De la armata de teracota a primului imparat al Chinei la piramidele Egiptului, întreagă lume antică arăta că trăia o neliniște imensă – toți erau convinși că numai cele ale regnului mineral supraviețuiesc mai mult timpului care face totul cenușă. Toți știau că totul curge, că totul se transformă, se duce, se alterează, că viață fiecăruia se pierde în timp ca și cum nu ar fi fost niciodată. Erau tot felul de povești despre posibilitatea unei vieți de după moarte, dar erau povești, iar învierea în trup chiar nu era luată în serios. Arăta logic, în condițiile astea, împărțirea celor mai mulți antici realiști între stoici și epicurieni, între cei care gândeau asemeni lor. Când Sfântul Apostol Pavel a fost invitat de atenieni să vorbească în Agora, nimeni nu l-a întrerupt până când a ajuns să vorbească despre Înviere. Atunci ei l-au oprit – despre acestea vom vorbi și altă dată- și l-au scos din piață. Se scrisese despre Hades și Elysium, dar oamenii știau că nimeni nu se întorsese din morți. Cum să crezi în Înviere?!

Dar apoi, cum să nu crezi? Care ar mai fi rostul vieții dacă acesta se pierde definitiv din fiecare? E adevărat, până atunci nu se întâmplase să se afle în Atena despre învierea cuiva…

Evreii știau din profeții că Fiul lui Dumnezeu, Mesia, va veni să mântuiască lumea. Ori mântuirea avea înțeles dacă era și restaurare a vieții, că fiecare va trăi deplin pentru veșnicie, curățit de păcate, în Împărăția lui Dumnezeu. Mulți fuseseră martori ai minunilor Domnului Hristos, ai vindecărilor și învierilor, și nu numai între ei, dar și între cei care auziseră doar despre acestea se întărise convingerea că Acela era Fiul lui Dumnezeu. Și cine altul putea restaura viața, în afară Creatorului?

Totul se petrecuse repede în Ierusalim – de la intrarea Domnului Hristos în oraș la ridicarea Lui pe Cruce oamenii abia se dezmeticiseră legat de ce se întâmplase. În noaptea cea mai neagră, când murise Acela care hrănise mulțimile, vindecase și chiar înviase oameni, care i-ar fi putut ajuta, care le-ar fi putut vindeca copii și părinți, care îi putea scăpa de moarte pe ei și pe toți cei dragi, cei din marele oraș au înțeles că nădejdea vieții veșnice se pierduse. Cel care putea da viață murise. Mai mult, fusese lăsat de ei toți să moară. Erau și ei vinovați de moartea Lui. Apostolii înșiși îl lăsaseră singur, deși au spus că vor fi cu El oriunde, până la moarte. Acum erau și ei îndurerați. Știau că Fiul lui Dumnezeu va învia, dar acum era mort. Fusese abandonat și ucis. Greu de crezut că va veni înapoi la viață.

Și din întunericul nopții, piatra mormântului păzit de ostași romani s-a dat la o parte și lumina mare a strălucit peste lumea întreagă – Hristos Domnul a înviat! Și lumea întreagă s-a schimbat din acel moment.

Restaurarea ființei umane dar și a acestei lumi e realitate. Cum Hristos a înviat, noi toți vom învia și nu numai noi primim viață – materia întreagă e iarăși ridicată. Moartea nu mai sfârșește viață, o întrerupe doar. Și e și viață a sufletului despărțit de trup, dar și înviere a trupului. Înviere deplină! Așa cum Hristos Domnul a fost viu după suflet, mort cu trupul fiind, și noi la fel, după moartea trupului. Iar când va fi sfârșitul lumii acesteia, când va fi cer nou și pământ nou, vom primi înapoi și trupurile luminate, cum am aflat de la Învierea Fiului Lui Dumnezeu.

Acum știm că Hristos Domnul ne-a înveșnicit întru viață. Și asta a fost greu de acceptat, dar lumea întreagă a aflat vestea Învierii și acum, noi, creștinii, ducem tuturor vestea vieții date iar lumii de Mântuitorul Hristos! Cei dragi ai noștri, noi toți, nu ne vom pierde în moarte, căci acum avem viață de la Cel Înviat.

Noi toți știm ca suntem acum cu adevărat vii, pentru că Domnul, Cel pe care Il mărturisim ne-a dat viata!

Hristos a înviat!

ACP