În România libera (Gogosi constitutionale), Alina Mungiu-Pippidi se pronunta împotriva referendumului privind parlamentul unicameral si în general, împotriva oricarei dezbateri privind revizuirea Constitutiei si modificarii institutiilor. Ar fi trei argumente în viziunea sa:

„Modificarile institutiilor nu sunt niciodata avizate de oameni compententi” si ajung întotdeauna la (înde)mâna populistilor, care le livreaza „prostimii”.
Poporul “prost” cade prada unor scheme – evident populiste, precum s-a întâmplat la referendumul pentru votul uninominal, si este prostit ca asta schimba ceva, când de fapt nu exista nici o garantie a schimbarii mentalitatilor si cu atât mai putin a îmbunatatirii calitatii clasei politice.

Toata stima pentru Alina Mungiu-Pippidi, dar indiferent cât de competente ar fi solutiile propuse de tehnocrati, ele trebuie, la un moment dat, legitimate prin vot. Nu ma numar printre aceia care se indigneaza atunci când „poporul” este numit „prostime”, mai ales pentru ca nu cred ca notiunile colective precum „popor”, invocate de populisti, colectivisti, sau nationalisti, sau cea de „prostime”, evocata de tehnocrati ca Alina Mungiu, au vreun continut. „Poporul” si „prostimea” sunt notiuni goale care nu desemneaza nimic. Ar fi stupid sa fii ofensat atunci când este jignita o abstractiune. Cu toate acestea nu exista alta modalitate de legitimare decât votul cetatenilor responsabili. Daca acestia nu sunt tocmai responsabili si nici macar nu sunt cine stie ce cetateni, este problema lor pentru ca sunt singurii care vor plati pretul greselilor pe care le fac, nu elita tehnocrata care, chiar daca stie mai bine, sau crede ca stie mai bine, nu are nici o responsabilitate democratica, fiind protejata în orice circumstanta. În consecinta, orice modificare institutionala nu devine rea sau buna daca este confiscata de o miscare populista sau ramâne în afara ei, acest lucru fiind complet irelevant. Ea are exact atâta valoare câta au efectele pe care le produce. Validarea democratica este frustranta în masura în care populismul poate distorsiona grav un plan bun avansat de specialisti straluciti, dar alternativa, impunerea „de sus” a unei solutii competente este infinit mai rea.

Al doilea argument al Alinei Mungiu, este oarecum bizar pentru ca face apel la un soi de „conservatorism” care nu-i este deloc propriu. Pe scurt, domnia da, sustine ca modificarile institutionale nu sunt binevenite în prezent pentru ca ori de câte ori au fost încercate în trecut au iesit prost.
„Regimul” Constantinescu ar fi gresit atunci când a modificat legea pentru a-i da puterea ministrului Justitiei (nu Presedintelui) de a schimba procurorul general, lasând liber abuzurilor din perioada Nastase si la fel ar fi facut si Monica Macovei, atunci când ar fi redus mandatul aceluiasi procuror general la trei ani.

Din nou, nu contest ca aceste masuri ar fi fost gresite. Ceea ce ma deranjeaza este sugestia ca ar fi mai bine sa abandonam orice încercari de reforme daca acestea nu sunt avizate de un corp de specialisti eventual recunoscuti. Nu exista alt mod de a a performa într-o practica, inclusiv în cea guvernamentala, decât prin încercari repetate si ajustari permanente ale erorilor comise. Ideea ca exista solutii de-a gata oferite de practica altora, mai avansati ca noi, este valabila numai pâna la un punct. De exemplu, institutia Ombudsmanului suedez este o experienta suedeza admirabila, dar ce folos practic aduce ea societatii românesti, alta decât sa îi ofere lui Alistar o platforma pentru agenda sa politica?

În esenta, al doilea argument al Alinei Mungiu spune: „decât sa facem reforme proaste, mai bine sa nu facem deloc”. Cred ca el se bazeaza pe experienta faptului ca solutii propuse de organizatiile profesionale au fost transpuse în lege sau aplicate în mod gresit sau partial de elitele politice si, din acest motiv, au produs efecte mai degraba negative. Concluzia ca mai degraba nu trebuie sa schimbam nimic decât sa schimbam partial si prost este însa profund gresita, în opinia mea, pentru ca ea pare sa se sprijine pe presupozitia ca exista solutii optime (la limita, infailibile), furnizate de o comunitate competenta, care sunt mai degraba alterate prin introducerea în mecanismul compromisului politic. Imperativul „mai bine deloc decât prost” exprima un scepticism care poate fi înteles si cu care se poate simpatiza, dar lasa, totodata, sa se întrevada impacienta unui expert excedat de opacitatea partenerilor sai politici în demersurile de îmbunatatire a politicilor publice.

Ceea ce pare sa sugereze doamna Mungiu este ca exista ceva de felul unei „stiinte a guvernarii” care poate substitui cu succes „arta guvernarii” practicata pâna acum. Aceasta din urma – realizata prin aproximari, încercari, reveniri, erori si compromisuri – este imperfecta, stupida, revoltatoare prin coruptie, ineficienta, incompententa si rea-vointa, dar este singura pe care o avem. Daca ar fi existat ceva de felul unei autentice „stiinte a guvernarii”, cea mai mare a lumii ar fi aplicat-o deja. Adevarul este însa ca oricâte asemanari între practicile de guvernare ale statelor lumii pot fi identificate, ele tot nu pot constitui o stiinta ca atare. Oricât ar parea de revoltator, guvernarea e precum croitoria (ca sa nu ranesc spiritele sensibile si sa spun cizmaria): E o chestiune, de practica, îndemânare, inspiratie, intuitie, adaptabilitate, viziune si, mai ales, talent. Nu de stiinta! Sugestia ca ar exista o „stiinta a guvernarii” duce însa la o concluzie soft-totalitara: Nu exista solutii identice la problemele diferite ale unor state diferite, dar este cel mai probabil ca acestea sunt similare si ca cei mai buni sa le ofere sunt o elita limitata de tehnocrati care nu sunt niciodata luati în seama asa cum ar trebui.

