De ce s-a urîţit arta (1)

Etichete:

De ce a involuat arta în acest fel? Ce procese au determinat această eşuare în urît şi trivial? De ce a devenit antiumană?

No. 5, Jackson Pollock

No. 5, Jackson Pollock

În adolescenţă aveam un prieten care se dădea în vînt după picturile lui Jackson Pollock. Datorită lui am umblat o vreme prin librării pînă cînd am găsit un album de artă cu o serie de reproduceri din catalogul pictorului american. Opera lui era descrisă drept profund influentă şi inovatoare. Atunci — aveam 17 sau 18 ani — mi-a plăcut… în felul în care cuiva i-ar place un obiect neobişnuit pe care nu îl poate înţelege. Senzaţia de intrigă m-a dominat un timp şi am încercat să aflu mai multe despre genul de artă reprezentat de Pollock. Am citit studii, monografii, istorii de artă şi am devenit un iniţiat. Puteam conversa lejer în jargonul explicativ al artei moderne şi eram flatat de faptul că asimilasem cunoştintele necesare pentru descifrarea unei lumi impenetrabile şi vast superioară instinctelor estetice perimate ale muritorului de rînd. Apoi am fost captivat de alte lucruri — stagiul militar îmi vine în minte — şi pasiunea pentru modernism s-a domolit. Odată un „pisc intelectual” cucerit, atenţia se îndreaptă spre alte provocări intelectuale.

Cu timpul mi-am dat seama că, în general, lucrările de artă moderniste mă lasă rece. Am înţeles că pasiunea din trecut era mai degrabă una pentru idei, generată de efortul descoperirii unei logici obscure şi nu provocată de plăcerea estetică stimulată de acele lucrări artistice. Cu ocazia unei călătorii europene recente, am vizitat în Cambridge fosta reşedinţă a unui aristocrat englez din secolul 19, azi transformată în muzeu. După ce am privit îndelung colecţia de picturi ale maeştrilor clasici am urcat la etaj şi am trecut prin galeria rezervată modernilor şi postmodernilor. Contrastul a fost puternic.

M-am simţit brusc redus la dimensiunea unui cruton de pîine uscată plutind în derivă într-o supă fadă. Urcasem la etaj, dar în plan estetic coborîsem într-o celulă tapetata cu proiecţiile unor suflete moarte.

M-am întrebat, de ce a involuat arta în acest fel? Ce procese au determinat această eşuare în urît şi trivial? De ce a devenit antiumană?

Prezint în continuare un eseu al lui Stephen Hicks, profesor de filozofie la Rockford College, care oferă cîteva răspunsuri la aceste întrebări. Eseul original este destul de lung şi l-am serializat în trei părţi.

De ce s-a urîţit arta

de Stephen Hicks

Criticii artei moderne şi postmoderne s-au bazat timp îndelungat pe strategia exclamaţiei „Nu-i aşa că e dezgustător?!„. Prin aceasta mă refer la strategia de a atrage atenţia că anumite lucrări artistice sînt urîte, triviale, că „un copil de cinci ani ar fi putut să facă aşa ceva” şi aşa mai departe. Cam la atît s-a mărginit acest gen de critică. Astfel de observaţii sînt adesea conforme cu realitatea, însă în acelaşi timp au devenit obositoare şi neconvingătoare — iar lumea artistică nu a fost deloc mişcată. Bineînţeles că operele majore de artă ale secolului douăzeci sînt urîte. Bineînţeles că multe dintre ele sînt ofensatoare. Bineînţeles că un copil de cinci ani poate produce, în numeroase cazuri, ceva identic cu originalul. Dar aceste puncte de vedere nu sînt demonstrabile şi, oricum, sînt cu totul periferice faţă de întrebarea principală. Iar întrebarea principală este: de ce a adoptat arta secolului douăzeci urîtul şi ofensatorul? De ce şi-a canalizat energiile creatoare şi ingeniozitatea către trivial şi lipsa de noimă?

E uşor să-i scoţi în evidenţa pe cei deranjaţi psihologic sau jucătorii cinici care învaţă să manipuleze sistemul pentru a obţine cîteva minute de faimă sau un cec gras de la vreo fundaţie, ori pe sicofanţii care urmăresc doar să fie invitaţi la petrecerile avantajoase. Însă nici un domeniu de strădanie umană nu duce lipsă de sicofanţi, deranjaţi sau cinici şi totuşi nu aceştia sînt personajele principale. Întrebarea este: de ce au devenit cinismul şi urîtul partida care trebuie jucată pentru a reuşi în lumea artei?

Prima mea teză este că lumea artistică modernă şi postmodernă face parte dintr-un cadru cultural mai larg, generat de secolul 19 tîrziu şi începutul secolului 20. În pofida invocaţiilor ocazionale de „artă pentru artă” şi a încercărilor de a se sustrage vieţii, arta a fost întotdeauna importantă, examinînd aceleaşi chestiuni despre condiţia umană pe care le examinează toate formele de viaţă culturală. Artiştii sînt oameni cu sentimente şi gînduri care gîndesc şi simt intens despre aceleaşi lucruri importante ce preocupă pe toţi oamenii inteligenţi şi pasionaţi. Chiar şi atunci cînd unii artişti afirmă că opera lor nu are semnificaţie, sens sau cadru de referinţă, aceste afirmaţii au întotdeauna o semnificaţie, un sens şi un cadru de referinţă. Însă semnificaţia unei afirmaţii culturale depinde de ce se întîmplă în cadrul intelectual şi cultural mai larg. Lumea artei nu este izolată ermetic — temele ei pot avea o logică internă de dezvoltare, însă aceste teme nu au fost mai niciodată generate înăuntrul lumii artistice.

A doua teză este că postmodernismul nu reprezintă o ruptură de modernism. În pofida variaţiilor pe care postmodernismul le reprezintă, lumea artistică postmoderna nu a contestat niciodată în mod fundamental cadrul adoptat de modernism la sfîrşitul secolului 19. La un nivel de bază, între cele două există mai multă continuitate decît discontinuitate. Postmodernismul a devenit doar un set tot mai restrîns de variaţii asupra unui număr redus de teme moderniste. Pentru a releva acest lucru, e timpul să recapitulăm cîteva linii majore ale acestei dezvoltări artistice.

Temele modernismului

Temele artei moderne sînt cît se poate de clare. Istoriile standard ne spun că arta modernă a murit în jurul anului 1970, odată cu epuizarea temelor şi strategiilor ei, şi că pînă în prezent a trecut mai bine de un sfert de secol de postmodernism.

Însă marea ruptură cu trecutul a avut loc către sfîrşitul secolului 19. Pînă la finalul acelui secol, arta era un mijloc de transmitere a senzualului, al tîlcurilor lumii şi a pasiunii. Scopurile ei erau frumuseţea şi originalitatea. Artistul era un maestru priceput al meştesugului său. Astfel de maeştrii erau în stare să conceapă reprezentaţii originale, cu semnificaţie umană şi apel universal. Combinînd pricepere şi viziune, artiştii erau fiinţe exaltate capabile să creeze obiecte care la rîndul lor aveau o putere copleşitoare de a înflăcăra simţurile, intelectul şi pasiunea celor care veneau în contact cu ele.

Ruptura cu această tradiţie a avut loc la sfîrşit de secol 19, cînd primii modernişti şi-au propus să izoleze în mod sistematic toate elementele artistice, în scopul de a le elimina sau de a le compromite în mod făţiş.

