I

Aproape toţi cei care au văzut filmul Al treilea om îşi aduc aminte de o glumă răutăcioasă a unuia dintre personajele principale: „Și pînă la urmă, ce a dat Elveția lumii? Ceasul cu cuc!” Mulţi, chiar dintre cei care apreciază și respectă Elveția, sînt convinşi că acesta este tristul adevăr. Elveția, spun ei, are poate trenuri excelente, hoteluri curate şi bine întreţinute, un sistem poştal eficient și ciocolată fină, dar în privinţa marilor idei, a realizărilor intelectuale și culturale este prea neînsemnată şi prea materialistă pentru a avea vreo contribuţie semnificativă. Astfel de vederi sînt ilustrative pentru ignoranța monumentală care îi caracterizează pe atît de mulți dintre contemporanii noștri. În fapt, Elveția, situată în nodul central al drumurilor Europei, a fost întotdeauna un centru intelectual și spiritual – poate, nu atît de mult în privinţa artelor frumoase, însă cu siguranță, în filozofie, tehnologie, științe naturale, medicină, psihologie și, mai presus de toate, în teologie.

La mijlocul acestui secol, cei trei cei mai influenţi teologi ai Bisericii Reformate au fost elveţieni: Karl Barth, Emil Brunner și Oscar Cullmann¹⁾1[[1]] Cei trei cei mai remarcabili pe plan mondial teologi catolici elveţieni în viață sînt Hans Urs von Balthasar, Otto Karrer și controversatul Hans Küng.[[1]]. În perioada Reformei doi dintre cei trei conducători ai Reformei au lucrat și au predicat în Elveția. Într-adevăr, dacă ar fi posibil să ştergem de pe hartă și din istorie măcar un singur oraș elvețian, civilizația noastră occidentală nu ar mai fi ceea ce este; dacă am elimina Geneva ar trebui să eliminăm două dintre cele mai puternice influenţe asupra minţii Occidentale: Jean Calvin – chiar dacă s-a născut francez – și Jean Jacques Rousseau. Fără unul, etica puritană a muncii în capitalism – Protestantische Wirtschujtsethik a lui Max Weber – probabil nu ar fi prins niciodată rădăcini, și fără al doilea, cursul luat de Revoluţia Franceză ar fi fost de neconceput.

Pentru a înțelege dilema lumii occidentale, indecizia între alegerea căii Calviniste şi a celei Rousselliene, este nevoie mai întîi de toate de o înțelegere aprofundată a adevaratei semnificaţii a Reformei Protestante. Aceasta este mult prea des privită – ca, de exemplu, în filmul lui de Rochemont despre Luther²⁾2[[2]]Frankfurter Allgemeine Zeitung, remarcînd lipsa totală de erudiţie care caracteriza acest film, l-a numit Der amerikanische Luther, caricatura Reformatorului.[[2]] – ca reprezentînd începutul liberalismului și al democrației cu diversele lor consecinţe cum ar fi Națiunile Unite și Medicare; însă natura răsturnării aduse de Reformă a fost, dimpotrivă, conservatoare. Reforma nu a început la 1517, dată la care Luther a afişat cele nouăzeci și cinci teze, ci cu şase ani mai devreme, în iarna lui 1510-1511, iarnă pe care Luther a petrecut-o la Roma. Acolo, în Cetatea Eternă călugărul augustinian german a avut primul contact cu modernitatea. Înainte de aceasta el întîlnise Umanismul doar în forma sa literară; însă la Roma, s-a întîlnit față în faţă cu această sinteză a Creștinismului și Antichităţii, în care conceptul medieval al lumii ca un cerc al cărui centru este ocupat de Dumnezeu a fost înlocuit de o elipsă cu două puncte focale – Dumnezeu și omul. Luther nu putea suferi ceea ce Karl Barth a numit das katholische Und, „Catolicul Şi”. Nu putea accepta nici doctrina catolic-umanistă conform căreia tot ce este adevărat, tot ce este frumos, indiferent de originea sa, trebuie să fie îmbrățișat și integrat în tezaurul Creştinismului. Pentru Luther, spiritul și climatul intelectual al Renașterii reprezentau o trădare față de Hristos. Noua eră, a cărei ipostază desăvîrşită era Italia, însemna o renaștere a păgînismului, reprezenta un triumf al raționalismului, esteticismului și secularismului, detestate și respinse categoric de Luther.

Aşadar, este o greșeală să ne gîndim la Luther ca „primul om modern” – o etichetă mai potrivită pentru Nicholas de Cusa – sau că acesta ar fi putut fi considerat în cel mai neînsemnat dintre sensuri „modern”; el era mai degrabă un om gotic, care venea de la o foarte nouă universitate germană ridicată într-o regiune cu adevărat „colonială”, dat fiind că de pe zidurile din Wittenberg vizitatorii încă îşi puteau roti privirile peste acoperișurile de paie ale bordeielor slavilor indigeni. Cînd Luther a aflat, spre oroarea sa, că Ulrich Zwingli, unul dintre puținii Umaniști dintre reformatori, credea în posibilitatea mîntuirii păgînilor și aștepta cu nerăbdare conversațiile viitoare din Ceruri cu Platon, Aristotel și cu alți înțelepți greci, i-a negat cu furie dreptul lui Zwingli de a se numi creștin. Alţi Umaniști de frunte din epocă – Reuchlin, Erasmus, Adelsmann, Pirckheimer – toţi inițial favorabili reformei, au devenit anti-luterani înverşunaţi de îndată ce au înţeles adevărata poziţie a călugărului augustin. Astfel, este cît se poate de clar că Reforma a început ca o reacție împotriva Umanismului și a spiritului Renaşterii³⁾3[[3]]Despre caracterul profund creștin al Renașterii și despre reacțiile lui Luther cf. H.W. Rüssel, Gestalt eines christlichen Humanismus (Amsterdam: Pantheon, 1940), esp. pp. 142-147; G. Toffanin, Storia del umanesimo (Rome: Perella, 1940); Fred Bérence, La Renaissance Italienne (Paris: La Colombe, 1954 ), p. 16.[[3]]. În Germania, mișcarea era în mod vădit anti-liberală şi anti-intelectuală⁴⁾4[[4]]Rezistența universităților germane (și a orașelor universitare) la luteranism este bine descrisă de Herbert Schöffler, Die Reformation (Frankfurt: V. Klosterman, n.d.), pp. 20, 42, 50.[[4]]. Sprijinea absolutismul monarhic împotriva concepției medievale tîrzii despre monarhia limitată prin lege, a principiului rex sub lege; dar, în același timp, Luteranismul a reprezentat rodul organic al spiritului medieval⁵⁾5[[5]]În colegiile catolice americane natura Reformei a fost întotdeauna predată „pe dos” şi totul era însoţit de laude excesive și naive pentru Evul Mediu (versus păcătoasa Renaștere). The Thirteenth, Greatest of Centuries, de James J. Walsh era cea mai populară carte. (Numai Cerul ştie ce se mai întîmplă azi!)[[5]]. În timp ce Catolicismul trecea de la Renaştere către Baroc, și apoi de la Baroc spre Rococo⁶⁾6[[6]]Cea mai mare elogiu pentru Renaștere și cea mai puternică critică pentru Evul Mediu, scrise de un catolic, sînt, probabil, cuprinse în Giovanni Papini, L’imitazione del padre. Saggi sul Rinascimento (Florența: Le Monnier, 1942), pp. 4-5, 8-9, 18-19, 27.[[6]], lumea Reformei îşi continua aderenţa la stilul gotic, la vechea ordine și la dreptul comun. Pentru multă vreme Biserica Reformată a rămas forța cea mai conservatoare din Europa.

II

Este imposibil, desigur, să ne gîndim la Calvin fără Luther, dar cei doi sînt diferiţi în multe privinţe, deși diferențele dintre ei au fost uneori apreciate greşit. Noțiunea vădit eronată despre Luther ca inaugurator al viziunii liberal-democrate a fost transferată şi asupra lui Calvin. El a fost prezentat ca un părinte al libertăților politice și al dreptului de rezistență în faţa regimurilor tiranice. În realitate, poziţiile politice ale lui Calvin au fost aristocratice sau oligarhice. El considera arbitrariul guvernării ca fiind o pedeapsă divină, une ire de Dieu⁷⁾7[[7]]Cf. Calvin, Institutions, IV, xx, 25.[[7]], care trebuie să fie îndurată cu smerenie și răbdare. În această privinţă era de acord în totalitate cu Luther. A trecut mai mult de un veac de la moartea sa, după ce Ludovic al XIV-lea a revocat Edictul de la Nantes în 1685, pînă cînd Pierre Jurieu a dezvoltat o teorie calvinistă a dreptului la rezistență, în mare parte inspirată din învăţaţi iezuiţi anteriori. În ceea ce privește predestinarea, trebuie să ne amintim că Luther, de asemenea, a fost un adept al predestinării, așa cum se poate vedea din eseul său De servo arbitrio, cu toate că Melanchton, un alt Umanist și un ecumenist timpuriu, a avut grijă ca poziția lui Luther în această chestiune să nu fie cuprinsă în Mărturisirea de la Augsburg. Vederile lui Calvin despre predestinare nu anulau cu totul tradiția creștină în privinţa voinței libere și, deși a constituit un factor puternic în modelarea minţii „protestante”⁸⁾8[[8]]Punem acest termen între paranteze, deoarece este un termen de oprobriu inventat în secolul al șaisprezecelea de contrareformatori, care au început să-l folosească curent cam după încă o sută de ani. Nu are nici un statut oficial pe continentul european. Explicația că „protestant” vine de la pro-testare – adică, trece testul – este o prestidigitație din secolul al XIX-lea.[[8]], predestinarea nu a devenit niciodată acea forță fatalistă, Kismet, din religia islamică. Omul occidental poate accepta ideea că face parte dintre acei puţini aleşi, dar natura sa dinamică nu îi permite să se vadă pe sine ca fiind o simplă marionetă manipulată de Dumnezeu. În mod semnificativ, Karl Barth, fondator al ortodoxiei neo-calviniste, a respins teoria lui Calvin a predestinării⁹⁾9[[9]]Cf. H.U.v.Balthasar, Karl Barth. Darstellung und Deutung seiner Theologie (Cologne: Jakob Hegner, 1951), p. 186.[[9]].

Atît Luther, cît și Calvin au fost luptători adevărați ai lui Hristos. Ambele doctrine au fost strict teocentrice – chiar mai mult, într-un anume sens, decît cele ale Bisericii Catolice. Vederile amîndurora au fost în esență monahale¹⁰⁾10[[10]]Sebastian Franck (1499-1543)exclama că tocmai pe cînd credea că a scăpat de mănăstire, s-a trezit că acum toată lumea trebuie să ducă o viaţă de călugăr. Cf. A. Rüstow, Ortsbestimmung der Gegenwart (Erlenbach: Rentsch, 1952), Vol. 2, p. 291. Este semnificativ, totuşi, că renașterea monahismului în rîndul credințelor Reformate a venit în primul rînd dinspre calviniști – Vide Taizé.[[10]] și, în cazul lui Calvin cel puțin, de-a dreptul ascetice¹¹⁾11[[11]]Despre Geneva sub Calvin şi urmaşii săi cf. F. W. Kampschulte, Johann Calvin. Seine Kirche und sein Staat in Genf (Leipzig: Duncker und Humblot, 1869 şi 1899), 2 vols esp. Vol. 1: p. 444 sq.[[11]]. Amîndoi erau severi, convinşi că fără o disciplină strictă omul este destinat să cadă, deoarece este prin natura sa un păcătos nenorocit care nu poate rezista ispitei. Au condamnat din tradiția și temperamentul catolic elementele antropomorfe, senzuale, artistice, personaliste, intelectuale și raționale. Contra-Reforma Catolică, în schimb, a fost în mod frecvent înclinată să ia poziții direct opuse celor susținute de Reformatori.

