Cam așa relatează Europa Liberă în fiecare an deportările. Nu tu referințe la ocupația sovietică, nu tu responsabilizarea Rusiei, nici măcar căutarea, oricât de vagă, a cauzelor deportărilor în natura ideologică a regimului comunist. Pe care nici comunist nu-l numește, ci, printr-o pudoare ticaloasă, stalinist.

E un interviu cu regizoarea unui film documentar la temă, despre care pot să înțeleg că nu e o teoreticiană a fenomenului totalitar, dar care reflectă limitele înțelegerii acestui fenomen de către intelighenția locală.

În fiecare an aceleași refrene, din care se înțelege că totalitarismul e un efect, un rezultat al unei sume de slăbiciuni omenești, o consecință a unei răutăți istorice. Niște oameni răi au intrat cu nagaica (pușcă rusească) în casele unor oameni buni, i-au urcat în vagoane și i-au deportat.

Care să fie lecțiile acestor evenimente tragice? Ce învățături să tragem, noi, ca societate? Păi, să fim mai buni, să nu mai fim așa răi, să ne mai uităm la noi în oglindă, să începem de mâine să fim mai generoși, să oferim locul în troleibus pensionarilor, și poate că așa, în felul acesta, nu vom mai repeta greșelile trecutului.

Care-s multe și grele. Și care constau spre exemplu în rautăți, ticăloșii, lașităti, trădări, violențe, complicități. Lăsați că regimul a fost cum a fost, dar au existat moldoveni care și-au părât vecinii, n-au sărit cu coada săpii la nagaică să-și apere megieșii, vecinii ridicați, ba mai mult decât atât, şi-au mai și furat unii altora hîrburile și măturile sprijinite de ușa casei celui proaspăt deportat.

În fine, tot soiul de anecdote, dar absolut nimic despre natura ideologică a regimului care a exploatat asemenea tare și slăbiciuni. În acest context, al totalitarismului, banalitatea răului nu e o explicatie satisfăcătoare. E cel mult o explicație conjuncturală, nu una care să-i explice natura.

Ideea e că totalitarismul nu e o simplă manifestare de slăbiciuni umane, de răutăți istorice. Condiția umană e predispusă prin natura ei la aceste defecte, pe care regimurile politice, puterea în general, cea totalitară cu atât mai mult, dar și simpla noastră aflare în lume nu fac decât să le reflecte și să le instrumentalizeze.

Relația de cauzalitate e, așadar, alta.

Totalitarismul nu e rezultanta acestor defecte general umane, care s-au manifestat și se vor manifesta în toate timpurile, înainte și după totalitarism, până la sfârșitul veacului. Slăbiciunile umane nu explică prin ele însele natura, dimensiunea și impactul acțiunii totalitare. Totalitarismul, ca orice alt regim, le exploatează, bineînțeles într-un mod absolut, la o scară excepțională în istorie.

Totalitarismul e o construcție ideologică, în sens strict, adică intelectuală, de o anumită complexitate, dovadă că nu e accesibilă tot timpul oricui, dar care, în ciuda acestei complexități, reflectă niște trăsături foarte clare, precise, o natură concretă.

Totalitarismul nu este nici o dictatură oarecare, nu este o oarecare autocrație, nu este un despotat, oricât de crâncen, nu este o monarhie cu un prinț atotstăpânitor care tronează peste suflete.

Totalitarismul nu este rezultatul unei simple slăbiciuni sau răutăți umane, pe care e destul să le „conștientizăm”, și pe care îl putem astfel evita prin a „învăța să fim mai buni”.

Totalitarismul este o elaborare ideologică, care nu se contracarează doar printr-o abordare moralistă. Totalitarismul cere a fi înțeles intelectual. Dacă nu-i vom înțelege premisele intelectuale, nu vom înțelege nimic și-l vom trata în continuare anecdotic.