Au fost numeroase cauze pentru această ruptură. Naturalismul intensificat al secolului 19 a dus, pentru cei care nu renunţaseră la patrimoniul religios, la un sentiment de însingurare disperată şi rătăcire într-un univers vast şi gol. Ascensiunea teoriilor filozofice ale scepticismului şi iraţionalismului i-a determinat pe mulţi să îşi piardă încrederea în facultăţile cognitive ale minţii şi percepţiei. Dezvoltarea teoriilor ştiinţifice ale evoluţiei şi entropiei a generat descrieri pesimiste ale naturii umane şi despre destinul lumii. Răspîndirea liberalismului şi a economiei de piaţă liberă a deziluzionat profund Stînga politică, bine reprezentată în rîndul artiştilor de avangardă. De asemenea, revoluţiile tehnologice stimulate de combinaţia dintre ştiinţă şi capitalism i-au determinat pe mulţi să îşi imagineze un viitor în care omenirea va fi dezumanizată sau distrusă de maşinăriile create în scopul îmbunătăţirii vieţii.

La început de secol 20, senzaţia de nelinişte intelectuală a secolului 19 s-a transformat în anxietate deplină. Artiştii au răspuns imediat, explorînd în operele lor implicaţiile unei lumi în care raţiunea, demnitatea, optimismul şi frumuseţea păreau dispărute.

Noua temă era: arta trebuie să caute adevărul, indiferent cît de brutal, nu frumuseţea. Astfel, întrebarea a devenit: care este adevărul artei?

Prima revendicare majoră a modernismului a fost o revendicare de conţinut: imperativul recunoaşterii faptului că lumea nu este frumoasă. Lumea este fracturată, în descompunere, oribilă, deprimantă şi în ultimă instanţă neinteligibilă.

Aceste afirmaţii nu sînt unic moderniste, însă proporţia în care artiştii şi le-au însuşit e un fenomen unic modernist. Unii artişti din trecut au crezut şi ei că lumea este urîtă şi oribilă, însă au folosit mijloacele de expresie tradiţionale ale culorii şi perspectivei pentru a afirma acest lucru. Inovaţia moderniştilor timpurii a constat în observaţia că forma trebuie să se potrivească pe deplin conţinutului. Arta nu trebuie să utilizeze realismul tradiţional al culorii şi perspectivei deoarece aceste procedee presupun o realitate ordonată, integrată şi cognoscibilă.

Les Demoiselles d'AvignonEdvard Munch a fost primul (Strigătul, 1893): dacă este adevărat că realitatea e un vîrtej înfricoşător şi dezintegrant, atunci atît forma cît şi conţinutul trebuie să exprime acest sentiment. Pablo Picasso a fost al doilea (Domnişoarele din Avignon, 1907): dacă este adevărat că realitatea este fracturată şi vidă, atunci atît forma cît şi conţinutul trebuie să exprime acest fapt. Picturile suprarealiste ale lui Salvator Dali merg un pas mai departe: dacă este adevărat că realitatea este neinteligibila, atunci arta predă această lecţie folosind formele realiste împotriva ideii că sîntem capabili să distingem realitatea obiectivă de vise iraţionale şi subiective.

A doua evoluţie, paralelă cu prima, din cadrul modernismului a fost reducţionismul. Dacă sîntem stinjeniţi de ideea că arta sau orice altă disciplină pot să transmită adevărul despre realitatea obiectivă, externă, atunci ne vom desprinde de orice fel de conţinut şi ne vom concentra doar asupra unicităţii artei. De exemplu, ce deosebeşte pictura de literatură? Literatura povesteşte — deci pictura nu trebuie să pretindă că ar fi literatură. Dimpotrivă, ar trebui să se focalizeze pe propria unicitate. Adevărul despre pictură este că e o suprafaţa bidimensională cu vopsea deasupra. Deci în loc să povestească, mişcarea reducţionistă în pictură susţine că, pentru a afla adevărul picturii, artiştii trebuie să elimine tot ce poate fi eliminat din pictură pentru a vedea ce supravieţuieşte. Abia atunci vom cunoaşte esenţa picturii.

