FUNDATIA IOAN BARBUS

De ce s-a urîţit arta (2)

Continuare a eseului lui Stephen Hicks. Prima parte se găseşte aici.

Alpha-PhiPicturile tradiţionale au textură, cauzînd un efect tridimensional vizibil de la apropiere. Atunci, aşa cum demonstrează Morris Louis în Alpha-Phi (1961), prin diluarea vopselelor astfel încît să elimine efectul de textură, devine posibilă o şi mai fidelă reproducere a esenţei bidimensionale a picturii.

Pe de altă parte, dacă pictura este bidimensională, e posibil să păstrăm intactă esenţa picturii şi pictînd lucruri care sînt ele însele bidimensionale. Whaam!Bunăoară, Steagul Alb (1955-1958) al lui Jasper John este un steag american pictat peste, iar Drowning Girl (1963) şi Whaam! (1963) de Roy Lichtenstein sînt segmente din reviste de comicsuri supradimensionate pe pînze largi. Steaguri şi reviste de comicsuri sînt obiecte bidimensionale, deci pictura bidimensională a acestora reţine adevărul lor esenţial şi în acelaşi timp nu contrazice tema bidimensionalităţii în pictură. Acest truc e deosebit de ingenios deoarece îngăduie importul de conţinut ilicit, care fusese eliminat de reducţionismele anterioare, continuînd totuşi să opereze în bidimensionalitate.

Însă bineînţeles că acest procedeu e în ultimă instanţă înşelător, aşa cum Lichtenstein a ilustrat ulterior cu umor în lucrarea Brushstroke (1965). Dacă pictura este actul realizării de tuşe de penel pe o pînză, atunci, pentru a fi loial actului picturii, produsul final trebuie să reprezinte exact ceea ce este: o tuşă de penel pe pînză. Şi cu această glumă s-a încheiat o direcţie de evoluţie.

Pînă acum, în tentativa noastră de a descoperi adevărul picturii, ne-am ocupat doar de decalajul dintre bidimensional şi tridimensional. Dar compoziţia şi diferenţierea culorilor? Le putem elimina şi pe acestea?

Alb pe AlbDacă în mod tradiţional meşteşugul picturii cere stăpînirea deplină a compoziţiei, atunci putem înlocui compoziţia atentă cu aleatoriul, aşa cum demonstrează creaţiile faimoase ale lui Jackson Pollock. Sau dacă meşteşugul picturii constă în stăpînirea gamei şi contrastului de culoare, atunci putem elimina diferenţierea cromatică. Opera Alb pe Alb (1918) a lui Kasimir Malevich este un pătrat albicios pictat peste un fundal alb. Pictura Abstractă (1960-1966) a lui Ad Reinhardt a epuizat această linie de evoluţie prin prezentarea unei cruci foarte foarte negre suprapusă peste un fundal foarte foarte negru.

Ori dacă în mod tradiţional un obiect de artă este un artefact special şi unic, atunci putem elimina statutul special al obiectului de artă producînd lucrări care sînt reproduceri ale unor obiecte cît mai banale cu putinţă. Picturile lui Andy Warhol înfăţişînd conserve de supă şi containere cartonate de suc de roşii au exact acest efect. Sau ca o variaţie a aceleiaşi teme şi strecurînd ceva criticism cultural, putem demonstra că arta împerecheată cu capitalismul preia obiecte iniţial speciale şi unice — cum ar fi Marilyn Monroe — şi le reduce la mărfuri bidimensionale produse industrial (Marlyn (Three Times), 1962).

Iar dacă arta este senzuală şi concretizată în perceptual, atunci putem elimina complet senzualitatea şi perceptualul, ca în arta conceptuală de exemplu. În It wat It, Number 4 de Joseph Kosuth, autorul a creat un fundal tipografic care afişează acest text:

Observation of the conditions under which misreadings occur gives rise to a doubt which I should not like to leave unmentioned, because it can, I think, become the starting-point for a fruitful investigation. Everyone knows how frequently the reader finds that in reading aloud his attention wanders from the text and turns to his own thoughts. As a result of this digression on the part of his attention he is often unable, if interrupted and questioned, to give any account of what he has read. He has read, as it were, automatically, but not correctly.

Apoi a suprapus peste fundal următoarele cuvinte, în albastru neon:

Description of the same content twice.
It was it.

În acest caz atracţia perceptuala este minimă şi arta devine o întreprindere pur conceptuală — astfel am eliminat pictura cu desăvîrşire.

Dacă alăturăm toate strategiile reducţioniste enumerate putem observa că linia urmărită de pictura modernă a constat în eliminarea celei de-a treia dimensiuni, a compoziţiei, culorii, conţinutului perceptual şi al sensului că obiectul artistic ar fi ceva deosebit.

FountainAşa ajungem în mod inevitabil la Marcel Duchamp, bunicul modernismului, care a întrevăzut fundătura acestui traseu al artei cu cîteva decenii mai devreme. Prin opera sa Fountain (1917), Duchamp a formulat chintesenţa istoriei şi viitorului artei. Fireşte că Duchamp cunoştea bine istoria artei şi prin prisma tendinţelor vremii şi-a dat seama încotro ducea traseul început. Ştia ce fusese realizat — cum de-a lungul secolelor arta fusese un puternic mijloc de exprimare apelînd la cea mai dezvoltată formă umană de viziune creativă şi necesitînd îndemînare tehnică deosebită. Cunoştea forţa copleşitoare a artei de a exalta simţurile, mintea şi pasiunile celor care intră în contact cu ea. Pisoarul lui Duchamp a fost o declaraţie sumară şi prescientă. Artistul nu este un mare creator — Duchamp a cumpărat obiectul său de la un magazin pentru instalatori. Opera de artă nu e un obiect special — lucrarea sa e rezultatul producţiei industriale de masă. Trăirea artei nu e ceva emoţionant şi nobil — e o experienţă a perplexităţii care lasă un gust neplăcut. Însă dincolo de toate acestea, Duchamp nu a ales orice fel de obiect gata fabricat. Preferinţa lui se putea îndrepta către o chiuvetă sau o clanţă. Prin selectarea pisoarului, mesajul lui Duchamp e clar: arta e ceva pe care te pişi.

Însă există o lecţie mai profundă asupra căreia Duchamp atrage atenţia în legătură cu traiectoria modernismului. În modernism, arta devine mai degrabă o îndeletnicire filozofică decît una artistică. Obiectivul care propulsează modernismul nu este de a face artă ci de a afla ce este arta. Am eliminat X — încă mai este artă? Scopul artefactelor nu este plăcerea estetică, obiectele de artă sînt mai degrabă simboluri reprezentînd o etapă în evoluţia unui experiment filozofic. În majoritatea cazurilor, discuţiile despre lucrările de artă sînt mult mai interesante decît operele în sine. Aceasta înseamnă că păstrăm aceste lucrări în muzee şi arhive şi le privim nu pentru ele însele, ci datorită aceluiaşi motiv pentru care oamenii de ştiinţă îşi arhivează notiţele de laborator — în scopul de a ţine evidenţa evoluţiei raţionamentului pe parcursul diferitelor etape ale unui experiment. Sau, folosind o altă analogie, scopul obiectelor de artă este asemănător semnelor de trafic de-a lungul unei şosele — nu reprezintă obiecte de contemplaţie de sine stătătoare, ci semne orientative care ne spun cît de departe am călătorit pe un anume drum.

Acesta a fost argumentul lui Duchamp cînd a observat dispreţuitor că majoritatea criticilor nu pricepuseră: „Le-am aruncat raftul de sticle şi pisoarul în faţă drept provocare, iar acum le admiră pentru frumuseţea lor estetică.” Pisoarul nu este artă — este un instrument care face parte dintr-un exerciţiu intelectual menit să elucideze de ce nu este artă.

Modernismul nu a avut nici un răspuns la provocarea lui Duchamp şi în perioada anilor şaizeci a atins un punct mort. În măsura în care arta modernă avea conţinut, pesimismul a dus-o la concluzia că nimic nu merită exprimat. În măsura în care şi-a dat frîu liber jocului reductiv al eliminărilor, a descoperit că nimic artistic nu supravieţuieşte acestui joc. Robert Rauschenberg a fost adesea citat în anii şaizeci: „Artiştii nu sînt cu nimic deosebiţi de conţopişti.” Iar Andy Warhol a anunţat sfîrşitul în stilul său zeflemitor cînd a fost întrebat ce crede despre artă: „Arta? — Ah, e un nume de bărbat.”

partea a treia

Why Art Became Ugly

Eseu de Stephen Hicks, profesor de filozofie la Rockford College, Illinois.
Autor al cărţii Explaining Postmodernism: Skepticism and Socialism from Rousseau to Foucault (Scholargy Publishing, 2004).

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Emil Borcean

Emil Borcean

20 de comentarii

  1. emma
    22 aprilie 2008

    eu nu stiu daca se poate spune despre arta generalizand ca este urata sau tendential se urateste. artistul intra intr-o lume a sa individuala unde are posibilitatea de a-si plia viziunile , sentimentele – deci trairile. fiecare curent artistic a intrant in critica . cand george braque si pablo picasso au pus temelia cubismului ( braque parasind impressionismul ) au fost indelung criticati si priviti piezis. salvator dali – nici macar nu a apartinut „clubului” . despre paul cezane se faceau glume de prost gust in cercul – pe atunci al consacratilor .
    citeam de curand despre hitler – „marele artist ” si acei versati critici de arta – care sustinea ca expresionismul este doar o mazgaleala. acesta fiind doar un exemplu putin „umflat ” .
    renasterea la randul ei – a fost catalogata drept o unelta diavoleasca – pornografica – amorala .
    cat despre americani spre exemplu – ma gandesc intotdeuna la hudson river school – si la cativa mari maestri precum tom cole, sam coleman, friedrich church . unii dintre acestia au fost influentati de europeni , de impressionism.
    arta – ce rezonanta puternica , nu-i asa ?

    p.s. te felicit pentru cele doua articole despre arta. nu ma gandeam ca esti asa de „multidimensional” dotat .

  2. Francesco
    22 aprilie 2008

    Ma gandeam ca poate este un fel de violon d’Ingres pentru emil. Asa este?

  3. emil
    22 aprilie 2008

    Emma, Francesco.
    E drept, pictura si arta in general sint un hobby. Ceea ce m-a impresionat la acest eseu a fost dezgroparea unui fir rosu al artei moderne, adesea mascat de discutiile tehnice sau apologetice. Mai ales ca e vorba despre un fir rosu care strabate civilizatia occidentala in ansamblu. Arta e doar o instantiere a unui simptom omniprezent, anume pierderea increderii in om, devalorizarea existentei umane. Exaltarea instinctelor, a actiunii de mase, a irationalitatii sint efecte directe ale rupturii filozofice adinci din secolul 19. Oarecum paradoxal, totul a pornit odata cu divinizarea omului de catre om. Desfiintarea raportului cu transcendentul l-a scos pe om in afara universului moral – cu restrictii si responsabilitati – si l-a plasat in domeniul libertatii indiferente. Reactia fireasca a constat in fetisizarea capriciilor si slabiciunilor umane. A partii noastre telurice. E un proces care se desfasoara si in politica si viata sociala.

    Emma, nu as vrea sa crezi ca nu apreciez o parte a artei moderne. Sint destule opere care imi plac. Sint de acord cu ceea ce spui despre viziunea personala a artistului si tensiunea de dintotdeauna dintre gustul public la un moment istoric si noul pe care il propune creatia de arta. Insa nu ma incinta (pina la urma arta reusita presupune si acest factor) deloc un nou care nu isi propunde decit o joaca de aneantizare a existentei umane. Cam asta e firul rosu al modernismului, in pofida reusitelor. In ce priveste arta renascentista, rezistenta initiala a publicului pe care o amintesti se incadreaza acelei tensiuni inevitabile dintre gustul de moment si o viziune noua. Intre publicul timpului si arta renascentista s-a produs reconcilierea, deoarece esenta acelei arte era profund umana, inaltatoare prin aspiratia catre perfectiune, atit in termeni spirituali cit si de frumusete. Intre publicul contemporan si arta moderna nu cred ca se poate vorbi despre o astfel de identificare. Hai sa-i lasam pe critici la o parte. Vorbesc despre publicul larg. Sigur, mai toata lumea, inclusiv eu, avem o serie de opere moderne care ne inspira, dar cam toata lumea a inteles ca arta moderna pe ansamblu este o joaca de narcisisti cu pretentii de semizei. De aceea dezinteresul cvasi-general de azi fata de pictura si sculptura. Orice expozitie de fotografie are de cel putin doua ori mai multi vizitatori decit o galerie de arta moderna.

    Hai ca iar ma intind prea mult la vorba. Ai spus odata ca pictezi. Ai o pagina de web cu citeva reproduceri? Mi-ar face placere sa vad si promit ca nu am de gind sa fac pe criticul.

  4. emma
    22 aprilie 2008

    emil, eu nu am web . ale mele mazgaleli imi decoreaza interiorul locuintei mele si al prietenilor mei .
    in privinta criticilor , eu cred ca multe dintre aceste critici au cam demolat pe unii si pe altii de-a lungul istoriei. si nu numai in arta – pictura – sculptura … ci in muzica , teatru si literatura. sunt de parere ca daca artistul nu ar avea incredere in puterea sa creatoare – astazi am fi un puncto cultura foarte saraci . desigur nu doresc sa dramatizez insa multe opere de arta au devenit celebre respectiv adevarate valori culturale doar postum autorului .

    p.s. iar in privinta ta – cred ca tu ai fi un critic prea sever pentru a mea sensibilitate artistica.

  5. emma
    22 aprilie 2008

    a propos emil – daca doresti sa vezi ceva frumos si sa faci putina „critica” … am descoperit anul trecut un tip roman care traieste in canada si are un web – nu stiu cum se numeste saitu dar cred ca isi spune ion vincent danu . e foarte bun , intru cand si cand la el . cu siguranta iti va placea . expune ceea ce picteaza si scrie si in engleza si in franceza . cred ca il iubeste pe van gogh . incearca pe gugal. daca nu reusesti – sa imi spui – ca il recaut eu.

  6. emil
    22 aprilie 2008

    Emma, foarte misto. Multam fain pentru sugestie.
    Ion Vincent Danu — pictor roman din Quebec

  7. Panseluţa
    22 aprilie 2008

    emma & emil:

    Tipul e intr-adevar exceptional.

    Domnule Danu, daca cititi rindurile astea, ma marturisesc geloasa pe cel care a cumparat „The old shepperd”. E minunat. Extraordinar e „Adolf”. Daca n-as trai de la salariu la salariu, l-as cumpara intr-o clipita. La fel si „decorated ribs”. La fel si „caricaturile”. Bizareriile surrealiste ma lasa rece, dar ma prapadesc dupa „Caii” dumneavoastra. A desena/picta/sculpta un cal mi se pare, si acum, o piatra de incercare pentru un adevarat artist.

    emma:
    Multumesc pentru trimiterea la el. O descoperire de zile mari.

  8. emma
    22 aprilie 2008

    dl. i.v.d cat de magulitoare este pictura … „calul si marea” ! intradevar – este daca doresti – acel simbol de forta (putere) sexuala si nu numai atat – ci si o fascinatie a frumusetii.
    oare ce ar fi spus e. h . scriitorul ? el a trait pe deplin si foarte excesiv …. in ceea ce ma priveste – spun : un calduros multumesc.

  9. emma
    22 aprilie 2008

    cam nepotrivit de pastele ortodox sa fac comentarii cu o usoara nota de frivolitate . sunt o catolica – libertariana. o vai mie !

  10. ion vincent danu
    22 aprilie 2008

    Va multzumesc inca o data pentru comentariile ultra magulitoare.

    In ce priveste eseul lui Hicks si problematica artei as spune doar un lucru (fiindca ar fi mult mai multe de spus si majoritatea ma scot din sarite…): la fel ca si Sir Ernst Gombrich, unul din cei mai importantzi istorici ai artei din ultimele 2 secole, as zice ca istoria artei NU exista. Exista doar o istorie a artistilor… si in acest sens, arta nu a murit si nici nu va muri cata vreme exista artisti… Toate ismele istoriei si criticii de arta sunt the bread and butter of critics and historians of art…Artistii insa, mici si mari, celebri si obscuri, continua insa sa picteze, sculpteze etc. si, celor autentici, li se falfaie (ca sa ma exprim ireverentzios) de estetica si de istoria&critica de arta… Nu este treaba lor…

    De altfel, pentru a arata cat de nesigura si cat de confuz (and confusing!) poate sa fie istoria artei, chiar marele Sir Ernst Gombrich, in celebra si quasi-universal folosita lui Istoria a artei, face erori stupefiante (nu importante, doar stupefiante!): la pag. 435 a Istorie lui (editzia definitiva, a 16 sau a 18! necorectata pana la moartea lui…) el afirma ca Vincent Van Gogh s-a sinucis in … ianuarie 1891… Ori, orice amator de arta ar putea spune ca e data mortzii fratelui lui Theo si ca Vincent, el, si-a luat viatza in 27-29 iulie 1890…

  11. Panseluţa
    22 aprilie 2008

    Domnule Danu:

    Noi va multumim (si eu, in special, emmei care v-a „descoperit”).

    Tot blogul dumneavoastra e plin de idei, unele care-ti iau rasuflarea prin noutate si vigoare, ca si pinzele.

    E clar, si prin opera dumneavosatra, ca arta adevarata merge inainte in ciuda imposturilor de tot felul si a obscuritatii cauzate de dictatorii de gust si mode. Slava Domnului pentru mediul democratic al internetului, imperfect asa cum este. Fara el (si emma) nu as fi aflat de dumneavoastra.

    Cu stima si urari de bine pentru dumneavoastra si cei dragi, inclusiv patrupeda infuriata.

  12. Panseluţa
    22 aprilie 2008

    Domnule Danu:

    Revin sa va spun ce minunat e calul in mare… Abia acum l-am vazut.
    Arta dumneavoastra imi intareste o suspiciune a mea mai veche, ca, dupa ce modernisti ca Mondrian, care aveau talent si puteau desena/picta orice obiect cu sens si forta, si-au deconstruit opera in volume si geometrii nefigurative de sine statatoare, din multe motive, veleitari care nu au talent la desen si-au gasit o nisa de aur, care continua pina in ziua de azi, incurajati de profitorii de pe urma artei cu tot felul de -isme in coada.

  13. emil
    22 aprilie 2008

    Domnule Danu, daca as fi fost artist as fi spus acelasi lucru ca dumneavoastra. Chiar nefiind, tot subscriu la atitudinea de ‘mi se fîlfîie’ deoarece arta nu se face prin comitet. Pe de alta parte, e o chestie cu dus si intors. Si mie, ca privitor de pe margine, mi se fîlfîie de productiile artistice proaste si de efortul dirijat de a eleva stupizenia in al noulea cer al sofisticarii.
    Nu incerc sa fiu malitios.

    M-a pus pe ginduri acel portret caricatura al lui Hitler. Imi place si ma intriga in acelasi timp. Cred m-am lamurit de ce. Comprimarea lui Hitler intr-o forma rotunjita imi sugereaza bonomie inofensiva si timpa.
    Fascismul a avut larga aderenta la mase, la vremea lui a fost considerat cea mai buna alternativa la sistemele politice existente. In fapt, a fost imbratisat sau admirat de mai toti intelectualii si politicienii pusi in slujba progresului social. Bonomia portretului dumneavoastra trimite intr-un fel catre acel entuziasm si idealism al viziunii fasciste. Toate totalitarismele au acest aspect intr-o faza a evolutiei lor. La fel de bine imi pot imagina portrete similare ale lui Lenin, Mussolini, Mao, Ceausescu si de ce nu, Bin Laden.

  14. emma
    22 aprilie 2008

    panseluta , draga mea, cu placere !!!
    cel putin – suntem amandoua de acord – in privinta acestei minunate decoperiri in GHILIMELE . tu esti dascalita cea inteligenta – eu ma inteleg a fi eleva corigenta. primesc o sansa ? iti trimit flori .

  15. emma
    22 aprilie 2008

    descoperiri – se vrea a fi. vezi, tu la 30 le-ai stiut pe toate. eu abia acum incep …precum analfabeta notorie. ma ierti ?

  16. emma
    22 aprilie 2008

    nush – o fi bine – si asa ?

  17. Panseluţa
    22 aprilie 2008

    emma
    N-am negat niciodata ca esti o dulce si o femeie desteapta. Ma infurii uneori, dar de fapt mi-e drag de tine. Esti un antidot perfect la vehementele mele lipsite de umor.

    Oricum, sper ca domnul Danu sa cistige multi fani si bani din descoperirea ta. Asa ar fi normal.

  18. Panseluţa
    22 aprilie 2008

    emil:
    Si eu m-am gindit la ce spui tu in privinta lui „Adolf”. Domnul Danu intoarce „satanismul”, „demonismul” de proportii apocaliptice ale personajelor astea pe dos ca sa arate banalitatea patetica a raului.

  19. Panseluţa
    22 aprilie 2008

    Banalitatea patetica si natinga a raului, as adauga.
    Mama, ce bine i se potriveste si lui Ceausescu, pe care femei bisericoase il numeau „Satana” si-si faceau cruci cind ii pomeneau numele.
    Cineva trebuie sa-l demitizeze in arta si pe „Ceasca” dupa ce-au facut-o, cam inofensiv, bancurile romanilor. Si el, si Bobu, si Lenuta erau din popor, din gene care continua sa se reproduca. Nu erau monstri. Ii vad peste tot pe strada in Bucuresti, sau la TVuri.

  20. emma
    22 aprilie 2008

    panseluta …carevasazica sunt desteapta ? adica ne-proasta ? multumesc de complimenteala. draga mea , indraznesc sa te intreb , de ce te infurii ? crezi ca sunt putin indecenta ? adica , vin cu bluzeta (decoltata) si minijupa (provocatoare) ….si gasesti ca este cam nepotrivit la cursuri ? pffff… acum chiar ca mi-am incurcat-o cu tine. dar meriti !!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

„Sunt multe speranțe că chiar anul acesta, România se poate califica pentru Visa Waiver și ca să facă asta, cer oamenilor care mă ascultă astăzi ca ei sau prietenii lor, care se duc să aplice pentru o viză, să fie siguri că au toate documentele în orgine”,  spune domnul Adrian Zuckerman, ambasadorul american (2019-2021) numit …

aMBASADOR SUA LA BUCUREȘTI 2019 - 2021 administrația TRUMP - VISA WAIVER -
Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian