National Portrait Gallery – o secţie din cadrul institutului Smithsonian specializată în arte vizuale – a inaugurat la Washington expoziţia Hide/Seek: Difference and Desire in American Portraiture, deschisă între 30 octombrie 2010 şi 13 februarie 2011. Cu un cost estimat la $750.000, De-a V-aţi Ascunselea este cea mai scumpă expoziţie organizată de NPG, iar lansarea în sezonul festiv este cum nu se poate mai potrivită. Expoziţia celebrează alteritatea şi imboldul erotic, prin „expunerea de capodopere ale portretisticii americane. Noi am dorit să ilustrăm felul în care întrebări legate de biografie şi identitate au contribuit la realizarea acestor imagini canonice” – David C. Ward, istoric şi organizator al expoziţiei. Demersul ilustrativ este întărit de rîndurile inscripţionate pe placa de la intrare: „NPG este dedicat prezentării unei teme majore din istoria americană, lupta pentru dreptate, astfel încît oameni şi grupuri să poată moşteni din plin promisiunea de egalitate, includere şi demnitate socială a Americii. În calitate de muzeu al biografiei naţionale, NPG are un interes vital în arta portretisticii şi felul în care aceasta reflectă ideile noastre despre noi înşine şi alţii”.

Moştenirea este predată intactă publicului însetat de portretistică, iar imaginile sînt sută la sută canonice – în conformitate deplină cu canoanele postmoderne. Ellen DeGeneres se strînge de sîni într-o fotografie superbă şi meditativă, un adevărat carnaval de semne vizuale. „Narcis roz”, un video produs în 1971 de James Bidgood, prezintă fesele unui bărbat tînăr şi fierbinte în cadrul unui portret suprarealist al tinereţii viguroase care se îndreaptă victorioasă spre maturitatea homosexuală, asemeni transformării din crisalidă în fluture graţios. Din păcate, capodopera lui Bidgood, lungă de 71 minute în original, a fost scurtată la doar 7 minute.

O nedreptate similară a făcut ca altă creaţie artistică de valoare excepţională, „Focul din burta mea” de David Wojnarowicz, să fie prezentată publicului într-o variantă de doar 4 minute, faţă de cele 30 de minute în original. Însă ce minute catartice! Furnici invadînd trupul răstignit al lui Iisus, gura însângerată a unui om cusută cu sfoară, organe genitale masculine, un castron umplut cu sînge, mumii umane. Filmate în Mexic, secvenţele formează o compilaţie poetică de imagini infuzate cu durere, pierdere iremediabilă şi moarte; furia imagistică a artistului, care a murit de SIDA, condamnă felul în care religia şi egoismul conspiră la marginalizarea şi stigmatizarea celor infectaţi – „Cînd mi s-a spus că am fost infectat de acest virus nu mi-a trebuit mult pentru a înţelege că fusesem infectat şi de o societate bolnavă.”

Alte exponate notabile sînt „Charles devorându-se pe el însuşi” şi „Sărut frăţesc”. Primul este o pictură pe ceramică, înfăţişându-l pe Charles într-un act de auto-canibalism. Charles s-a sinucis cînd a ajuns într-un stadiu avansat al bolii SIDA şi a fost prieten cu autorul portretului. De remarcat tehnica autentică: pasta de culoare a fost amestecată cu cenuşa corpului cremat al lui Charles, la care a fost adăugată şi ojă de unghii. A doua pictură îi prezintă pe Lyle Ashton Harris (autorul) şi fratele său Thomas Allen Harris într-o postură inedită ce solicită întrebări existenţiale din partea privitorului. Lyle şi Thomas se sărută în nud, iar Thomas ţine în mînă un pistol ţintind pieptul lui Lyle. Jerome Caja, maestrul mixturii din cenuşă umană şi ojă, este prezent în catalogul expoziţiei şi cu lucrarea „Bozo f**e moartea”, în care clownul Bozo aduce zîmbetul pe oasele faciale ale unui schelet. Pe calea anusului.

Din nefericire, unii membri ai Congresului american sînt opaci la arta modernă. John Boehner şi Eric Cantor, Republicani din Camera Deputaţilor, au cerut conducerii NPG să retragă piesa video semnată de Wojnarowicz. NPG s-a conformat. Cenzură! Un moment. 65% din bugetul institutului Smithsonian provine din finanţele publice. Cînd o instituţie este finanţată preponderent din banii cetăţenilor, reprezentanţii acestora – parlamentarii – sînt îndreptăţiţi să interogheze şi să condiţioneze întrebuinţarea fondurilor publice. Este într-adevăr o chestiune de gust: dacă gustul cadrelor administrative de la NPG preferă necrofilia, homosexualitatea, desecrarea rămăşiţelor umane, incestul şi vulgarul, atunci ar fi cazul să nu mai deturneze fonduri publice pentru epatarea cu fetişuri şi depravări, sub titulatura de „muzeu al biografiei naţionale”. Gustul lor nu este pe gustul majorităţii, iar acest conflict contează atunci cînd nota de plată este achitată de majoritate. O astfel de expoziţie finanţată din donaţii particulare ar fi onestă măcar în această privinţă.

Apropos de onestitate şi curaj. Pe cînd un exponat intitulat (metaforic, evident) „Mahomed la groapa cu furnici”? Ştim la ce pericole extraordinare se expun artiştii specializaţi în crucifixuri şi madone scufundate în urină, trecute prin balegă sau năpădite de furnici. Chiar nimeni nu are curajul de a şoca in mod avangardist cu o instalaţie video, un portret, un colţ de şerveţel, măcar cu o gămălie de ac? Unde e creaţia provocatoare ce elimină bariere şi dă cu burjuii de pămînt? De exemplu, burjuii în şalvari care au propriile instalaţii în aer liber, cu spectatori grămadă şi personajul principal atîrnat homoerotic de cîrligul unei macarale.

Dar ce ne facem, că arta din Progresia şchioapătă puţin cînd se intersectează cu viaţa. În artă, Progresia deplînge tragedia SIDA şi ne bate obrazul cu empatia nemărginită afişată faţă de semenii noştri suferinzi. În viaţa reală, Progresia vrea cît mai mulţi infectaţi cu virusul deficienţei sistemului imunitar. UNAIDS, un grup umbrelă pentru mai multe agenţii ONU, şi Planned Parenthood, ONG-ul avortului nelimitat, au început o campanie de eliminare a legilor care cer homosexualilor infectaţi cu HIV să declare starea lor medicală oricărui partener sexual. Campania este îndreptată împotriva „stigmatizării” celor infectaţi cu HIV şi în acest sens militează pentru decriminalizarea celor care voit şi conştient împrăştie acest virus prin parteneri sexuali cărora li se ascunde riscul de a deveni purtători involuntari.

Empatia din Progresia nu se poate hrăni decît din puroiul întreţinut cu bună ştiinţă în viaţa reală. Vulturii artei au nevoie de cadavre pe care să le devoreze cu revoltă neîntreruptă şi tristeţe violentă. Moralitate perversă distilată din plăcerea sado-masochistă a distrugerii.