Întrucît este vorba despre eliminare, în următoarele piese importante din arta secolului 20 adeseori nu are importanţă ce este prezent pe pînză, ci ceea ce lipseşte. Semnificaţia constă în ceea ce a fost eliminat şi a devenit apoi absent. Arta se transformă într-un comentariu despre absenţă.

DionysiusReducţioniştii timpurii au aplicat numeroase strategii eliminatorii. Dacă în mod tradiţional pictura era sugestivă cognitiv în sensul că putea transmite ceva despre realitatea exterioară, atunci primul candidat la eliminare devine conţinutul bazat pe conştientizarea realităţii. Metamorfoza lui Dali are un dublu rol. Dali contestă ideea că ceea ce numim realitate ar putea fi altceva decît o stare psihologică subiectivă şi bizară. Domnişoarele lui Picasso au şi ele un dublu rol. Dacă ochii reprezintă fereastra către suflet, atunci aceste suflete sînt înfricoşător de goale. Sau dacă schimbăm accentul şi spunem că ochii sînt calea noastră de acces către lume, atunci femeile lui Picasso nu văd nimic.

Aşadar eliminăm din artă legătura cognitivă cu realitatea externă. Ce altceva mai poate fi eliminat? Dacă în mod tradiţional meşteşugul picturii constă în reprezentarea unei lumi tridimensionale pe o suprafaţă bidimensională, atunci, pentru a fi fideli naturii intrinseci a picturii, trebuie să eliminăm pretenţia unei a treia dimensiuni. Adevărul picturii constă în faptul că nu este tridimensională. Sculptura este tridimensională, dar pictura nu este sculptură. Tabloul Dionysius (1949) al lui Barnett Newman — un fundal verde cu două linii subţiri orizonatale, una galbenă şi una roşie — este reprezentativ pentru această direcţie de evoluţie. Este vopsea pe pînză şi numai vopsea pe pînză.

partea a doua
partea a treia

Why Art Became Ugly

Eseu de Stephen Hicks, profesor de filozofie la Rockford College, Illinois.
Autor al cărţii Explaining Postmodernism: Skepticism and Socialism from Rousseau to Foucault (Scholargy Publishing, 2004).

 

Emil Borcean

Emil Borcean

Comentarii

  1. PanseluţaSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    emil:

    bun subiect de discutie.

    Prima mea reactie a fost: Uite asa s-au nascut si „criticii de arta” de genul lui Haulica: sa explice obscurul elitist, uritul si nihilismul estetic nepriceputilor si „filistinilor”. Pina la ascensiunea modernismului existau doar istorici ai artei, ca Vasari, colectionari si eseisti iubitori de frumos ca Proust si Claudel. O profesoara de-a mea de la facultate mi-a spus ca suntem prea prosti ca sa intelegem ce genial e Haulica cind ne aratam perplexati de analizele lui aproape imposibil de tradus intr-o alta limba (una din metodele cele mai sigure de a expune frauda intelectuala! Cred ca esti de acord cu mine in privinta asta.)

    A doua reactie: mi-am amintit imediat de statuia lui Eminescu de la Montreal (opera a lui Vasile Gorduz, care cistigase un concurs ca sa o faca) si scandalul provocat de ea in 2004. Probabil ca esti mai familiar cu povestea ca mine.
    Reactia romanilor a fost covirsitor negativa.
    Andrei Plesu, care avusese un rol major in aprobarea proiectului, si-a iesit din pepeni si a facut publicul care refuzase sa aprecieze statuia „mincatori de sarmale” grobieni, needucati, care ar trebui sa tina seama de analiza „expertilor”, adica sa nu creada in ochii si gustul propriu ca fiind inadecvati si insuficienti. Exista profesionisti care stiu mai bine ca tine si ca mine.

    Adica modernismul a tras dupa sine o categorie de mediatori ai gustului si interpretarii care fac parale bune din a justifica si promova uritul, obscurul si abominabilul si din a-ti spune ce trebuie sa vezi si sa crezi.

