP …. niste oameni cu adevarat animati de dorinta de a lumina mintea romanilor care au fost tinuti 50 de ani in intuneric si 20 de ani in semiintuneric.
Asa cred eu…
Despina
14 April 2010De vazut filmul asta cand apare dupa 23-4-10
http://www.hotnews.ro/stiri-fi…..judece.htm
emil
14 April 2010Despina, cred ca stii despre miscarea tea-party din SUA. Pe scurt, este o miscare cetateneasca pornita in urma cu mai bine de un an, ca reactie la politicile fiscale iresponsabile ale Congresului si Casei Albe. In prezent, se estimeaza ca unul din 10 americani este afiliat la miscarea tea-party. Este un fenomen extraordinar de politica venind de jos in sus, a carui influenta va creste. Astazi este tax-day in SUA si vor fi organizate sute de mitinguri de protest si reafirmare a principiilor fundamentale ale parintilor fondatori ai Americii. Iata un document-program lansat cu aceasta ocazie. As vrea sa te intreb un lucru: la simpozioanele de unire a dreptei, discuta cineva despre masuri concrete de dreapta, specifice situatiei romanesti? Mai mult, exista un manifest al dreptei – simplu, pe intelesul omului de rind, cuprinzind citeva principii si obiective concrete de realizat?
Contract From America
Despina
14 April 2010Nu, asa ceva care sa poata fi asimilat cu un Manifest al Dreptei nu exista acum ,la noi . Un document simplu, de cateva pagini care sa se explice ce inseamna demnitate umana libertate,respect, ordine capialista,disciplina
Se tot chinuiesc inca cu legea lustratiei care trebuia facuta acum 20 de ani.
Daca s-ar organiza astfel de „tea party-„uri nici n-ar mai fi nevoie de legea lustratiei
Acestea ar trebui organizate de oameni care cred in valorile dreptei . Sunt convinsa ca romanii ar intelege imediat
Singura problema cred ca ar fi pentru o perioada neincrederea lor.Dupa 70 de ani de minciuni si mistificari ar trebuie sa treaca ceva timp pana sa fie convinsi.
Mitingurile electorale ale lui T Basescu au exprimat ceva de acest fel.
Eu am fost la miting in decembrie, in Bucuresti dar le-am urmarit pe celelate pe un canal pe internet creat special pentru asta .Cred ca mai exista si acum postarile.
Efortul lui TB a fost imens pentru ca a fost concentrat in numai o luna de campanie electorala.Ceva de tipul acestor turnee electorale ar trebui facut, pe timp mai indelungat si de catre diversi oameni carora sa le pese de viitor .
Fara ca oamenii sa fie nevoiti sa intre in vreun partid .
Un lucru foarte grav este ca aproape nu exista presa de dreapta -este un singur canal de televiziune activ cam 10 ore /zi , 5 zile pe saptamana.In rest nimic-toata preasa, televiziunea este in contiuare de stanga, in mainile unor moguli penali cu relatii la Moscova.
Fura in continuare statul intr-o veselie.Intra in faliment, apoi deschid alte ziare, etc Ieri cand a venit Gorbaciov s-a inaugurat ziarul Puterea – sponsorizat tot de rusofoni….
Pataphyl
14 April 2010Imperialistu’ (la#32,34) – total de acord cu ce spui. Pe de altă parte, punctul de vedere al Despinei este teribil de real, toată lumea vede și fără ajutor că în România lucrurile merg în „virtutea” inerției, eu obișnuiesc de ceva vreme să folosesc „virtutea inepției”, pretextînd c-am confundat litera „r” cu cea din alfabetul rusesc… Adevărat, în Statele Unite majoritatea tăcută vine năvalnic către fenomenul tea-party, șansele sînt uriașe ca lumea să se trezească din minciună. În Manelistan totuși șansele sînt extrem de mici, chiar și șansele de a găsi un nucleu dornic să declanșeze un curent similar… nu mai e vorba de ideologii, e vorba de faptul că pur și simplu efortul de plămădire a „omului nou” n-a fost, din păcate, un eșec! Mă gîndesc că tot un model extern ar putea fi stimulativ, altminteri vom continua să ne lamentăm la umbra oii că e Mîna sau Mînia lui Allah sau Valah
Ia comparați situațiunea din tristul spațiu danubiano-etc cu cea din America, din perspectiva recentei postări a lui costin….
