De meserie istoric fără operă şi președinte de partid intrat în Parlament prin redistribuire, Crin Antonescu face parte din acel grup “select” de politicieni capabili de a argumenta tăios şi fără să se ruşineze aria negării celor spuse ieri pentru că azi aşa sună mai bine. Memoria selectivă îl ajută la elaborarea unui tip de ”retorică alunecoasă şi adeseori pauperă semantic”, după cum spune Vladimir Tismăneanu, o retorică necesară pentru a contrabalansa singura constantă a personalităţii sale care este lipsa de carismă. Tot ce s-a scris în materie de logică începând cu Aristotel nu mai este valabil în faţa logoreii crinantonesciene, unde interesul de moment dictează traseul şi puseul argumentaţiei. De exemplu, poziţia sa faţă de Dan Voiculescu nu este aceeasi cu aceea avută faţă de Mona Muscă, dar asta nu înseamnă că el nu spune ritos că are dreptate în ambele cazuri.

Pe data de 28 martie zarva din jurul cablogramelor Wikileaks l-a determinat pe Antonescu să facă unele comentarii referitoare la tensionarea în două perioade a relaţiilor PNL-ambasada americană, pe fondul interferenţelor România-SUA. Prima dată a fost în iunie 2006, când cuplul Călin Popescu Tăriceanu – Theodor Atanasiu a cerut în CSAT plecarea intempestivă a trupelor noastre din Irak, iar a doua perioadă a fost în 2007, când Bogdan Olteanu, care avea funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor a respins criticile ambasadorului Nicholas Taubman cu privire la intenţia PNL-ului de a îngrădi justiţia prin modificarea codului penal. O să lăsăm la o parte disputa Olteanu-Taubman, ce este interesant pentru noi este reluarea, pe un alt diapazon al unei afirmaţii pe care o mai făcuse şeful liberalilor în 20 noiembrie 2009 la confruntarea televizată cu ceilalţi doi candidaţi la preşedinţie, Mircea Geoană şi Trăian Băsescu. Iată despre ce este vorba:

“Ştiţi foarte bine, de pildă, că au existat două momente mai tensionate între fostul ambasador, domnul Taubman, şi conducerea din epocă a Partidului Naţional Liberal şi Guvernului României. Momentul iniţiativei privitoare la retragerea din Irak, când eu am avut o poziţie publică foarte clară, divergentă cu premierul Tăriceanu şi cu ministrul Apărării de atunci, cu conducerea partidului, pe scurt, din care nu făceam parte. Am spus public că este o acţiune şi pripită, şi nepotrivită, şi pe fond şi mai ales pe formă, dar să ştiţi că am spus acest lucru şi nu m-am dus la Ambasada americană să discut despre chestiunea asta.”

Dacă pe Crin Antonescu îl interesează numai să sublinieze că el nu a vorbit cu ambasadorul american Taubman, pe noi ne pasionează ce rezultă din declaraţie: că în iunie 2006 actualul lider al liberalilor s-a opus intenţiilor premierului, a ministrului Apărării şi a forului de conducere al PNL de retragere a trupelor române din Irak. Se ştie că pe fondul emoţiei create de pierderea unor militari români în luptele din Irak, Călin Popescu Tăriceanu şi Theodor Atanasiu au decis la restaurantul Diesel, împreună cu Norica Nicolai, Teodor Meleşcanu şi Bogdan Olteanu că era momentul sa aplice o lovitură preşedintelui Băsescu prin impunerea pe ordinea de zi a şedinţei CSAT a propunerii unei retrageri rapide a trupelor române aflate sub mandat ONU. Considerentele avute în vedere erau pur populiste şi nu ţineau cont de tratatele internaţionale semnate de România cât şi de înţelegerile cu NATO şi cu Statele Unite ale Americii, principalul nostru aliat. Deci la sfârşitul lunii iunie 2006, Crin Antonescu era pentru rămânerea trupelor pe teatrele de operaţii pentru considerente de „formă” a cererii de retragere la care se gândise fosta conducere liberală.

Iată deci că în martie 2007, deci la mai puţin de un an distanţă de la tentativa PNL-istă, fostul adversar al retragerii schimbă macazul şi devine un ardent partizan al ei, probabil din noua poziţie pe care o ocupa de şef al grupului liberal din Cameră. Crin Antonescu i-a trimis la data de 26 martie 2007 o scrisoare preşedintelui Partidului Democrat Emil Boc în care îi cerea în numele PNL ca să se “ralieze deciziei de retragere a trupelor româneşti din Irak anunţata de prim-ministrul României, d-l Călin Popescu Tăriceanu”. Tot pe data de 28 martie Crin Antonescu a afirmat ironic despre el însuşi că este “un om puţin sociabil” şi că asta lămureşte faptul că nu a avut relaţii şi discuţii la ambasadă, dar şefului din prezent al liberalilor i-a scăpat un lucru mult mai important: că în 2007 şi-a schimbat atitudinea faţă de prezenţa trupelor noastre în Irak fără să dea explicaţii cu privire la acest lucru. Gândirea convulsivă, impulsul luării taurului de carton de coarne în arena goală, logica schioapă crinantonesciană, unde morala sau considerentele umanitare nu joacă niciun rol, sunt reverenţe prioritare pentru jocul de imagine. Când nu era decât o voce din mulţime, Antonescu avea accente critice la adresa lui Tăriceanu, deşi nu am reuşit să localizez un discurs public de răsunet al actualului preşedinte al PNL în care să-şi înfiereze şeful pentru că pune România într-o lumină proastă faţă de aliaţi. Atitudinea autonomă şi dubla sfidare, atât faţă de preşedintele Băsescu cât şi faţă de premierul Tăriceanu, pe care o utiliza pentru a-şi crea un culoar politic, l-au adus în situaţia de a negocia şi de a se negocia la vârful PNL.

Când în 2007 îl asedia pe Emil Boc în numele PNL, Crin Antonescu devenise o forţă egală cu a partidului în numele căruia vorbea, dar tocmai neexplicatul fenomen al atitudinii diferite faţă de Irak la distanţă de câteva luni spune mult mai mult despre precaritatea conduitei sale. El şi-a urmat calea până la ocuparea fotoliului de preşedinte al PNL învingându-l pe fostul său şef Tăriceanu nu pe baza principiilor şi a moralităţii, ci pe fondul durităţii sale ce inspiră puţin respect şi multă teamă. “Numai boul e consecvent”, aşa suna o maximă a lui Vintilă Brătianu dragă unui alt liberal de frunte, lui Dinu Patriciu. Dar chiar şi acesta se declara „mai consecvent decât un bou” atunci când ani în şir s-a tot plâns de creşterea birocraţiei. Oare cum s-ar putea numi un Crin Antonescu în cazul unui subiect atât de delicat ca acesta în care a jucat alba-neagra cu credibilitatea noastră ca naţiune euro-atlantică? Mai nou, deşi PNL a „salutat Rezoluţia 1973 privind Libia a Consiliului de Securitate al ONU şi a somat guvernul, ministerul de externe şi pe preşedintele Băsescu să îşi precizeze atitudinea fermă faţă de conflict care să arate gradul nostru de solidaritate”, acelaşi Crin Antonescu spunea acum câteva zile că „nu a cerut Armatei Române să plece la război”!

De multe ori apelăm la limbi străine pentru a împrumuta cuvinte şi sintagme care ne lipsesc. De-a lungul istoriei noastre am făcut deseori paşi de dans alături de puternicii zilei, iar când alţii ni s-au părut şi mai puternici, am început să săltăm alături de ei. Aşa ne-am creat grupări rivale boiereşti care se plângeau pe vremuri la sultan, sau am făcut şi am încălcat tratate, aşa am luat şi am întors armele, dar niciodată nu am găsit pentru asta un anume substantiv sau nume propriu. Şi alţii s-au confruntat cu acest fenomen, dar au avut mai multă imaginaţie sau poate că s-au potrivit cuvintele mai uşor. Dacă în engleză i se spune turncoat, în italiană voltagabbana, pe româneşte am putea să-i spunem foarte bine de acum încolo Crin Antonescu, că doar a dovedit-o cu prisosinţă…