    Vezi stirile recente dspre un proiect „artistic” al unei tipe de la Yale incluzind inseminari artificiale, menstruatie si avorturi spontane filmate pe video care s-a dovedit a fi o „farsa” menita sa atraga atentia la problemele „corpului femeiii”.

    Eu nu pot posta linkuri de acasa; ti-as fi indatorata daca ai posta linkuri la statuia lui Eminescu si despre abominatia de la Yale.

    Eu ador sarmalele si micii si ciorba de burta, si, intr-adevar, statuia lui Eminescu de la Montreal mi se pare o oroare, nu pentru ca am o imagine idealizata a poetului „frumos”, ci pentru ca e grotesc de efeminat–cum au remarcat multi, seamana izbitor cu Elena Ceausescu; e imposibil ca altii sa nu-i fi spus sculptorului acelasi lucru inainte de transportarea sculpturii peste Ocean–si pentru ca-i refuza lui Eminescu demnitatea unui spirit acerb, viguros, critic pina in pinzele albe a societatii in care traia.

    Nu stiu de ce elitele din Romania sunt asa de investite in a-l emascula pe Eminescu, a-l prezenta ca pe un nebun „vizionar” dar inofensiv de la azil decit ca pe poetul si jurnalistul imens de educat si destept, adeseori veninos, adeseori nedrept si clar partizan care a fost el.

  2. emilSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    Panseluta, iata un link la un site care a pastrat o serie de imagini de la festivitatea dezvelirii statuii. Romanii din Montreal l-au huiduit copios pe Iliescu. Sarmanul Eminescu, chiar arata ca scapat de la balamuc. Un milog descult si nating.
    http://www.parerea.com/eminescu/
    Uite si un link catre elucubratiile lui Dan Haulica despre statuia cu pricina si istericalele lui Plesu.
    http://www.fundatiaromanamontr…..inescu.htm

  3. emilSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    Un eseu din ’94 al romancierului american Mark Helprin, despre dezumanizarea artei. Helprin vorbeste despre cartea lui Ortega y Gasset, Dezumanizarea Artei (1925), in care Gasset expune si sustine platforma de idei dezumanizante ale modernismului.

    Ortega’s dehumanization, which you may also read as devitalization, would turn all art into design, and, to a large extent, it has. The heart of his theory is that we view reality by means of concepts, and that we should jettison realities. What he recommended, and what, after seventy years, we’ve got, is music without sound, singing without voice, paintings without paint, literature without words, and cooking without food. In the old days when there were insane asylums this was what went on in them. Now the locus has shifted to the universities, the world of the “arts,” and the claptrap government bureaucracies that exist so that arts turkeys may give arts turkeys to arts turkeys.

    Against the dehumanization of art

    In finalul eseului, Helprin se refera la o pictura americana din secolul 19, prezentind un veteran al razbouiului civil intors acasa, la munca cimpului.

    When I was in the army, many years ago, I was an infantryman, and in the course of what I saw, and did, and came to understand, I was broken. Sometime after I had returned to the United States and my life had resumed, I rounded a corner in the Metropolitan Museum in New York and saw a painting I had known all my life but which I had not until that moment been able to understand. This was Winslow Homer’s masterfully restrained portrait of a veteran returning to his fields. The generation touched by fire in the Civil War understood the great import of this painting, they knew why the veteran had his back turned to the painter, why he was alone, why he worked in utter quiet, why the light was so clear, the scene so tranquil. After years of war and destruction, they understood, and after having passed this painting for the first time as a man, so did I.

    As if there had never been a Gettysburg, an Antietam, or a Chancellorsville, the light struck the soil and the wheat grew. The world was the same. The essential rules had not changed. Devastation had not triumphed. The veteran could return to his fields, and the answer to his tentativeness was that, as if by a miracle, they were now even richer than he had remembered them.