Doamna Mungiu conchide, pe aceeasi linie cu un raport „Carnegie” (pe care, recunosc, nu am fost capabil sa-l identific, dar cred ca vina este a mea în întregime) si alaturi de investitorii straini, ca stabilitatea, fie ea si proasta, este preferabila reformei. „Plângerile investitorilor din pricina acestei frenezii institutionale: oamenii au spus ca pot trai cu legi proaste, dar nu pot trai cu legi pe care mereu unii sau altii încearca sa le dreaga”. Asta este noua: ”Opriti reforma pentru stabilitatea profiturilor corporatiior internationale?” OK, dar nu suna plauzibil în cazul A. M-P.

„Criza constitutionala nu exista, ceea ce avem de fapt este o problema electorala cu doua partide la egalitate”.
Ceea ce sustine doamna Mungiu este ca, în esenta, nu avem o criza constitutionala, ci una politica, alimentata de partide, sau, de ce sa nu fim sinceri pâna la capat, de Traian Basescu, care nu vrea sa-l desemneze prim-ministru pe Klaus Johannis, candidatul convenit de majoritatea legitima PNL-PSD-UDMR.

Ceea ce afirma Alina Mungiu este aproape identic cu ceea ce sustin Geoana si Antonescu, anume ca nu exista o problema constitutionala care ar trebui revizuita, ca avem de-a face cu o chestiune subiectiva legata de personalitate lui T.B.: mecanismele constitutionale actuale ar putea asigura functionarea „fireasca” a structurilor de putere si, prin urmare, ar fi suficienta îndepartarea „anomaliei” Basescu pentru revenirea la „normalitate”.

I beg to differ, ca sa spun asa. Daca tot sunt tunurile pe Traian Basescu, sa pornim de la el si sa analizam umatoarea dilema: Presedintele fie a încalcat Legea Fundamentala atunci când a refuzat sa îl desemneze pe reprezentantul majoritati (gatite la Grivco, dar asta-i alta poveste) Klaus Iohannis, fie nu.

Sa presupunem ca a încalcat Constitutia. Daca s-a întâmplat asa, atunci ar trebui sa existe în România o institutie, o instanta, ceva care sa declare cu titlu obligatoriu ca Basescu încalca Constitutia. Curtea Constitutionala nu se poate pronunta pentru ca la articolul 146e, Legea spune ca C.C. „solutioneaza conflictele juridice de natura constitutionala dintre autoritatile publice, la cererea Presedintelui României, a unuia dintre presedintii celor doua Camere, a primului-ministru sau a presedintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Câta vreme nu exista nici un “conflict juridic de natura constitutionala” între Basescu si majoritatea parlamentara – în primul rand pentru ca aceasta majoritate nu are personalitate juridica si în doilea pentru ca nu exista nici un document care sa ateste existenta ei, conflictul nu exista din punctul de vedere al Curtii Constitutionale. Politic, poate parea de bun simt si îndreptatit ca majoritatea sa îsi aleaga primul ministru, dar aici nu discutam politic, ci legal.

Câta vreme actuala Constitutie acorda presedintelui dreptul de a desemna premierul si parlamentului dreptul a-l învesti, acest blocaj poate aparea oricând. Nu pare sa existe, asadar, nicio restrictie constitutionala care sa îl împiedice pe Basescu sa faca ceea ce face, dupa cum nu exista nici o obligatie parlamentara sa îl accepte pe Croitoru. Situatia pare fara iesire, dar un lucru este clar în pofida spuselor doamnei Mungiu: Constitutia trebuie modificata. A-i atribui însa Curtii puteri într-o zona exclusiv politica este însa riscant sub aspectul democratiei pentru ca vorbim de un organism ne-electiv. Prin urmare, modificarea ar trebui operata la nivelul clarificarii raporturilor dintre Presedinte si Parlament.

Daca Basescu nu a încalcat Constitutia, atunci este limpede ca Legea fundamentala îi recunoaste dreptul de a desemna un premier cu sau fara sustinere politica. În acest caz, blocajul, desi legal, scoate din nou în relief carentele Constitutiei, care nu poate tolera, în principiu, asemenea situatii. Deci si daca Basescu actioneaza legal, Constitutia tot trebuie modificata în sensul legiferarii acestui tip de situatii. Prin urmare, fie ca pesedintele are, fie ca nu are dreptate, Constitutia trebuie modificata.

Nu exista decât doua modalitati de a face acest lucru. Fie transferam întreaga putere Parlamentului si atunci renuntam la alegerea presedintelui prin vot direct, si în acest caz, optam pentru o institutie prezidentiala cu rol simbolic, de reprezentare, sau pentru monarhie constitutionala, fie desfiintam functia de prim-ministru si atunci îi conferim presedintelui întreaga putere executiva, validata prin alegeri, ca în Statele Unite si îi acordam Parlamentului un rol sporit în controlul pe orizontala al Guvernului. Indiferent ce optiune alegem, modificarea Constitutiei este absolut necesara.

Crizele politice, prin natura lor, testeaza limitele statului de drept si reprezinta un indicator valoros al modificarilor institutionale care trebuie operate în cadrul acestuia. A pretinde ca nu este vorba decât de capriciile unor politicieni, si ca solutia este ca acestia sa dispara este o orbire impardonabila care tradeaza mai curând idiosincrasii personale decât o gândire institutionala limpede si obiectiva.

T. Ioanid