Nevoia de repere şi de informare a determinat existenţa de peste o sută de ani a New York Times Book Review ca rezultat al interesului cititorilor faţă de calitatea criticii şi a analizelor publicate. Scurta perioadă în care s-a tradus la noi această cronică săptămânala o datorăm ziarului România Liberă dar, în mai puţin de doi ani, s-a renunţat la această iniţiativă datorită inapetenţei românilor atât faţă de o abordare a prezentării cu totul diferită de cea autohtonă, cât şi pentru că nu era vorba despre cărţi pe care le avem în ţară, ci despre apariţii din SUA. Dacă în America se publică peste 200.000 de titluri anual, România gâfâia în 2008 în jurul a 15.000 de apariţii, dar declinul era doar la început. Statisticile româneşti vorbesc despre o piaţă în care receptivitatea faţă de carte a determinat o medie 3-4 cărţi cumpărate pe persoană – un număr jalnic. Dintre cărţile care ajung la cumpărători, dacă sunt citite jumătate, restul fiind abandonate în biblioteci pentru „când va fi timp” sau sunt date cadou etc. Tumultul american este în game diferite faţă de zumzăitul românesc, iar cărţile reflectă această realitate.
De doi ani, America este condusă de Barack Hussein Obama, primul preşedinte de culoare al ţării. La 1 ianuarie 2011, Oprah Winfrey şi-a lansat propriul studiou de televiziune, OWN (Oprah Winfrey Network). În timpul administraţiei George W. Bush, Condoleezza Rice sau Colin Powell au reprezentat statul american la nivelul cel mai înalt şi au făcut parte din grupul decidenţilor politici globali. Un număr important de persoane de culoare şi-a creat faimă sau a făcut averi în politică, afaceri, sport, divertisment, forţele militare, educaţie etc. Reversul acestor evoluţii îl reprezintă o anumită proporţie a Americii negre care se zbate în sărăcie şi indolenţă, alimentând infracţionalitatea şi devenind terenul de recrutare al crimei organizate şi al teroriştilor de tot felul. Pe acest fond, era de aşteptat să apăra o analiză a ceea ce s-a întâmplat în societatea americană cu populaţia sa de descendenţă africană. Pe data de 29 decembrie 2010 a apărut în New York Times Book Review sub semnătura lui Raymont Arsenault o recenzie a cărţii Desintegration: The Splintering of Black America de Eugene Robinson pe care v-o prezentăm în continuare.
Dezagregare: Clivajul Americii Negre
Când Henry Louis Gates Jr. I-a spus sergentului James Crowley din cadrul poliţiei Cambridge „nu ştii cu cine te pui”, el vorbea într-adevăr de pe poziţia puterii, deşi într-un mod mult mai asemănător aroganţei decât erudiţiei. Marele şoc de aici, conform cronicarului Eugene Robinson, câştigător al premiului Pulitzer, nu este că un profesor de la Harvard a abuzat de cazul subiectiv („cine”/”who”pentru „pe cine”/”whom”) şi şi-a încheiat ne-elegant o propoziţie cu o prepoziţie; mai degrabă este că Gates face parte dintr-o enclavă de elită ce se află dincolo de experienţa sau imaginaţia sergentului. Viaţa lui Gates ca un superstar academic îl plasează într-un grup select de americani negri pe bună dreptate etichetat de Robinson ca „transcendent”. Gândiţi-vă la Oprah Winfrey, Beyonce, Kobe Bryant, Vernon Jordan şi Richard Parsons, şeful executiv pensionat de la Time Warner.
Robinson ne spune de la bun început că aceşti bărbaţi şi femei din grupul Transcendent trăiesc şi lucrează într-o lume privilegiată de bogăţie şi putere. În ciuda culorii pielii lor, ei nu fac parte din comunitatea negrilor. Aşa este, dar Robinson nu se opreşte aici. În următoarele 200 de pagini, el demonstrează mai degrabă în mod convingător că nimeni nu mai aparţine comunităţii negrilor. Acea comunitate bazată pe rasă care a fost un dispozitiv de viaţă american de-a lungul mai multor generaţii – locusul tradiţional de experienţă rasială şi de solidaritate, entitatea idealizată la care mulţi dintre noi încă ne referim, într-adevăr, şi încă ne agăţăm ca de o realitate instituţională şi socială – nu mai există. Iată, deci, în esenţa sa, teza acestei cărţi subţiri, dar puternice.
Robinson susţine, convingător, că în ultimele patru decenii, America neagră s-a împărţit în patru subgrupe: elita Transcendentă; clasa de mijloc Mainstream, care acum constituie o majoritate, a americanilor de culoare; o comunitate Emergentă alcătuită din familii de rasă amestecată şi imigranţi negri din Africa şi Caraibe; şi, în sfârşit, Abandonaţii, o mare şi în creştere subclasă concentrată în interiorul oraşelor şi în areale deprimate economic din mediul Sudului rural.
Divizate de economie şi cultură, aceste patru grupuri au puţine în comun şi puţine motive pentru a se identifica unul cu altul. Pentru mai bine sau pentru rău – şi Robinson oferă dovezi puternice atât pentru efectele pozitive, cât şi pentru cele negative – etosul solidarităţii rasiale, care i-a servit bine pe negrii în timpul erei Jim Crow şi în cursul luptelor pentru drepturile civile din anii 1950 şi ’60, a dispărut. Astfel, continuarea referinţelor la „liderii negrii” sau „agenda neagră” nu are niciun sens şi serveşte doar la ascunderea complexitatea rasială într-o naţiune mare şi multiculturală.
Robinson insistă că acum în primul rând este nevoie de o recunoaştere sinceră că cele patru Americi negre au interese diferite şi dorinţe concurente şi că, în al doilea rând, este nevoie de un răspuns imediat, masiv, la situaţia disperată şi deteriorarea existentă printre negrii Abandonaţi. Redresarea problemele lor economice şi sociale va necesită o reordonare a priorităţilor, inclusiv o îngustare a programelor de acţiune afirmativă pe baza acestei subclase, deci de un efort echivalent unui Plan Marshall domestic. Robinson susţine că orice altceva mai puţin substanţial îi va condamna pe Abandonaţi la patologii permanente şi la starea de subclasă, în timp ce expune societatea în ansamblul ei la insecuritate cronică şi abandonarea morală. Reamintind dictonul lui W.E.B. Du Bois că „problema a secolului 20 este problema liniei de culoare”, Robinson avertizează că problemă secolului 21 „este problema Abandonaţilor.”
Această carte este plină de fapte, cifre şi anecdote referitoare la dezintegrarea Americii negre, dar puterea ei reală rezidă în altă parte. Uneori scriitorii ne spun ceva familiar – ceva ce ştim deja, sau ar trebui să ştim -, dar o fac într-un mod creativ şi lămuritor şi cu atâta forţă, încât începem să vedem lucrurile diferit independent de orice nouă informaţie. Acest lucru este exact ceea ce Eugene Robinson a făcut în „Disintegration”.
7 Comments
euNuke
4 January 2011am senzaţia că acea „îngustare” nu presupune aici o limitare ori reducere per ansamblu a programelor sociale destinate negrilor, ci o restrîngere a ariei pe criterii economice, de clasă, unde clasa este privită in termeni pur marxişti.
in original sună aşa
parcă devine mai clar. Planul Marshall autohton se adresează unei clase şi este un eufemism pentru socialismul negru, varianta locală a socialismului rasial ce bîntuia europa in anii 30. este o formă de fascism al negrilor americani ascunsă in cuvinte preţioase şi in compasiunea cerşită. tipic de altfel propagandiştilor socialişti. Acum pretind fonduri şi drepturi speciale pentru dubla-minoritate: rasială şi socială, cu un tupeu nemărginit.
Jenantă recenzia.
euNuke
4 January 2011şi uitasem un amănunt. se pare că afroamericanii fascizaţi ai americii l-au scos de la naftalină pe segregaţionistul stîngist du bois, probabil îl găsesc util in construirea unei noi platforme politice radicalizate. iată ce osanale debita du bois la moartea lui stalin:
Francesco
4 January 2011Americanii de culoare sigur nu mai sunt un bloc, dar agenda progresista privind inegalitatea a ramas si isi face in continuare de cap. Multi dintre noi am citit „Aventurile lui Huckleberry Finn”, alaturi de celelalte „Aventuri”, ale lui Tom Sawyer si pentru noi acea America a sclavilor nu mai exista. Insa iata ca de decenii intregi „Aventurile lui Huckleberry Finn” au intrat intr-un con de umbra in America, multe scoli au scos cartea din curricula, deoarece contine cuvantul „nigger”, ofensator (alaturi de cuvantul „injun” – aplicat indienilor bastinasi) la adresa populatiei de culoare. Aflam de la Publishers Weekly ca un anume Gribben a hotarat sa scoata o noua editie din „Aventurile lui Huckleberry Finn” din care sa scoata cuvantul „nigger” pe care il va inlocui cu „sclav” – slave.
a spus Alan Gribben.
Acesta a si numarat de cate ori apare „nigger”: 219. Constient de controversele care vor apare la aplicarea acestei transformari corecte politic a romanului considerat de Ernest Hemingway ca sursa a „intregii literaturi moderne americane”, Alan Gribben spera ca doar „puristii textuali” vor fi oripilati de schimbare…
Cristina R.
4 January 2011Francesco:
Pregatesc o postare despre Huck Finn. Sper s-o am gata miine.
euNuke:
Nuclear, atomic, ca de obicei …
N-am de gind sa citesc cartea lui Robinson. Ii cunosc opiniile din The Washington Post, care sunt o versiune mai politicoasa, mai periata, a opiniilor lui Al Sharpton si ale industriei revendicarilor rasiale. La TV–cind ma mai uitam–Robinson facea figura de „intelept” cu vorba domoala, echilibrata. In articole masca ii cade.
Cum arati tu, un „plan Marshall” pentru „Abandonati” (cuvintul folosit de Robinson spune volume despre ideologia victimizarii pe care o imbratiseaza Robinson) e o versiune a redistributionismului neo-marxist promovat de Obama, Pelosi, si echipa: o infuzie uriasa de bani de la contribuabili pentru „salvarea” unui grup in care au fost turnate fonduri uriase, de decenii, dar care pare sa reziste „salvarii”. Nu-i trece analistului Robinson prin minte ca incercarile astea de ‘salvare’ nu au dat nici un rezultat–si ca, dimpotriva, au incurajat toate bolile sociale de care sufera ghettourile negre, cum profetea raportul din 1965 al Democratului de constiinta Daniel Patrick Moynihan–intitulat, daca-mi amintesc bine, The Negro Family. Statul asistential a dus la distrugerea familiei negre; rata, azi, e de 70% de nasteri de copii negri in familii fara tata. Cecul din banii contribuabilor i-a facut inutili, economic, pe tati. Doua venituri in familie declarate la fisc, in cazul in care tatii locuiau cu mama si copiii, ar fi insemnat stergerea ajutorului social, mai substantial decit venitul–incert, sporadic–al barbatului.
Democratii socialisti in frunte cu Lyndon B. Johnson au instrumentat dezastrul asta in populatia neagra:
http://www.ushistory.org/us/56e.asp
Nu mai citesc The New York Times Book Review de multi ani, de cind mi-a fost clara spin-ul de stinga in aproape fiecare recenzie, cu tot talentul evident al recenzentului.
Cristina R.
4 January 2011Francesco:
Uite ce pronunta amicul Robinson la TV–emisiunea lui Olbermann–dupa tragedia din Arizona:
http://www.newsbusters.org/blo…..oting-poli
Zise pacifistul, unificatorul, Salvator Mundi Obama:
http://sadhillnews.com/2011/01…..ed-lee-lou
Si mai zise Reverendul Jeremiah Wright, mentorul lui Obama:
(Please embed).
Ergo,
Jeremiah Wright e un predicator de duzina interesat in sporirea propriului statut si a banisorilor care decurg din el, dar inzestrat cu talente teatrale, la mare priza in bisericile negre. Omul s-a orientat de unde bate vintul si acum incaseaza la banca. Evident ca nu-si doreste o apocalipsa adevarata in America, pentru simplul motiv ca are un cuibusor pregatit pentru cind iese la pensie …
(Please embed, ca sa nu uitam ipocrizia stingista).
Francesco
4 January 2011Cristina R., multumesc pentru acest necesar follow-up cu distinsul Eugene Robinson. Poate ca nu este inutil sa ne aplecam mai indeaproape pe sublinierea pe care a facut-o euNuke cu privire la reperul moral al lui Robinson: W.E.B. Du Bois. In aceste zile in care stanga obamista plus media dau o batalie feroce pentru a acredita ideea ca sangerosul atentat de la Tucson a fost savarsit de un right wing nut influentat de „miscarea ultraconservatoare Tea Party”, asa cum se exprima Realitatea TV (care citeaza in permanenta CNN-ul), lumea reuseste mai greu sa vada ca un nebun ca Jared Lee Loughner nu avea nimic de-a face cu dreapta.
Cristina R.
4 January 2011Francesco @ 6:
Asaltul e, intr-adevar, „feroce”–stii ca mie nu-mi plac hiperbolele in relatarea reportoriala, dar de data asta se potriveste. La doar citeva ore dupa impuscaturi, cind nu se stia mai nimic, nobelizatul Krugman se grabea sa dea vina pe Tea Party si „retorica violenta a dreptei” in The New York Times. Nu ma uit la TV, dar am inteles ca ultimele zile au fost un dezmat de vilificare a conservatorilor.