  4. PanseluţaSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    emil:

    Multam de linkuri.
    Sarmanul Haulica! Sa treci prin viata si sa scrii in 2004 exact sau si mai rau ca in anii ’70 e cea mai mare nenorocire ca i se poate intimpla unui intelectual.
    Plesu, cel putin, scrie bine, dar am o suspiciune ca s-a indepartat de critica de arta ca sa scrie despre ingeri, printre altele, nu numai sub influenta Paltinisului ci si pentru a banuit ca ar fi trebuit sa se contorsioneze, moral si artistic, ca sa faca o cariera decenta scriind despre arta moderna. Nu poti scrie la infinit despre Horia Bernea si alti doi-trei contemporani care comunica ceva. Mi-aduc aminte de un eseu al lui Plesu din anii lui de inceput despre culoarea neagra la Manet. Absolut incintator, de genul care i-ar fi asigurat o cariera de exceptie in Vest. Dar nu in Romania.

    Speculez, desigur, dar ceva in istericalele lui impotriva „nesimtitilor” si „ignorantilor” „mincatori de sarmale” si „lasilor” (?!?) din Canada suna mai mult a problema personala („Poate am o zi proasta”), o expresie a ambivalentei pe care o simte fata de modernism si post-modernism.

    Cind am plecat din tara mi-am luat „Minima Moralia” a lui Plesu in valiza. Cred ca tipul ar trebui sa se intoarca la principiile de acolo.

  5. PanseluţaSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    emil:
    Un P.S.:
    Nicapetre e mult, mult peste Gorduz. Tipul e modernist dar nu s-a rupt de „traditie” si n-a batjocorit-o. A incorporat-o si a reinterpretat-o. In plus, tipul e un desenator de mare clasa, cum au fost cei mai mari artisti, cum a fost si Picasso.

    Sa nu-mi spuna Plesu ca sculpturile lui Nicapetre din Hamilton, Ontario, sunt „dulcege” si conventionale, ca cele din Cismigiu. Nu sunt realiste in sens conventional (Nae Ionescu a fost un barbat „bine”) dar comunica spiritul subiectelor fara a le deconstrui pina la a nu le mai recunoaste sau a merge impotriva adevarului istoric.

    Si mai e ceva de spus in favoarea conventionalismului artei destinate locurilor publice ca Cismigiul. Nu sunt galerii private si cabinete de orori si obsesii personale.
    Nu te duci in Cismigiu ca sa fii „socat” de conditia umana (cum e cu Gradina de sculptura Hirshhorn a Muzeului de Arta din Washington, unde se afla minunatul „Les bourgeois de Calais” al lui Rodin–orasul care te-a inspirat si pe tine–si unde nu te duci daca vrei sa-ti mastichezi prinzul in liniste; fiecare expresie a suferintei umane imbratisate de modernism e prezenta acolo, in bronz sau alte materiale. E o experienta extrem de puternica, si una care face cinste sculpturii moderne.)

    Burgheze si evazioniste asa cum sunt, spatiile publice ca Cismigiul (pe care-l ador si in care, practic, am crescut) au functii distincte in comunitate, si sunt echivalentele moderne, orasenesti, ale „gradinilor deliciilor” private sau semi-private din Evul Mediu si Renastere. Te duci pentru a „lua aer” si a sta la o parola pe banci, sau la o bere la restaurant, pentru a te uita la defilarea de mode si vanitati si a face misto de vecini, te duci pentru o idila, sau pentru a te simti parte a ceva mai mare decit „famelia” imediata.
    Nu vad ce loc ar fi avut Eminescul-sperietoare a lui Gorduz in Cismigiu altul decit de a intrerupe idilele si primul sarut cu o discutie hiper-‘telectuala despre modernism si de a speria copiii.

  6. PanseluţaSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    emil:
    Un alt P.S. necesar:
    Nimeni nu se ducea in Cismigiu ca sa „vada” sculpturile. Erau acolo ca repere istorice ale natiei, cum e Monumentul Soldatului Francez, care ma emotioneaza si acum, vazindu-l pe situl http://www.sabin.ro (te rog sa-l postezi, dac poti) si care, desi aduce aminte de Pieta a lui Michelangelo, nu e o pastisa. Soldatul atirna greu, peste putinta femeii care-l sustine, de la trupul ranit la cizme. Simti moartea in greutatea de plumb a soldatului.. Iisus din Pieta pare ca aproape ca un fulg.

  7. emilSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    Panseluta, mi s-a intimplat si mie. Am scris ce-am scris la un comentariu, m-am dus pe site-ul mentionat de tine ca sa gasesc poza soldatului francez si cind m-am intors disparuse comentariul meu. Se duse pe apa simbetei (sau duminicii de azi). Nu ma simt in stare sa-l reiau. Dar cel putin pun aici linkul catre acea fotografie si ca bonus, o poza de-a mea din Cismigiu, de acum trei sau patru ani.
    Cismigiu – Statuia soldatului francez

  8. PanseluţaSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    emil:
    Frumos bonus.
    Lasa-ma sa ma joc putin cu imaginea ta.
    Ma surprind bolovanii din prim-plan care seamana a gnomi la pinda, cel din stinga aducindu-mi aminte de Gollum/Smiegol din The Lord of the Rings.” Fata e echivalenta bucuresteana a lui Arwen, frumoasa, vaporoasa, inteleapta, purcesa din lumina si puritate dar amenintata de fortele intunericului (fortele „teluricului”, cum ar zice Haulica et Comp.)

  9. emilSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    Hm. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap asa ceva. Amintirea mea despre circumstantele (foarte prozaice si enervante) in care am luat poza e prea puternica. Era foarte cald, eram transpirat, agasat de lumina foarte intensa, ingrijorat ca tot ce fotografiasem pina in acel moment fusese compromis, mi-era sete…. si ajung la acea, cum sa-i zic, movila din apropierea foisorului gindit original pentru fanfara, imi trag rasuflarea la umbra si vad o silueta de fata in virful „movilei”. M-am apropiat putin si singura mea grija era sa nu ma observe. Pe moment, toata afacerea m-a facut sa ma gindesc la un vinator de caprioare. Well, that’s about it.

  10. PanseluţaSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    emil
    Aa, fanfara din Cismigiu … Nu mai stiu ce s-a intimplat cu ea; inteleg din postarea ta ca foisorul exsita dar ca nu mai cinta nici o fanfara in el. Era una din ultimile legaturi cu Bucurestii de dinainte de comunisti. Indraznea sa cinte muzica de promenada ante si inter-belli fara multe adaosuri ruso-comuniste. Mai mult valsuri vieneze decit „Ochi chiornie”.
    Ne trezea prea devreme duminica dimineata. Vrind-nevrind, ajunse la foisor, eu lingind un zahar pe bat si mama luindu-si locul pe un scaun, nu puteam sa nu simtim profesionalismul si cinstea orchestrei. Isi dadeau sufletul sunind Dunarea Albastra la tromboane si trompete si alte alamuri.
    tare-as vrea sa stiu de unde era fanfara aia.

  11. Imperialistu'Spune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    Intrerup o secunda discutia: Panseluta, vezi ca ti-am un trimis un mail la adresa din profil.

  12. andreanumSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    ca tot pomeneati de Nicapetre… Dumnezeu sa-l ierte.

  13. PanseluţaSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    andreanum

    N-am stiut… Ce coincidenta stranie cu micul meu omagiu.
    Google m-a dus pe situl Romaniei Libere, pe care n-o citesc, unde se spune ca sculptorul a murit luni dimineata, dar stirea n-a fost publicata decit azi.

    Singurul comentator la articolas spune ca N. era un om de o modestie exemplara. Asa era, intr-un fel; nu s-a lasat contaminat de fumurile confratilor. A ramas toata viata un cioplitor brailean dintr-o familie saraca, o experienta care i-a alimentat arta, inclusiv scrisul, pentru ca tipul avea si un condei extraordinar. Capta intr-o „schita” mai mult adevar ca toata Nostalgia si Orbitorul lui Cartarescu la un loc.
    Se pare ca era generos pina la prostie, genul care-si dadea si camasa pentru a ajuta un tinar artist si deci usor de exploatat de oportunisti.
    Pe de alta parte, era un fanatic al artei si nu facea nici un rabat de la ea si stia precis ca are o misie de indeplinit in arta. Nici o modestie aici, dar fara pic de grandomanie.

  14. emilSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    Nu mi-am inchipuit ca Nicapetre a murit asa de recent. Suna ca naiba ce-am zis, dar stiam ca avea sanatatea subreda de mai multi ani si pierdusem total contactul cu el. L-am cunoscut cu totul intimplator acum 10 ani, cred. Am fost amindoi invitati la o cunostinta comuna. M-a fascinat cu personalitatea sa si pot sa confirm din proprie experienta cele spuse de Panseluta. La inceput am crezut ca siguranta de sine si judecatile transante, nemiloase, tineau de orgoliu de artist (orgoliu de om obisnuit amestecat cu grandomanie si memorie selectiva). Era orgolios, insa indreptatit de valoarea pe care si-o cunostea prea bine. Nu a fost insa un vanitos. Nu stiu cum sa inchei… ne-a parasit inca un om mare.

  15. emmaSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    chiar ma gandeam la pollock si „lumina alba” . de aceea am cautat posturile tale despre arta . intentionam sa incerc sa il reproduc ( naja…sa-l copiez ???? )
    oricum , in pofida criticilor inversunate la adresa artei moderne , eu ma incapatanez sa sprijin artistu` .

    vezi, de multe ori in spatiu artistic ritmurile culorilor – echivaleaza putin cu muzicalizarea tonurile .cu functiile sunetelor.
    eu cred ca ochiul si sensibilitatea umana , face posibila transmiterea de mesaje care au un continut , hmm, ceva mai experimental , printr-o serie de sensuri mai mult sau mai putin divergente sau excesive . pe de alta parte , spre exemplu , uneori reusesti sa descoperi – obsesiile artistului , prin felul in care isi dezlantuie inventivitatea , inovatia , prin tonul personal. alteori , imaginile pictate , pot sa izbucneasca tot soiul de metamorfoze , sa sperie chiar, sa revolte…. dar sa nu uitam ca daca nu l-am fi avut pe dali ca surrealist – poate ca nu ne surescita , intriga nimic atat de puternic precum temele sale stridente , provocatoare … care il faceau sa fi „supranumit” si „arheologul inconstientului” ????

    p.s. de astea mai vreau pe blogu` vostru ???? ah, si pozete – se intelege ????

  16. emmaSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    aaa ???? si sa inchei atitudinea mea pasnica printr-o semi-critica , nu de alta , dar nu doresc sa va imaginati ca m-am schimbat subit prin faptul ca am inceput sa inghit ceva substante toxice interzise ???? – NU ???? asadar :
    de ce nu puneti voi niscavai muzichie pe blog – un fel de „mepeu trei ” doar aveti pe blog , nina simon , billie holiday , ella fitzgerald (cred ?! ) si inca o serie de muzicosi . stiti , mi se cam strepezeste nervu` de receptie si cel de rabdare cand tre` sa lecturez si sa nu am un background muzical ????
    salve ????

  17. liv stomerSpune:

    Răspunde
    aprilie 19, 2008

    Multumim mult, Emil!! DAca as sti de unde sa-l iau, as pune aici eseul „La naiba cu Picasso!” al lui Paul Johnson, ca tare se mai potriveste…..apropo de pictura, erau celebre „picturile” alea, descrise de Alphonse Allais – „Calugarite in costume albe, pe plaja”, „Cardinali mergand pe un camp de maci” si „Negri batandu-se in cala unui vapor, pe intuneric”….tot asa, doar vopsea….

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *