Articolul „Nebraska, moliile si referendumul” al Doamnei Alina Mungiu-Pippidi din România libera ( joi, 8 octombrie 2009) face referire la o astfel de idee „dezgustatoare” pentru domnia sa, aceea a înfiintarii unui parlament unicameral, idee sustinuta cu argumente de catre domnul Catalin Avramescu, filosof politic, cadru didactic, consilier al presedintelui Traian Basescu, si de catre domnul Ioan Stanomir, profesor universitar la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti.

• Articol preluat de pe blogul lui Vladimir Tismaneanu: Memorie, libertate, moderatie)

O parte din articolul Doamnei Mungiu-Pippidi desfasoara polemic argumentele sale la o astfel de reforma parlamentara pe care o considera inoportuna, ineficienta etc. Las deoparte chestiunea de fond a acestui articol, mi se pare util ca o dezbatere sa aiba loc într-un cerc al specialistilor, apoi într-un cerc mai larg al societatii civile în paralel cu discutiile politicienilor. Nu critica pertinenta, legitima, a Doamnei Mungiu-Pippidi deranjeaza în acest articol tratând opinii „dezgustatoare” , ci felul în care transfera acest dezgustator asupra celor doi intelectuali de marca transformându-si articolul într-un pamflet ieftin. În afara de a-i fi citit excelenta carte, Filozoful crud. O istorie a canibalismului (2003) si de a-i fi urmarit interventiile în câteva emisuni nu stiu mai mult despre domnul Catalin Avramescu, iar pâna la un punct Doamna Mungiu-Pippidi îi concede magnanim oarecare calitati. Ceea ce stiu însa probeaza un intelectual rafinat, cu un umor lipsit de umori, un umor de cea mai buna calitate, astutios în dezbateri. În schimb, Ioan Stanomir mi-e mai mult decât apropiat, este un prieten pe care am învatat sa-l apreciez în timp dincolo de sensibilitatea puternica în care am regasit imprimate nenumarate lecturi, pentru ceea ce edifica un caracter: dragostea pentru adevar, sentimentul onoarei si al loialitatii, discernamântul.

Am participat împreuna pe o durata îndelungata la scrierea celor trei volume din Explorari în comunismul românesc si la volumul de memorialistica O lume disparuta. Patru istorii personale urmate de un dialog cu Horia Roman Patapievici, despre ce a însemnat ultimul deceniu de comunism, cel al epocii de aur, pentru cei patru semnatari Paul Cernat, Ion Manolescu, Ioan Stanomir si subsemnatul. Îmi cunosc prietenul nu numai din carti, si ele nu sunt putine, ci din schimbul permanent de idei, si îl consider unul dintre vârfurile generatiei noastre cu un discurs care impune oricarui spirit lucid, dincolo de cât de „dezgustatoare” ar putea fi ideile invocate pentru un adversar declarat. Ioan Stanomir are una dintre contributiile esentiale la exegeza eminesciana cu volumul Reactiune si conservatorism (2000) reluat cu o serie de completari în 2008 cu titlul Eminescu- Traditia ca profetie politica, pornind de la publicistica eminesciana si înscriindu-se printre cele câteva exceptionale ale lui Dan C. Mihailescu, Ioanei Bot, Iulian Costache, Ilina Gregori Caius Dobrescu, Pompiliu Craciunescu. Avem în Ioan Stanomir unul dintre putinii teoreticieni pertinenti ai conservatorismului, Constiinta conservatoare (Nemira, 2004), Spiritul conservator – De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (Curtea Veche, 2008), dar si un specialist în drept constitutional cu câteva volume publicate pe acest domeniu, De la pravila la Constitutie (Nemira, 2002), Libertate, lege si drept. O istorie a constitutionalismului românesc (Polirom, 2005) pentru a numi pe aceste doua mari teme doar cartile de autor si nu volumele colective si antologiile pe care le-a coordonat. În plus, Ioan Stanomir este, cum spuneam, profesor de drept constitutional la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti, exact domeniul în care Doamna Mungiu-Pippidi îi contesta competenta.

Cu un simplu click oricine se poate informa pe internet asupra volumelor enumerate mai sus si asupra unui activitati publicistice si academice consistente. Nu stiu daca Doamna Mungiu-Pippidi i-a citit aceste carti, presupun ca tonul lejer pe care-l adopta vine dintr-o ignoranta în acest sens, pentru ca este mai facil sa sari peste bibliografie si sa treci direct la biografie si daca aceasta nu îti furnizeaza elemente favorabile discreditarii sa consulti un discurs si uneori o fraza sau nici macar atât, o eticheta. Faptul de a-l lua de urechi si a-l pune la colt fara cea mai mica ezitare pe Ioan Stanomir nu mai are de-a face cu ideile „dezgustatoare”, ci cu comportamentul dezgustator, abuziv, al unei suficiente si superbii chestionabile în orice context s-ar plasa. Ca si Doamna Mungiu-Pippidi, domnul Ioan Stanomir lucreaza într-o universitate serioasa unde este respectat, este un coleg cu care poti discuta civilizat la o cafea, care îti raspunde politicos la întrebari, care are toate datele civilitatii. De aceea, tratarea sa ca un scolar care nu si-a facut temele nu constituie o scapare, ci o deliberata insulta, pentru ca Doamna Mungiu-Pippidi coboara vertiginos de la polemica, de la dezbaterea ideilor, la jignire, minimalizând nu doar ideile „dezgustatoare”, ci si pe cel care le sustine. Si uite asa, ceaiul fin al ironiei englezesti cu aroma de banchet socratic se transforma în laptele gros al grosolaniei piperate cu familiarisme inoportune, în bancul în care se aude acea voce ragusita a resentimentului. Citat nu odata ca specialist în drept constitutional, cu carti în acest domeniu, Ioan Stanomir a fost desemnat drept presedinte al Comisiei de Analiza a Regimului Politic si Constitutional Românesc. Profesorul Ioan Stanomir a lucrat în cadrul unui colectiv eteroclit repezentat din specialisti în materie din domeniul universitar, Radu Carp, conferentiar la Universitatea Bucuresti, Corneliu Liviu Popescu, profesor de drepturile omului la Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Bucuresti, Elena Simina Tanasescu, profesor de drept constitutional la Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Bucuresti, Iulia Motoc, profesor de drept si relatii internationale la Universitatea Bucuresti, membra în United Nations Human Rights Committe, Marius Balan, lector dr. in drept constitutional, Universitatea „Al I. Cuza” din Iasi, Dacian Dragos, porfesor de drept administrativ si drept european, prodecan al facultatii de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii de la Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj, Veress Emöd, doctor în drept la Universitatea din Pecs, Ungaria, Constantin Valentin, profesor de drept international la Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timisoara, Manuel Gutan, conferentiar la Facultatea de Drept a Universitatii „Lucian Blaga” din Sibiu. Cercurile specialistilor din zona universitara sunt extrem de restrânse, iar acolo se cunosc foarte bine atât impostorii cât si competentii. Faptul ca toate aceste personalitati, toti acesti profesori cu experienta au acceptat sa lucreze într-o comisie prezidata de un profesor universitar de numai 35 de ani (la acea data), reprezinta cel putin un vot de încredere daca nu o alta modalitate de recunoastere a competentei profesorului Ioan Stanomir.

Însa pentru Doamna Mungiu-Pippidi, Ioan Stanomir este un neispravit care se pronunta în necunostinta de cauza asupra unei posibile reforme a sistemului parlamentar si implicit a Constitutiei. Într-un fel, tratându-l ca pe un intelectual de doi bani, un impostor ale carui articole le numeri grandilocvent, Doamna Mungiu-Pippidi îi jigneste indirect si pe membrii acestei comisii incapabili sa discearna cu cine lucreaza si de catre cine se lasa coordonati. Putem presupune ca printr-o eliminare justa într-un timp record cei care nu împartasesc opiniile Doamnei Mungiu-Pippidi sau sunt angrenati într-un proiect legat de numele lui Traian Basescu sunt, într-un fel sau altul, niste imbecili patenti. Ducând pâna la ultimele consecinte acest proces de decantare intelectuala, Doamna Mungiu-Pippidi si câtiva alesi vor ramâne singurii autorizati de CV-ul propriu sa emita idei. Nu cunosc nicio situatie în care Ioan Stanomir sa se fi exprimat jignitor la adresa unui coleg în spatiul public, cu atât mai putin la adresa Doamnei Mungiu-Pippidi, iar ceea ce este cu adevarat remarcabil la el tine tocmai de aceasta moderatie prevenitoare care-l probeaza pe intelectualul educat. Daca nu ai chef sa-i citesti cartile pentru a te edifica asupra intelectualului, cred ca este suficient sa-l asculti pe Ioan Stanomir vorbind pentru a te edifica atât asupra competentei sale cât si a elegantei sale de a chestiona situatii deseori dificile, aflate în centrul confruntarilor politice. Nu vei auzi acolo nici retorica grosolaniei piparate, nici gluma deocheata, nici limbajul baltat. Este un exercitiu simplu pe care oricine îl poate face. Cred ca o astfel atitudine de familiaritate devalmasa, un astfel de comportment abuziv descalifica un intelectual de talia Doamnei Mungiu-Pippidi cu merite incontestabile, cu un discurs pertinent, ale carei articole le citesc cu mult interes, chiar daca nu sunt întotdeauna de acord cu ideile vehiculate acolo.

Ceea ce Doamna Mungiu-Pippidi uita tine de faptul elementar enuntat de Voltaire, anume ca libertatea unei societati se construieste nu doar cu propriile tale opinii, ci si cu cele ale „adversarului”, chiar si atunci când acestea ti se par „dezgustatoare” si ca a coborî discutia la nivelul insultei înseamna a coborî în magma din care sunt create autoritarismele, fiecare cu intransigentele lor schimonosite de resentiment. Ori tocmai ca unui astfel de presupus autoritarism îi raspunde mai abitir în articolele sale Doamna Mungiu-Pippidi, autoritarism pe care constat ca-l practica cu nonsalanta si scârba princiar-academica, adaptându-l dupa necesitati, fata de cei care îndraznesc sa aiba o alta opinie. În cele din urma, nu stiu daca este mai bine sa avem un parlament bicameral sau unul unicameral, atât argumentele pro cât si cele contra retin aspecte esentiale ale acestei posibile reforme, însa cu certitudine pot sustine ca profesorul Ioan Stanomir, domnul Ioan Stanomir sau mai simplu Ioan Stanomir nu este un „asta”.

PS. Desi am gasit dezgustatoare si inutila artistic scena de felatie dintre Maria Magdalena si Isus Hristos din piesa de teatru Evanghelistii (2006) cu un cert succès de scandale, m-as fi socotit vexat daca aceasta piesa ar fi fost împiedicata sa apara sau ar fi fost cenzurata, întrucât aparitia ei retraseaza înca odata spatiul libertatii noastre, iar literatura reprezinta o forma de libertate. În masura în care articolele Doamnei Mungiu-Pippidi nu se vor rinoceriza transformându-se în acele articole-maciuca tipice din presa româneasca de ura si resentiment, în masura în care va mentine tonul civilizat al dezbaterii, o voi citi în continuare cu interesul si respectul cuvenit unui coleg universitar si unui remarcabil intelectual.