Cuprins de un pasager puseu de curaj, David Cameron s-a apucat, iar, să fluiere în moschee, declarând de curând că are intenția de a „clasa extremismul islamist ca o ideologie distinctă”, diferită de practicile religioase tradiționale, ceea ce ar însemna, spune el, o ideologie distinctă față de Islam.

Locatarul din Downing Street 10 a precizat că intenționează să pună în aplicare recomandările unui „grup de reflecție” constituit după moartea lui Lee Rigby, soldat în regimentul regal de pușcași, tranșat, la propriu, cu cuțitul și satârul, de doi cucernici musulmani în după amiaza zilei de 22 mai, pe una din străzile cartierului Woolwich din Londra.

„În această vară, am asistat cu toți la un eveniment ce a șocat țara. (…) Aceste tragedii sunt semnale de avertizare pentru guvern și pentru întreaga societate să ia măsuri împotriva extremismului sub toate formele sale”, a declarat atunci David Cameron.

Obiectivul principal ar fi, în viziunea primului ministru, lupta contra influenței imamilor radicali care sădesc în moschei ura în sufletele unora dintre credincioși.

Noua definiție a „extremismului islamist” va menționa clar că aceasta este o interpretare deformată a Islamului, care a trădat principiile acestei religii și încearcă să semene dezbinarea.

Prin urmare, corect politic, David Cameron ignoră adevărul, condamnând efectul și achitând cauza. Îl contrazice astfel pe Samuel Huntington, care remarca în urmă cu două decenii:

Problema fundamentală a Occidentului nu este fundamentalismul islamic, ci Islamul, o civilizație diferită ai cărei membri sunt convinși de superioritatea culturii lor și sunt obsedați de inferioritatea puterii lor.

Să reamintim că David Cameron a mai avut un puseu similar și în urmă cu doi ani, când și-a inflamat bicepșii denunțând steril eșecul multiculturalismului (Angela Merkel făcuse lucrul acesta cu un an înainte) și a pledat în favoarea „unui liberalism mai activ, mai musculos” care să apere egalitatea de drepturi, respectul față de lege, libertatea de expresie și întărirea identității naționale a Marii Britanii. Referindu-se la extremismul islamist, Cameron spunea atunci că „dacă vrem să învingem această amenințare, cred că este timpul să întoarcem pagina politicilor trecute care au eșuat”.

Premierul britanic David Cameron, un politician care, din motive necunoscute, încă se mai proclamă conservator.

Fără să fie consiliat de vreun „grup de reflectie”, primul ministru britanic arăta atunci că multiculturalismul a încurajat diferitele culturi să trăiască separat una de cealaltă, lucru ce îi face pe mulți dintre tinerii musulmani să se lase influențați de o ideologie extremistă, și a prezentat remediul:

„Sincer, avem mult mai puțină nevoie de această toleranță pasivă a ultimilor ani și mai mult de un liberalism activ și musculos.”

Trebuie amintit că, deși David Cameron a vorbit numai despre „extremismul islamist” și a arătat că face o distincție clară între Islam și ideologia politică a islamiștilor, numeroasele organizații ale comunității musulmane din Marea Britanie, adică tocmai reprezentanții virusați ideologic ai musulmanilor moderați, au reacționat vehement calificând, in corpore, declarațiile sale drept „dezamăgitoare, ofensatoare și incorecte”.

Faisal Hanjra, responsabil al Consiliului Musulman Britanic, a afirmat la radio BBC că „a-i arăta cu degetul pe musulmani, cum a făcut-o el, nu face decât să hrănească isteria și paranoia cu privire la Islam și musulmani”. Prin urmare, mesajul transmis de musulmanii moderat virusați era clar: nu extremiștii islamiști sunt vinovați pentru că alimentează, ciclic, prin actele lor temerile societății britanice față de islam, ci cel ce le condamnă, adică primul ministru al Marii Britanii.

Organizațiile musulmane aveau, în acest caz, dreptate. Declarațiile lui David Cameron erau incorecte și, din cauza aceasta, ofensatoare. Separându-i cu brutală ignoranță pe extremiștii islamiști de Islam, primul ministru făcea involuntar o greșeală impardonabilă pentru că Islamul și islamismul sunt un tot unitar. Dacă Islamul este oul, islamismul este gălbenușul.

Parintele greco-catolic Henry Boulad, rector al Colegiului Iezuit din Cairo și un foarte bun cunoscător al Islamului, spunea despre această uniune organică:

Islamismul nu este nici o caricatură, nici o contrafață, nici o erezie, nici un fenomen marginal și aberant în raport cu islamul clasic ortodox sunit. Mă gândesc, dimpotrivă, că islamismul este Islamul redescoperit, Islamul fără mască și nemachiat, Islamul perfect conștient și credincios lui însuși, un Islam care are curajul și luciditatea de a merge până la capătul propriilor limite, până la capătul ultimilor implicații. Islamismul este Islamul în toată logica și rigoarea sa.

Într-adevăr, islamul de mijloc – wassati – nici de stânga nici de dreapta, nici prea tolerant nici prea riguros, aparține demult trecutului, el fiind înlocuit, din Maroc și până în Indonezia, de islamismul de sorginte wahhabită sprijinit de Arabia Saudită, islamism propovăduit și de cea mai puternică organizație din lumea musulmană, Frăția Musulmană. Din cauza aceasta, țările majoritar musulmane s-au schimbat radical în ultimii 40 de ani, renunțând de a mai fi „și musulmane”, pentru a deveni numai islamice și islamiste, nu doar din punct de vedere religios, dar și socio-politic.

Niciunul dintre conducătorii politici ai lumii occidentale nu a prevăzut în urmă cu doar 40 de ani că Iranul și Pakistanul vor deveni republici islamice (draconicul cod de legi Șharia reglementând societatea, dreptul și economia), iar Turcia laică, fondată de Mustafa Kemal, va ajunge să aibă sub conducerea islamistului Recep Tayyip Erdogan o moschee la fiecare 860 de locuitori. Acum Erdogan poate să spună, și spune fără riscul de a mai fi condamnat pentru asta, deoarece armata, garanta laicității, a fost „reformată”, iar foștii ei conducători aruncați în închisoare:

„Moscheile sunt cazărmile noastre, minaretele sunt baionetele noastre, cupolele lor sunt căștile noastre, iar credincioșii sunt soldații noștri.”

Ca majoritatea conducătorilor lumii occidentale, David Cameron ori nu știe, ori se preface că nu știe, ceea ce este încă mai grav, că islamismul nu înseamnă altceva decât stricta aplicare a prevederilor codului legislativ Șharia. Tratându-l ca ideologie și vorbind, tot pe bună dreptate, despre pericolul pe care acesta îl reprezintă pentru dreptul, libertatea de expresie și democrația britanică, Cameron încalcă Declarația Universală a drepturilor omului în Islam, adoptată la Cairo în 1990 de cele 56 de țări ale Organizației Conferinței Islamice .

Potrivit documentului, „toate drepturile și libertățile enunțate în prezenta Declarație sunt supuse dispozițiilor Șharia” (art. 24) și „Șharia este unica referință pentru explicarea sau interpretarea oricăruia dintre articolele conținute în prezenta Declarație” (art. 25).

Prin urmare, conform islamismului, Șharia este cea care reglementează, potrivit unor prevederi medievale, drepturile omului în lumea musulmană de astăzi. Aceeași Șharia despre care tunisianul Salem Ben Amar, doctor în științe politice, scria că „este pentru drept ceea ce este barbaria pentru civilizați” și „deschide calea spre lagărele de exterminare celor care nu sunt musulmani”.

Un englez, chiar și prim ministru, care nu știe de fapt ce este Șharia poate să-l contrazică pe musulmanul tunisian Salem Ben Amar, în timp ce vorbește doct despre diferența dintre Islam și islamism.

Pe vremea când David Cameron nu se născuse încă, un alt prim ministru britanic, tot conservator, Winston Churchill, exprima o cu totul altă părere despre Islam:

Nu se află în lume nici o forță retrogadă mai puternică. Departe de a fi muribund, Islamul este o credință militantă ce-și impune prozelitismul. Deja s-a răspândit în Africa Centrală, determinând, la fiecare pas, apariția unor războinici neînfricați; și dacă creștinismul nu ar fi înconjurat de armele puternice ale științei, știință căreia i s-a opus în zadar, civilizația Europei moderne ar putea să dispară cum a dispărut și civilizația Romei antice.

Când Winston Churchill spunea aceste vorbe, avea dreptate, valul imigraționist nu se declanșase si imigrația nu devenise încă o binefacere pentru Regatul Unit și pentru celelalte țări europene. Musulmanii se răspândeau în Africa și nu se gândeau defel să imigreze în bogata Europă ca să scape de sărăcie, pentru ca mai apoi să încerce a o converti la islamul care îi pusese pe drumuri făcându-i atât de săraci, cum fac azi.

În vremea aceea, Marea Britanie nu găzduia, ca astăzi, circa 3 milioane de musulmani și nici nu avea 1350 de moschei. 600 dintre acestea sunt gestionate de secta fundamentalist sunită Deobandi, care își are bazele în teritoriile talibane din Afganistan și Pakistan. Ghidul spiritual al acestei mișcări fundamentaliste este, în Marea Britanie, Abu Yusuf Ryadh-ul-Haq, imamul lui Birmingham Central Mosque, ajuns unul dintre cei mai proeminenți savanți ai Islamului din lumea occidentală după ce a absolvit vestita madrassa din Bury-Manchester, Darul Ullom Al-Arabyyah Al-Islamyyah.

În fața unei asemenea realități de coșmar, și Churchill ar rămâne fără cuvinte.

Când bătrânul leu britanic își închipuia că Europa modernă poate fi apărată de credința militantă a Islamului cu ajutorul armelor științei, în școlile britanice copiii englezi nu erau obligați, în numele toleranței, să memoreze pasaje din Coran și nici să viziteze moscheile wahhabite pentru a învăța să se roage. Pe vremea lui Churchill nici nu se întâmpla ca odraslele musulmanilor să învețe în madrassele engleze că vecinii lor creștini nu sunt altceva decât niște „câini necredincioși”. Și pe bună dreptate: nici nu existau asemenea școli în Marea Britanie a lui Churchill. Acum, când David Cameron „întoarce pagina” și intenționează să dea o definiție extremismului islamist, toate acestea există.

David Cameron și adevăratele sale opinii despre integrarea Islamului.

În schimb există, din păcate nu numai în Marea Britanie, o ideologie letală care cultivă anti-creștinismul și laicitatea radicală. Cu limba despicată a corectitudinii politice, aceasta exprimă ura de sine, toleranța sinucigașă și pocăința patologică tocmai în fața acelora care își impun cu cerbicie misionară, prin violență extremă sau minciună persuasivă, tradițiile și, mai ales, religia lor – unica religie a lumii, pentru că numai ea a fost revelată de Mahomed, profetul lui Allah.

Adepții și propagandiștii acestei ideologii sunt de facto aliații islamismului și apărătorii sustinătorilor săi fanatici, fără să știe că filozoful martir Sayyd Qutb – cel care este pentru islamiști ceea ce este un sfânt pentru creștini – spunea, cu peste jumatate de secol în urmă:

Europenii sunt lipsiți de coloană vertebrală și de credințe puternice, lași, lacomi și egoiști…pe termen scurt va triumfa comunismul și pe termen lung islamul.

Astfel, în timp ce Islamul se întărește pe zi ce trece în Europa, ideologii europeni îi denigrează și îi stigmatizează pe aceia care mai au ca repere identitatea și cultura națională, religia strămoșilor și o doză de curaj. Îi denunță ca rasiști, xenofobi, islamofobi, naționaliști, intoleranți sau fundamentaliști creștini! și nu văd rasismul, xenofobia, intoleranța și fundamentalismul celor pe care îi apără.

Să nu uităm că astăzi, spre deosebire de epoca lui Churchill, există și un puternic curent politico-mediatic ce promoveaza asiduu imaginea unui Islam al toleranței, fraternității, dragostei între popoare și comunități. Islamul este prezentat fie ca o religie ca oricare alta, fie, tot mai des, ca o religie provund superioară altora și mai cu seamă „creștinismului cruciadelor și odioasei inchiziții”. O religie pătrunsă de evlavie, virtute, modestie, bunătate și, mai ales, respect pentru viață și alteritate.

Un Islam „cu viză de import”, oferit „la promoție” unor europeni care și-au uitat sau nu și-au cunoscut niciodată istoria. Cu toate acestea, același islam își arată adevărata față și fire doar față de minoritătile creștine din tările musulmane, obligate să îndure zilnic martirajul la care sunt supuse de totalitarismul sălbatic al unei religii atât de avidă de toleranță când este minoritară, dar atât de intolerantă când devine majoritară.

În situația asta, azi, numai un visător atemporal s-ar mai putea gândi la inutilele arme ale științei ca apărătoare ale modernei civilizații europene și stavilă de netrecut în fața înaintării adepților unei credințe retrograde, ce-și extind cu militantism fanatic teritoriul chiar în interiorul civilizației ai cărei cetățeni au devenit.

Conștienți, liderii europeni se mulțumesc a agita din când în când pistolul cu apă al unei retorici belicoase, la fel de periculos pentru viitorul european al islamismului ca potența unui eunuc pentru „virtutea” cadânelor unui harem. Mergând pe drumul acesta, elitele britanice și europene uită că civilizațiile care s-au considerat nemuritoare au sfârșit întotdeauna în praful de sub tălpile unui adversar mai rudimentar, dar sălbatic și numeros.

Azi, vorbele geopoliticianului Pierre Lellouche par mult mai profetice decât în urmă cu peste douăzeci de ani:

„Istoria, înrudirea și sărăcia asigură faptul că Franța și Europa sunt destinate să fie copleșite de persoane din societățile eșuate din Sud. Trecutul Europei a fost iudeo-creștin. Viitorul nu va fi așa.”