Despina
14 April 2010Pataphyl
Nu uita ca in ultimii 20 de ani din Ro au emigrat cel putin 4 mil de oameni-cei mai curajosi, cei mai puternici fizic si psihic,cei mai intreprinzatori.
Teoria stangista explicata clar de Dinu Patricu la o emisiune TV acum un an ci ceva este ca nu-i nici o problema ca emigreaza locuitorii Ro ,este chiar mai bine.Aducem noi altii din : Extremul Orient, Africa, India, etc
Imperialistu'
14 April 2010Mi-e groaza sa ma gandesc la un manifest al dreptei cand astia la conferinta despre sinteza valorilor si principiilor s-au dat peste cap sa ne asigure ca nu se opun politicilor sociale, ca nu au nici o legatura cu dreapta nationalista interbelica, etc. O sa iasa o pseudodreapta cojocary de toata frumusetea.
Despina
14 April 2010Chestia cu policitice sociale imi repugna si mie.
Mai ales povestea cu „economia sociala de piata”- din programul PPE- nu inteleg despre ce este vorba.
In RD nu se pomeneste despre asa ceva
Pataphyl
14 April 2010Despina la #40 Nu uit desigur, dar decimarea elitelor a început cu circa jumătate de secol mai devreme. Eu cred sincer că noile generații sînt purtătoare de veste(a) bună (iartă-mi nevinovatul joc de cuvînt, ca de obicei mi-a scăpat, iac-așa ???? ). Am slujit la catedră 32 de ani în România, și azi dacă mă intersectez (față în față sau pe net) cu un fost student, aud de obicei vorbe bune, eu unul nu mi-am pierdut încrederea în ei și-s chiar fudul că nici ei nu și-au pierdut încrederea în mine, de bună seamă nu-s singur în această plăcută poziție, zic că sîntem destui care am încercat cît am putut să conservăm valorile în care credem. Acești oameni fac parte acum – alături de noi – din acea majoritate tăcută care știe ce și cum, vrea să afle mai mult, se simte neputincioasă… Vor deveni mai puternici și mai vii dacă vor afla că nu sînt singuri – îi știm, îi iubim, sîntem datori a le spune ce trebuie să le spunem: simplu, adevătrat, cu sau fără înflorituri, trebuie… Mama mea de 86+ ani trăiește într-un bloc din diabeticul tîrg al Eșilor. Prin ușile blocotețului se aud manele date la maximum. Niște vecini decid că n-ar fi rău să-i rugăm să dea oleacă mai încet. După cîteva încercări, minune, zgomotul se împuținează, iar vecinii încep să-și (re)dea bună ziua – nu toți, dar aproape toți. Să fie oare acestea un semn că programarea „omului nou” n-a reușit 100%? Cred că da, ca patafizician consider că e mult mai greu să distrugi decît să clădești, Dumnezeu ne-a programat cumva în defavoarea primei opțiuni, mustrîndu-ne – Măi, dar ce faceți voi acolo jos?
În această ordine de idei, Imperialistu’ (la #41), te-aș ruga să lași deoparte deocamdată (cel puțin) epitete de genul ăla. Sigur nu folosește nimănui, eu unul sînt convins că nominalizatul Florin Cojocariu va fi în stare să dea un răspuns personal adecvat la o întrebare cheie formulată de Despina la #42, aia cu economia socială (bleah! – stupid, grețos, ei și?) de piață, și desigur și la alte întrebări – mai apoi fiecare din noi vom putea arăta și înțelegere și dialog și chiar recunoașterea greșalelor noastre cu voie sau fără de voie, dar doar atunci cînd ne vom uita unii la alții privindu-ne drept în ochi. Eu numesc lucrul ăsta neprihănire. De-a lungul ultimelor două decenii dar și mult îninte m-a obsedat pînă la furie oarbă mania reformulării clișeelor prin adăugare de epitet: economie socială de pildă, dar și democrație originală, democrație socială, specială apud Bolșiliescu, cred că putea pune și democrație mînjită cu căcat, era de acord, numai să aibă ciuruc epitetic , orice-oricum numai să sune mai altfel, neapărat mai progresist, să arate ca luptă cîtdecît cîtdecum etîcî șeamede… Voi cerca în curînd a vă arăta ideile ce mă macină/strofoacă, căci lucrez de ceva vreme la o postare cu titlul provizoriu „Lenin e viu”, scris așa cum se cuvine în rusește -Ленин жив.
Acum ne aflăm într-un moment fericit din punctele noastre de vedere – am identificat pericolele, am adunat o mînă de oameni care gîndesc și simt ca noi, poate e nevoie să ne gîndim ce se poate face mai mult. Mai mult decît ce? : mă gîndesc strict la faze de tipul următor: pe vremea colectivizării se organizau manifestări culturale unde se intona cu voios elan cînticelul „Hai să facem o gospodărie / Colectivă / Și la noi în sat!” După raportarea succesului acțiunii, participanții socializau capitolul diverse vizavi la crîșmă!
If you know what I mean!?… ????
emil
14 April 2010„Economie sociala de piata” este euro-speak pentru socialism tip UE. Este vorba despre o economie puternic etatista (partea „sociala”), iar „piata” sint corporatiile in pat cu statul si birocratia. Serios? Dreapta romaneasca serveste ESDP? Vai de fundul lor si al celor care se lasa amagiti.
Pataphyl
14 April 2010exact emil, eouroplimbălimbangură de lemn falimentar. Scuză-mi ortografia ????
Despina
14 April 2010” “Economie sociala de piata” este euro-speak pentru socialism tip UE. ”
Definitia asta este exact cea de care imi era mai frica !!
Am o carticica despre doctrina populara in care se repeta foarte des acest lucru.
Cu siguranta nu este ceea ce cautam si nu-si are locul in doctrina de dreapta
Imperialistu'
14 April 2010Pataphyl, cu inlocuitori construiesti o casa proasta si nu imi trebuie o locuinta unde sa imi pice acoperisul in cap. Besides, n-am nevoie de vreun raspuns din partea unor oameni care nu mai au nici o valoare in ochii mei (numesc asta dezgust) si care, fie vorba intre noi, nici nu sunt capabili sa il formuleze. Singurul motiv pentru care nu am creat pana acum o eticheta „pseudodreapta cojocary” e ca nu mi-a permis computerul de pe care scriu, computer trecut prin multe in viata lui, dar te asigur ca o sa apara.
Emil, in socialista Europa, „economia sociala de piata” e dreapta; tot ce nu e comunism/ socialism scandinavo – francez e „dreapta”. ???? N-are de ce sa te mire. Apoi intreaba-i de UE si vei vedea ca in afara de recitat lozinci nu mai stiu altceva. Viitorul luminos al Ieuropei si al lumii se construieste as we speak la Brucseles.
Despina
14 April 2010Si ce-i de facut?
Imperialistu'
14 April 2010Iei distanta de noii socialisti si lupti mai departe singur. In timp o sa apara si la noi o opozitie. Alta solutie nu exista. Nu poti sa te faci frate cu dracul ca sa treci puntea pentru ca puntea ta duce spre iad (daca imi permiti o astfel de comparatie).
Despina
14 April 2010„In timp o sa apara si la noi o opozitie”
Iar prindem muste ????
Imperialistu'
14 April 2010Prefer sa prind muste decat sa construiesc o economie sociala de piata cu adeptii „unitate in diversitate”. Doar nu vroiai sa iti spun ca face patruped:bun biped:rau dreapta din Romania? ???? Incet-incet, se vor mai destupa si altii.
Despina
14 April 2010Merci ,voi fi foarte atenta .
Dar subliniez- nu se pomeneste deloc despre economia sociala de piata in RD.Doar in doctrina PPE .
Muncesc de-mi ies ochii fara sa ma ajute statul si nu cersesc nimic de la nimeni
Cu siguranta , nici o clipa nu voi sustine nicicand o economie sociala de piata.Never !
Mai bine prind muste ! Chiar si cu pliciul .
????
dr pepper
14 April 2010ce parere aveti de teo trandafir?
imi place ideea de politician venit din afara structurilor.
+ via 9am:
De ce ii e frica lui Teo?
imi place teo.
(defapt mi’a placut dintotdeauna)
bugsy
14 April 2010#53 dr.pepper: ideea de politician venit din afara structurilor este buna. ideea ca teo trandafir sa fie un astfel de politician este proasta! Este inca un pas in tabloidizarea vietii politice prin transferul de artisti, staruri TV,……, mondeni ce fac subiectele in presa tabloida! Sa ma explic. Mai intai, de ce a fost aleasa Teo? Nu pot sa stiu cum a aparut aceasta solutie in departamentele de imagine ale PDL, dar pot sa presupun ca „strategii” de acolo se bazeaza pe notorietatea (fostei)vedete TV, pe fanii sai devotati (daca mai sunt), pe faptul „ca trece sticla televizorului”. Strategii PDL uita ca de la plecarea (excluderea) din trustul MediaPRO, TEO a mers din esec in esec in plan profesional. S-a mizat, presupun din nou, pe capitalul de imagine pe care Teo l-a avut odata, cand se dadea cu Tantica in specatcol inaintea Stirilor de la ora 7, la ProTV. Dar Teo are si multe „minusuri” la imagine: nu sunt putini cei care nu uita promovarea nesimtita a manelelor si manelistilor in emisiunea sa, nu uita de asemenea tradarea bossului Adrian Sarbu, cel care a facut posibila nasterea brandului TEO in media romaneasca! Strategii PDL sunt naivi,experimentul Honorius Prigoana trebuia sa le dea de gandit.
Nu cred ca Teo a fost cea mai buna alegere!
Despina
14 April 2010Din cate am inteles eu Teo a fost aleasa pentru ca are o fundatie care sprijina copiii.
A infiat o fetita ,ceea ce este un gest crestin.Eu o ma intalnesc cu ea din cand in cand la cumparaturi seara tarziu.Este mereu vesela si optimista,plina de viata.
Nu m-am omorat nicidata dupa glumele de la emisiunile ei.
Am auzit-o vorbind recent la Nasul si impresioneaza ca stie ca comunice cu publicul,ceea ce este o mare calitate.
A facut filologie,sectia romana-araba.La emisiunea cu R Moraru a recitat un poem in limba araba.
Cu calitatile ei de comunicator ar putea face o cariera politica
Sa vedem ce convingeri doctrinare are.
Aici este problema ????
dr pepper
14 April 2010interesant punct de vedere al lui bugsy ( care are cu mult mai multe date decat mine).
cu toate astea, eu parca nu o vad pe teo in aceeasi oala cu vedetele parlamentare prm sau psd.
daca va castiga sau nu, daca va face treaba sau nu – ramane de vazut insa eu nu vad un lucru rau in faptul ca pdl incearca sa aduca oameni din afara sistemului ( cum ar fi cazul lui tru).
mai mult de atat, aceasta miscare aduce cu un fel de mini tea party romanesc.
Despina
14 April 2010TRU a fost o alegere excelenta.
euNuke
14 April 2010Crestinismul in sfera publica germana: Aygul Ozkan, politician de varf al CDU, partid cu orientare declarata crestin-democrata, iese pe scena publica cu declaratii aiuritoare si pretentii de un tupeu nemarginit: nici mai mult nici mai putin decat scoaterea crucifixului din scolile de stat, iar ca reactie pentru serviciile de imagine aduse partidului, turcoaica Aygula este rasplatita cu postul de ministru al familiei si integrarii in guvernul federal. De acum nu se mai poate spune ca in CDU nu exista dialog pe teme interconfesionale sau ca n’ar exista deschidere catre o noua redistribuire a simbolurilor religioase, una progresista, proiectata si implementata de organele statului dupa nevoile si intru respectul tuturor minoritatilor etno-religioase.
http://www.dw-world.de/dw/article/0,,5508211,00.html?maca=rum-VTPartner_hotnews5-2282-xml-mrss
Pataphyl
14 April 2010Deci se ajunge la creștinismul semi-lunatic…. cum rămîne cu vorba aia turcu’ plătește?