III

In secolul al XVIII-lea întîlnim în lumea occidentală curentele gemene ale Raționalismului și Iluminismului, ambele derivate din cultura și civilizația catolică. Raționalismul, aşa cum sublinia J. Bochenski, este nepotul scolasticii¹²⁾12[[12]]Cf. I. M. Bochenski. Der sowjetrussische dialektische Materialismus (Bern: Francke, 1956), p. 14.[[12]], iar Iluminismul este un produs tîrziu al spiritului renascentist. Ambele scot în evidenţă puterea și strălucirea omului. Ambele – pentru a împrumuta expresia lui Romano Guardini – sînt expresii ale menschliche Selbstbehauptung, ale auto-afirmării omului. Consecința catastrofală a acestor două curente a fost Revoluția Franceză. Geniul acelei revoluții, după cum bine a observat Hegel¹³⁾13[[13]]Cf. F. W. Hegel. „Philosophie der Geschichte” in Werke (Berlin: Duncker und Humblot, 1948), Vol. 9, pp. 541-542.[[13]], a triumfat în cele din urmă în lumea reformată, mai degrabă decît în cea catolică. Cauza acestei dezvoltări paradoxale a fost faptul că, datorită caracterului dobîndit în Renaștere¹⁴⁾14[[14]]Ar trebui să spunem că fără o înțelegere reală a spiritului Renașterii și a celui Baroc, înțelegerea lumii catolice este aproape imposibilă. Singura țară catolică care a scăpat de aceste influențe, într-un mod suficient de semnificativ, este Irlanda.[[14]], lumea catolică a fost „vaccinată”, ca să spunem așa, împotriva infecției noii ideologii. Influența exercitată de Raționalism și Iluminism a avut un efect redus sau nul pe termen lung în lumea catolică, dar cu bisericile reformate a fost o cu totul altă poveste¹⁵⁾15[[15]]În luteranismul german, confesiunea auriculară (pe care Luther însuși a practicat-o pînă în ziua morţii sale) a fost o victimă a Iluminismului. Aceasta a fost reînviată și reinstituită abia în ​​1956.[[15]]. Acolo influența a fost profundă și a adus dezbinare; ulterior, aceste biserici s-au dezvoltat în una sau alta dintre cele două direcții distincte – fie de-a lungul unei linii determinate de mărturisirea de credință a părinţilor fondatori, fie, printr-o întoarcere radicală de la acea linie, pe calea liberalismului secular către relativism. De atunci încoace, aproape fiecare biserică „protestantă” a avut două ramuri: una ortodox creştină – deși nu neapărat fundamentalistă – și o aripă secularizată și relativistă¹⁶⁾16[[16]]Aceasta este una dintre erorile comune ale catolicului american care ignoră supraviețuirea foarte sănătoasă a primei aripi (deși într-o anumită izolare faţă de lume), pentru a vedea în cea din urmă reprezentarea reală a „protestantismului”. Nu e de mirare, pentru că el încă mai crede că Luther susţinea „interpretarea privată”. Dar Luther nu a susţinut niciodată aşa ceva. Şi era vai de omul care l-ar fi contrazis![[16]].

Mulțumită acestei intruziuni a spiritului secular – și într-o măsură Renascentist-Catolic – în lumea post-Reformei, ajungem să întîlnim în secolul XIX, deși lipsea pînă atunci, o credință în creștere că natiunile „protestante” sînt cumva mai luminate, progresiste, avansate, intelectuale și individualiste, în timp ce națiunile catolice erau văzute ca fiind ignorante, înapoiate, neinventive, sterile, medievale și așa mai departe. Aceste puncte de vedere sînt datorate unei confuzii profunde asupra faptelor în ordine semantică. Ideea că naţiunile catolice trăiesc sub o autocrație bisericească care le privează de plăcerile vieții este deținută numai de acei „protestanți” care nu mai împărtășesc valorile spirituale și culturale ale reformatorilor, ci se aşează în ​​umbra relativismului liberal. În ochii unui adevărat creștin reformat etosul catolic este dominat de „Rom, Romanism și Rebeliune” sau, ca să folosim termeni oarecum mai agreabili, un spirit dominat de un joie de vivre de sorginte păgînă, de spiritul Renaşterii și cu înclinații anarhice. Dacă vă îndoiţi de aceste lucruri, comparaţi punctele de vedere exprimate cu privire la credința catolică de un preot al Gereformeerde Nederlandse Kerk în Groningen cu cele exprimate de către un preot al Marble Collegiate Church de pe Fifth Avenue, New York. Veți observa că sînt diametral opuse.

Principalul responsabil pentru această schimbare de perspectivă a fost celălalt Jean al Genevei, Jean-Jacques Rousseau, care, pentru o scurtă perioadă din tinerețea sa, a acceptat religia catolică. Vederile sale asupra naturii umane erau diametral opuse celor ale lui Calvin. În timp ce Calvin, fiul adoptiv al Genevei¹⁷⁾17[[17]]Despre Calvin şi Rousseau cf. şi A. M. Cornelissen, Calvijn en Rousseau (Nijmwegen-Utrecht: Dekker, 1931) şi Corrado Eggers-Lecour, „Calvino y Rousseau o la ambivalencia ginebrina” în Razón y Fé, Vol. 165 (Mai 1962), pp. 481-494.[[17]], susţinea că omul este o creatură atît de josnică încît păcatele sale pot fi spălate numai de către Sîngele Mielului, Rousseau, nativul genevez care şi-a trăit cea mai mare parte a vieții sale în străinătate, credea că omul este prin natura sa în întregime bun. Dacă omul prezintă semne de răutate, doar circumstanțele externe sînt de vină: „Omul este născut liber, dar el este peste tot în lanțuri”. Totul, prin urmare, depinde de un regim drept. Rousseau este coordonatorul filosofic al unui raționalism nu-foarte-rațional și al unui Iluminism care, după cum putem înţelege acum, vestea venirea unei epoci a întunericului. Mesajul său contradictoriu constă dintr-un apel la bunătatea înnăscută a omului, în special în starea sa naturală de nobil sălbatic, un concept de libertate care are un caracter pur colectiv, precum și un extrem de neclar definit regim politic în întregime restrictiv. Nu e deloc de mirare că la Geneva cărțile sale au fost arse sau că în timpul Revoluției Franceze rămășițele sale au fost transferate la Pantheon. Rousseau este cel care a anticipat mesajul Marelui Inchizitor către Hristos, în Frații Karamazov:

Va veni vremea cînd omenirea, prin gura filosofilor și a oamenilor de știință, va proclama faptul că nu există crimă, poate nici păcat, ci doar oameni flămînzi. Pe drapelul pe care îl vor ridica împotriva Ta va fi scris: „Hrănește-i mai întîi și abia apoi cere-le virtute!” Și cu aceasta Îţi vor distruge catedralele.

Nenumăratele contradicții din gîndirea lui Rousseau reflectă doar contradicțiile personalităţii sale¹⁸⁾18[[18]]Rousseau, care a scris atît de frumos despre educație, şi-a dat toţi copiii săi la orfelinat. Nu putea fi deranjat de aceştia.[[18]] și a ideilor pe care le-a zămislit și care produc efecte importante şi astăzi. Noțiuni vagi de libertate și de sclavie colectivă, inerente în conceptul său de volonté générale, alternează cu idei exagerate despre eficacitatea „educației”. Nu trebuie să uităm că, cu toate ideile sale totalitare, Rousseau nu este, probabil, atît de mult un copil al Iluminismului, cît o figură centrală a curentului romantic, prin venerația sa ambivalentă pentru rafinament si simplitate, adulaţia pentru philosophes, păstoriţe și țărani, prin setea sa de absoluturi combinată cu un anarhism latent, prin sentimentalismul său cuplat cu o înclinatie spre maximă brutalitate¹⁹⁾19[[19]]Despre Marx ca un produs organic al Romantismului german cf. Ernst Kux, Karl Marx. Die revolutionäre Konfession (Erlenbach: Rentsch, 1967).[[19]]. De fapt, dacă avem în vedere antagonismul între clasicism și romantism, așa cum strălucit a fost formulat de Irving Babbitt²⁰⁾20[[20]]Irving Babbitt, Rousseau and Romanticism (Boston: Houghton Mifflin, 1919).[[20]], putem spune că, dacă Calvin a fost un clasicist – ceea ce, spre deosebire de Luther, a fost cu siguranță – atunci Rousseau reprezintă romantismul par excellence.

IV

Dilema omului occidental, sfîșiat între Calvin și Rousseau, este mai puțin perceptibilă în Europa decît în Statele Unite. În Lumea Veche ne sînt oferite atît de multe alternative mai slabe – Adam Smith versus Karl Marx, Burke și de Maistre versus de Sade și Robespierre, Prima Romă versus cea de a Doua sau a Treia -, şi singura alegere reală în cauză, mormîntul ocupat al lui Lenin versus mormîntul gol al lui Hristos, este ţinută ascunsă. În schimb, în Lumea Nouă, unde tablele istoriei nu sînt rescrise continuu pînă devin aproape ilizibile, tranziția de la Calvin la Rousseau iese puternic în evidenţă. Dacă îi numim pe oamenii de stat americani ai sfîrşitului secolului al XVIII-lea, Părinți Fondatori ai Statelor Unite, atunci Pelerinii și Puritanii au fost bunicii lor, iar Calvin străbunicul. Cînd spun asta, nu îi exclud pe virginieni, deoarece anglicanismul are în esență un fundament calvinist încă recognoscibil în cele Treizeci și nouă de articole, iar Părinții Pelerini, la fel ca puritanii în general, au reprezentat un fel de anglicanism re-reformat. Deși Deismul la modă în secolul al XVIII-lea s-ar putea să fi pătruns în unele cercuri intelectuale, spiritul predominant al americanilor înainte și după Războiul de Independență a fost, în esență, Calvinist, atît în aspectele sale luminoase, cît si în cele mai urîte. Erau un popor harnic, econom, simplu la vorbă şi intens naționalist²¹⁾21[[21]]Există vreo legătură între figura teatrală a lui Chauvin (șovinism) și Calvin? Sensul cuvîntului latin-francez este la bază același.[[21]], conștienţi și mîndri de standardul lor moral care sunt includea „etica protestantă a muncii”²²⁾22[[22]]Atitudinile lui Jefferson și Franklin față de bani erau similare – numărare, calcul, precauţie.[[22]]. Ca o națiune cu astfel de virtuţi, au stîrnit admirația lumii²³⁾23[[23]]Jefferson, de asemenea, era convins că Statele Unite (datorită caracterului său agrar, dar și pentru alte motive) erau mai virtuoase decît Europa, unde republicanismul în curs de formare identifica virtutea ca fiind esenţa republicii, în timp ce sistemul monarhic era „depravat”. Onestitatea, curajul, modestia şi sinceritatea au devenit vertus republicaines.[[23]] și în sinea lor erau convinși că națiunea lor avea o misiune mesianică de a salva lumea printr-o novus ordo seclorum.

La sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea religia a jucat un rol mult mai important în America decît în ​​Europa, probabil nu atît printre liderii intelectuali și sociali²⁴⁾24[[24]]Cu toate acestea, Alexander Hamilton, pare să fi fost un om cu adevărat religios. Acest lucru este evident din scrisoarea de adio către soția sa înainte de duelul său cu Aaron Burr. Cf. The basic Ideas of A. Hamilton, editat de R.B. Morris (N.Y.: Pocket Library, 1957) p. 451.[[24]], cît printre oamenii simpli în general. „Pluralismul” nu era pe atunci cuvîntul înălțător care a devenit astăzi, dar exista mult mai mult în realitate, iar diviziunile sectare au servit mai degrabă consolidării decît slăbirii zelului religios. Este demn de amintit faptul că războaiele coloniale împotriva francezilor au avut ceva din caracterul unor cruciade împotriva idolatriei Papale, iar entuziasmul popular pentru Războiul de Independență datorează mult credinței – așa absurde cum a fost – că George III a devenit în secret catolic și că prin Quebec Act din 1774 prin care garanta toleranța religioasă francezilor canadieni, era amenințată în mod direct libertatea coloniştilor²⁵⁾25[[25]]Cf. Ray Allen Billington. The Protestant Crusade 1800-1860 (New York: Macmillan, 1938), p. 17 şi John C. Miller, Origins of the American Revolution (Boston: Little Brown, 1943), pp. 190-191, 373-374.[[25]].

Catolicii americani au fost pentru o lungă perioadă de timp, așa cum se vede şi din comportamentul lor puritan, o mică minoritate influențată puternic de cultura protestantă în mijlocul căreia trăiau, în sobrietatea lor religioasă, în clericalism²⁶⁾26[[26]]Clericalism real există doar în societățile „decapitate”, în care preoții își asumă rolul Primei şi al celei de-a Doua Stări. Din acest motiv, clericalismul a existat sau există doar în Irlanda, Olanda, Canada Franceză, Slovenia, Slovacia, dar nu a existat niciodată în Spania, Bavaria, etc.[[26]], legalism și în acceptarea totală a teologiei tomiste²⁷⁾27[[27]]Este semnificativ faptul că au existat în Statele Unite în anii 1940-50 trei reviste de teologie catolică numite Modern Schoolman, New Scholasticism și The Thomist. A susţine vederi ne-tomiste în cercurile catolice era considerat a fi ceva extrem de „nechibzuit”, dacă nu de-a dreptul eretic. Astăzi moda merge înspre cealaltă extremă.[[27]]. Ei erau, în același timp, cultural calvini și intelectual medievali²⁸⁾28[[28]]Au existat în Statele Unite mai multe cluburi catolice care se denumeau The Medievalists.[[28]] și aceasta a fost sursa multor neînțelegeri între ei și coreligionarii lor din Europa continentală. Pentru mulți catolici americani și irlandezi-americani, imigranții italieni păreau mai degrabă păgîni decît creștini. Într-adevăr, aşa cum sublinia Everett Dean Martin, spiritul american a fost – și într-o mai mică măsură încă mai este – mai mult medieval decît modern. D.H. Lawrence a ajuns cam la aceeași concluzie²⁹⁾29[[29]]Cf. Everett Dean Martin, Liberty (New York: W.W. Norton, 1930), pp. 79 şi 81; D.H. Lawrence, Studies in Classic American Literature (New York: Doubleday, 1953), p. 15.[[29]]. Martin credea că americanul nu este un om modern, pentru că a pierdut influențele eliberatoare ale Renașterii; Lawrence susținea că influențele Renașterii reprezentau tocmai lucrurile de care au fugit Părinții Pelerini. Înainte de Primul Război Mondial, cele mai multe colegii și universități, unele bănci și o bună parte dintre palatele milionarilor au fost construite în stil gotic, iar unii zgîrie-nori au avut turnuri gotice. Chiar și așa-numitele litere gotice au fost considerate a avea un caracter sacru și au fost favorizate pentru inscripții religioase și pentru publicitate de obiecte liturgice. Dar contrastul dintre Americanul Gotic și Europeanul Renascentist poate fi cel mai bine înțeles comparînd fețele și trupurile din faimoasele portrete ale lui Grant Wood cu „zeiţa botezată” din Nașterea lui Venus a lui Botticelli.

În timp ce popoarele europene din spaţiul catolic au căutat, în general, să guste din dulceața vieții, Statele Unite ale Americii, datorită psihologiei și virtuților calviniste, au devenit o putere mondială. Războiul hispano-american și urmările acestuia au marcat un punct de cotitură radicală. Sub stindardul lui John Calvin saga americană a început să se manifeste. Uitate erau zilele în care ajutorul a două monarhii catolice, Ludovic al XVI-lea al Franței și Charles III al Spaniei, a fost salutat cu entuziasm de către Republica în curs de formare. Cînd, în 1917, Statele Unite au venit în ajutorul aliaților anglo-francezi împotriva Puterilor Centrale catolic-luterane, scriitori francezi calvinişti şi-au exprimat satisfacția și încîntarea³⁰⁾30[[30]]Cf. Emile Doumergue, „Calvin et l’Entente de Wilson a Calvin” în Revue de Metaphysique et de Morale, Vol. 25 (Sept-Dec 1918)[[30]]. George D. Herron, mîna stîngă a lui Woodrow Wilson în politica externă și, probabil, ideologul său șef, l-a convins să propună Geneva ca sediu al Ligii Națiunilor, pentru că era sursa și originea atît a teologiei puritane, cît și a dinamismului revoluționar francez³¹⁾31[[31]]Cf. Herron, Scrisoare către președinte, datată 20 martie 1919, în Documentele lui Herron, Caseta VII-a(Institutul Hoover, Stanford). El scria: Ne situăm în limitele adevărului istoric atunci cînd spunem că Revoluția Puritană, Revoluția Franceză, Revoluția Americană, toate şi-au avut izvoarele în Geneva”. Le-au avut, într-adevăr, dar Calvin și Rousseau sînt doi oameni diferiți, şi nici Cotton Mather, iar George Washington nici atît, nu l-ar fi acceptat pe Danton ca frate de arme sub acelaşi stindard.[[31]]. A fost un indiciu semnificativ că Statele Unite, deși încă erau calviniste în spirit, se aflau deja pe drumul abrupt și alunecos prevăzut de Rousseau în Discourses și în Contractul social. Prăbuşirea într-un Avernus moral și politic începuse.

V

Desigur, tendința americană de a se îndepărta de Calvin şi de a se apropia de Rousseau nu a apărut abia acum. Unele aspecte ale gîndirii lui Jefferson sînt în mod clar rousselliene și putem găsi dovezi chiar mai puternice la Thomas Paine, un campion al Revoluției Franceze. Cultul deist este într-o vehementă opoziţie faţă de ideile calviniste despre Dumnezeu. Francmasoneria, un factor important în Revoluția Americană, este incontestabil deistă în temperament, iar concepția sa asupra naturii umane este mai degrabă „catolică” decît „protestantă”, adică mult mai aproape de concepţia renascentistă decît de cea medievală asupra condiției omeneşti. Cu toate acestea, îndepartarea americanilor de Calvin nu a fost niciodată una completă, nici chiar în ziua de astăzi. Influența sa continuă să-şi facă simţită prezenţa ca un curs subteran de apă în subconștientul american. Prezența lui Maistre Jehan al teocrației geneveze poate fi simțită în toată literatura americană mare și, într-o măsură mai mică, în toate celelalte forme de exprimare artistică. Cu tot optimismul lor superficial, americanii nu pot scăpa în întregime de ideea că omul este o creatură mizerabilă, complet nenorocită de păcatul originar și că doar harul lui Dumnezeu îl poate salva. Dincolo de toată activitatea frenetică, de căutarea neobosită a plăcerii, o anumită melancolie străbate întreaga viață americană și își găsește expresia în muzica populară, care este profund calvinistă, exprimînd în felul său propriu ceea ce Jacques Chardonne, un catolic, a numit les terribles verites chrétiennes³²⁾32[[32]]Există o piatră funerară la Stadtpfarrkirche în Klagenfurt care poartă inscripția NASCI, PATI, MORI. Pentru a vedea trecerea de la seriozitatea calvinistă (și devotamentul creștin) la hedonismul (și iluzionismul) modern se pot compara vechile cimitire din New England cu modernele „Memorial Parks”.[[32]]. Fără îndoială, Calvinismul le oferă un impuls enorm celor care se cred a fi mîntuiți, a fi printre aleșii predestinaţi – o credință deţinută în mod colectiv de către poporul american. Dar doctrina calvinistă a alegerii și respingerii poate şi zdrobi sufletele mai slabe, ale celor tulburaţi de complexe de inferioritate; de aici şi caracterul amar și muşcător al sărăciei în toate țările în care prevalează credința şi etica Reformată, unde săracii și cerșetori sînt nişte proscriși.

Cu toate acestea, o reacție istorică întîrziată a determinat un segment important al gîndirii americane să adopte o direcție opusă calvinismului. Temperamentul predominant a devenit unul de optimism frenetic care s-a făcut simțit chiar și în folclorul național. Acesta era în perfectă armonie cu tendința politică spre democrație egalitară, pe care Părinții Fondatori au simţit-o încă din 1787 şi au respins-o categoric, fapt care este de prea multe ori în mod voit ignorat. Distincția populară între democraţia jeffersoniană și cea jacksoniană³³⁾33[[33]]Jackson a fost, fără îndoială, un democrat, dar poziția lui Jefferson nu este deloc clară. În toate scrierile sale (ediţia Washington) el doar o singură dată a vorbit (indirect) în favoarea democrației, atunci cînd, într-o scrisoare către Dupont de Nemours, a numit „temperamentul” poporului american democratic. Cu toate acestea, într-o scrisoare către Mann Page (30 august 1795), el vorbea despre „mulțimile de mojici” Cf. The Writings of Thomas Jefferson, Ed. P.L. Ford (New York: Putnam) 1896, Vol. 7, p. 24. Concepţiile sale erau, în esență, elitiste și a propus înființarea de haremuri, astfel încît oamenii superiori (cum era el) să poată avea descendenți numeroşi. Cf. L.J. Cappon, The Adams-Jefferson Letters (Chapel Hill: U. of N. Carolina Press, 1959), vol. 2, p. 387.[[33]] nu ar trebui să ascundă faptul că Washington, Hamilton, Adams, Gouverneur Morris și Fisher Ames au fost la fel de ostili faţă de democrație – și de Revoluția Franceză -, la fel cum aveau să fie mai tîrziu extremiștii Sfintei Alianțe, deși pentru motive oarecum diferite. Însă de-a lungul celei mai mari părţi a secolului al XIX-lea şi pe tot parcursul secolului XX putem observa o democratizare treptată a Constituției americane şi, concomitent, o democratizare psihologică a societății americane, în care nașterea³⁴⁾34[[34]]Despre America în prima parte a secolului al XIX-lea cf. Francis J. Grund, Aristocracy in America (New York: Harper Torchbook, 1959), passim.[[34]], bogăția și educaţia deţinuseră odată³⁵⁾35[[35]]Richard Hofstadter, Anti-intellectualism in American Life (London: Jonathan Cape, 1964), passim.[[35]] un rol important. Conceptul roussellian că omul, prin natura sa, este inteligent și bun, că este bine informat și responsabil pe plan politic, a început, pas cu pas, să pătrundă în spiritul american. Americanii au început să se considere stăpîni ai unei Insule a Binecuvîntării în care aceste „adevăruri evidente” erau recunoscute și înțelese. Imaginea Europei ca un continent ale cărui maluri musteau de „refuz mizerabil”, înrobiți și oprimați de monarhi, aristocrați și preoți a devenit un plus care s-a adăugat folclorului american, deși nu a fost niciodată acceptată de spirite puternice ca Herman Melville, Babbitt Irving sau H.L. Menken³⁶⁾36[[36]]Astăzi ar fi trebui să fie evident pentru toată lumea că opresiunea unor astfel de „lideri” luminați și neîncoronaţi, ca Adolf Hitler sau Joseph Stalin, Fidel Castro sau Mao Tse-tung, Ernest Gerö sau Antonin Novotny a fost cu mult mai rea decît cea a regilor din timpuri apuse.[[36]].

Pe la mijlocul secolului XX îndumnezeirea omului comun, vestită prin profetul său, Henry Wallace, era încheiată. Vechea disciplină morală era înlocuită cu noua evanghelie a permisivității. Soli Dei Gloria a lui Calvin a fost înlocuită de adorarea aglomerărilor umane, a unor întregi rase, popoare sau clase – sau, prin contrast, de cultul individului alienat, a anti-eroului. Dacă este ceva în neregulă cu oricare dintre acestea, în mod colectiv sau individual, vina nu se află în ei, ci în circumstanțele externe – în opresiunea economică, în educația defectuoasă, se datorează traumelor provocate de statutul de minoritate, excluderii din diverse cluburi sau frății, unor „descărcări” sexuale inadecvate, tabu-urilor sociale impuse, taților autoritari, cartierului sărac, lipsei facilităţilor potrivite din toalete sau a oportunităților de agrement, discriminării etnice și așa mai departe, ad infinitum.

Cu tot predestinarianismul său, calvinismul a încurajat un mod de viaţă ascetic. Deși Dumnezeu poate a decis încă de la începuturile timpului cine sînt cei care vor fi şi cei care nu vor fi mîntuiți, omenirea nu fusese niciodată absolvită de obligația cel puțin de a lupta pentru fericirea veșnică prin rugăciune, muncă grea şi disciplinarea poftelor, prin severitate pentru sine și caritate pentru alții, prin ascultare, disciplină, citirea și urmarea Sfintei Scripturi, prin primirea celor două sacramente și printr-o viaţă personală dusă în sfințenie. În ochii lui Calvin, omul, deși o fiinţă definitiv marcată de naşterea în păcat, era totuși o creatură responsabilă. În ochii lui Rousseau, omul este în același timp bun și iresponsabil – o creatură a circumstanțelor. Deși natura poate permite unele inegalități fizice și intelectuale, orice om este în esență la fel de bun ca oricare altul, o noțiune acum profund imprimată în folclorul american. O ciudată teologie creștină a introdus acest concept prin afirmaţia că „toţi sîntem egali în fața lui Dumnezeu”. Dar Scripturile nu vorbesc nicăieri despre egalitate; nu toţi primim aceeaşi cantitate de har. Hristos nu i-a iubit pe toți ucenicii Săi în mod egal, iar dacă Iuda ar fi fost admis ca egal al Sf. Ioan, creștinismul ar fi trebuit să-şi închidă demult magazinul. Nu există egalitate nici în Ceruri, nici măcar în Purgatoriu, dar s-ar putea foarte bine să fie egalitate în Iad, acolo unde îi şi este locul³⁷⁾37[[37]]Egalitatea invocată de teologi este, de obicei, egalitatea adverbială. Avem în mod egal suflete (dar, desigur, nu suflete egale), suntem în mod egal copii ai lui Dumnezeu (dar nu și copii egali ai lui Dumnezeu), etc. Faptul că avem în mod egal conturi bancare nu înseamnă în nici un caz că avem conturi bancare egale.[[37]].

Este trist să observăm că transformarea progresivă a gîndirii creștine de la conceptul Calvinist la cel Roussellian despre natura umană a fost susținut de diverse denominaţiuni, în special de ramurile lor liberale, și că a fost însoțită de o introducere pe furiş a secularismului în teologiile lor. În loc să-şi conducă turmele, clerul a început să le urmeze tendințele seculare, nepăsători față de avertismentul lui Chesterton că Biserica este singurul lucru care ne salvează din sclavia degradantă de a deveni copii ai timpurilor noastre. În acest sens, nici Biserica Catolică, din America și din alte părți, nu s-a ridicat la înălţimea misiunii sale. În zelul său contra-reformator, s-a îndepărtat cu toată viteza de calvinism, doar pentru ca apologeții săi să sfîrşească mult prea des în brațele lui Jean Jacques.

Pălăvrăgeala continuă şi lăcrămoasă despre „demnitatea omului” este deprimantă. Bineînțeles că aceasta există, dar poate fi şi ușor pierdută. Demnitatea este ceva care trebuie să fie recîștigat în fiecare zi; ea nu trebuie să fie considerată indiscutabilă³⁸⁾38[[38]]S-ar putea susţine, totuși, că în nici un sistem politic demnitatea omului nu este atît de contestată ca tocmai în cele care derivă din Revoluția Franceză, adică cele inspirate de Rousseau. „Democrația” aparține aceluiași grup. Aici omul este o simplă cifră, este o unitate aritmetică, nu algebrică. Cu mult timp în urmă, Aristotel a remarcat că în democrații oamenii sînt socotiţi în funcţie de număr și nu după valoare.[[38]] şi nici nu trebuie atribuită în mod automat oricărui mic gargaragiu, sau fiecărui om de nimic, fie el mare sau mic.

În unele cercuri teologice catolice, în ultima vreme a avut loc o reevaluare respectuoasă a personalității și învățăturilor lui Martin Luther. O reevaluare similară a lui John Calvin ar fi o problemă mai dificilă, atît doctrinar, cît și psihologic, pentru că pe cînd Luther era coleric, dar inimos, Calvin era aspru, rece și calculat. Totuşi, Calvin este acela, mai degrabă decît Luther, care a avut o influenţă de durată și a schimbat lumea; și apoi, între Calvin – la urma urmei, un teolog creștin de geniu – și Rousseau, philosophe păgîn, nu ar trebui să existe nicio îndoială cu privire la care dintre ei merită aprecierea catolicilor.

VI

Sferele sociale și politice reprezintă locul în care deplasarea loialităților de la reformatorul religios către romanticul filosof au produs cel mai mare rău. În derularea afacerilor interne sau externe, răutatea reală sau potențială a naturii umane este în mod intenționat trecută cu vederea. Deoarece nimeni nu este considerat cu adevărat vinovat pentru nimic, condițiile sociale trebuie să fie în mod constant criticate și corectate; astfel, tot un experiment nobil va urma după eșecul altuia, un bun exemplu în acest sens fiind experimentele socialiste din Rusia Sovietică. Că ființele umane ar putea fi leneșe, înșelătoare, avare, invidioase, dușmănoase sau pur și simplu proaste, este un lucru care, aparent, nu primeşte niciodată permisiunea să pătrundă într-o minte neo-rousselliană. Păcatul originar și manifestările sale se află, desigur, în centrul teologiei calviniste. Doctrina dominantă în lumea catolică pe acest subiect este mai puțin severă: „Omul este lipsit de darurile sale extraordinare și este afectat în firea lui.” Am rămas cu o voință slăbită, cu o înțelegere umbrită și cu o înclinație puternică către rău. Însă cu ajutorul harului solicitat și obținut, putem rezista în faţa tentaţiei, permițînd astfel posibilitatea mîntuirii prin liberă alegere, precum și prin alegere divină. Dar tendința contemporană este către o respingere totală a acestei doctrine. În locul unei omeniri corupte de la natură, ni se propune imaginea unui om bun de la natură, poate uneori slab, dar care aspiră mereu la bunătate, adevăr și frumusețe. Dat fiind că atît de des faptele contrazic flagrant această plăcută teorie, era necesar ca aceasta să fie democratizată. Majoritățile sînt întotdeauna bune, au întotdeauna dreptate, doar că există unele minorități potrivnice – aristocrați, capitaliști, evrei, preoți, generali, bancheri, producători, anumiţi politicieni sau anumiţi intelectuali, după caz. Majoritatea, reprezentînd media, constă, după cum ar dori un idiom popular, din cei buni, iar minoritatea, reprezentînd cîteva excepții, sînt cei răi³⁹⁾39[[39]]Locke era convins că „drept este ceea ce vrea majoritatea – ceea ce o majoritate vrea este drept.” Cf. Willmoore Kendall, „John Locke and the Doctrine of Majority Rule”, în Illinois Studies in the Social Sciences, Vol. 26, No. 2 (1941), p. 132. Această noțiune este foarte rousselliană. Cu siguranţă, nu ar fi fost împărtăşită de Voltaire, care aparținea Iluminismului, dar nu şi romantismului. Disprețul său pentru Rousseau era profund. Cf. schimbul său de scrisori cu d’Alembert în Oeuvres completes de Voltaire (Paris: Societe Litteraire, 1785), Vol. 68.[[39]]. Doctrina despre volonté générale nu permite existenţa unor minorități și toate mișcările ideologice care decurg din Revoluția Franceză – democrația iacobină, socialismul, comunismul, fascismul, naţional-socialismul – sînt în mod programatic intolerante față de acestea. Noțiunea de majoritate infailibilă care guvernează printr-un fel de drept divin a devenit parte din folclorul american politic și social; drept urmare, suspiciunea de conspirații asupra celor puțini. Procesele de la Nuremberg, de exemplu, s-au bazat pe acuza de conspirație a naziștilor, deși toată lumea știe, sau ar trebui să știe, că naziștii au fost cel mai mare partid din Germania, votat de oamenii buni în alegeri libere și venit la putere printr-un proces democratic. În mod similar, comuniștii italieni de astăzi speră să cîștige puterea printr-un proces democratic, fără nici o conspirație, fără nici o revoluție.

Atitudinea majorităţii americanilor și a unei bune părţi a europenilor față de situaţia din America Latină oferă un alt exemplu de perspectivă politică distorsionată. Pentru mintea liberală pare evident că structura socială din America Latină trebuie să fie greșită, deoarece masele virtuoase de acolo sînt împiedicate în efortul lor de a găsi slujbe care să le ofere un standard de viață mai bun și, drept urmare, se îndreaptă către comunism, în acelaşi fel în care au făcut-o şi masele largi de italieni exploataţi. Adevărul este că practic toți liderii mișcărilor radicale de stînga din America Latină sînt copii de oligarhi sau de burghezi, iar masele pînă în prezent au rămas neimpresionate de aceştia. Dar masele de acolo nu au arătat un prea mare entuziasm nici pentru modul de viață burghez sau pentru virtuțile burgheze – muncă grea și cumpătare. Contemporanii noștri au tendința să se agațe de o idee non-istorică, conform căreia istoria este strict rațională, că acțiunea și reacțiunea se urmează una pe alta într-un mod logic și matematic⁴⁰⁾40[[40]]Cele mai grave revolte din America Latină au loc în care fostul Stat Model, Elveţia Americii Latine – Uruguay. Acesta este un stat al bunăstării strict secularizat, cu o structură socială foarte echilibrată. Nu există probleme grave nici sociale, nici rasiale. Cu toate acestea, liderii teroriştilor Tupamaros sînt fii (și fiice) ale unor familii înstărite sau chiar bogate. Numele Tupamaros vine de la Tupac Amaru, un rebel indian-peruvian din secolul al XVIII-lea… dar în Uruguay nu există indieni.[[40]]. Superstiția care stă la baza acestei convingeri este din nou de sorginte rousselliană, deși, de asemenea, în parte provine dintr-o anumită naïveté a catolicilor de a pune un prea mare accent pe conceptul aristotelian şi scolastic al omului ca animal rațional. Noțiunea de „comunism al stomacului” se potrivește cu ușurință în acest tablou. Aşa şi cu interpretarea revoluției bolșevice ca o reacție la opresiunea ţaristă, ca o revoltă a țăranilor fără pămînt împotriva proprietarilor feudali. Cu excepția lui Kalinin și Dybenko, nici unul dintre liderii bolșevici din perioada 1917-1920 nu a fost proletar. Liderii erau nobili, cum erau Lenin și soția lui, cum erau Chicherin, Dzerzhinski, Lunacharski și Kollontay Alexandra, sau evrei burghezi, cum era Troțki, sau ex-seminariști, cum erau Stalin și Mikoian. Mai mult, nu bolșevicii au fost cei care au rasturnat monarhia rusă; aceasta a fost în mare măsură activitatea unor alte elemente liberal-democrate. În plus, în 1917, doar 23% din terenurile arabile din Rusia – în comparație cu 55% în Marea Britanie – aparțineau marilor proprietari.

VII

Credința că omul este bun și devine rău doar din cauza problemelor cu care se confruntă este un nonsens total. Proverbul portughez, Castiga o bom, melhorará; castiga o mau, piorará – „pedepseste un om bun și va deveni mai bun, pedepseşte un om rău și va deveni mai rău” – este mult mai realist; suferința separă grîul de neghină. Omul trebuie să recunoască faptul că este păcătos, că este slab și înclinat să facă rău. Nu este nevoie de nici o pregătire științifică sau filosofică pentru a recunoaște acest adevăr trist: tot ce trebuie să facem este să privim în propriile noastre vieți și în propriile noastre suflete ca să realizăm că avem cel puțin potențialul de face mari rele. Acesta este un lucru pe care neo-roussellianul, fie el democrat, socialist, comunist sau anarhist, alege să îl ignore. El preferă să creadă în capacitatea inepuizabilă a omului de a face bine. Roussellianul liberal se așteaptă să realizeze acest lucru printr-o permisivitate fără margini, roussellianul anti-liberal va obţine acelaşi lucru prin „sisteme” și utopii. Dar şi disoluţia totală, și reglementarea totală, ambele înseamnă doar moarte.

Istoria politică, socială şi economică, chiar şi istoria religiilor, ne arată în mod clar că, deși există sfințenie și altruism în lume, prevalența invidiei, răutăţii, urii, cruzimii și lăcomiei nu pot fi ignorate fără consecinţe⁴¹⁾41[[41]]Invidia, conform Contelui Bertrand Russell, este motorul democraţiei. Cf. The Conquest of Happiness (New York: Horace Liveright, 1930), pp. 83-84.[[41]]. De asemenea, Istoria nu ne dă nici o asigurare că binele va învinge în cele din urmă. Guverne bune și guverne rele au fost răsturnate prin revoluţii, conducători și oameni de stat buni au fost uciși, ticăloși și monștri au avut victorii, cauze rele au triumfat. Prin compararea conceptului lui Luther despre această lume ca fiind des Teufels Wirtshaus, Hanul Diavolului, şi a conceptului lui Rousseau despre perfectibilitatea nelimitată a omului pe pămînt, devine evident de care parte se află eroarea mai mică și unde este aroganţa mai mare.

Trăim astăzi într-o epocă de triumfalism Roussellian. Bolșevismul este doar una dintre dovezile victoriei sale; o alta o găsim în mișcarea hippie a lumpenproletariat-ului intelectual. Rousseau este bunicul lagărelor de concentrare, dar şi a acestor bordeluri armate pe care continuăm să le numim universități. Avem pe de o parte Vechea Stîngă, un produs finisat al l’Education Sentimentale, cu înclinaţia sa către inginerie socială și tendința sa de a identifica propriile planuri și politici cu volonté générale; iar pe de altă parte avem Noua Stîngă, care a preluat sloganul Retournons à la nature! exemplificat de gloata de nespălaţi, neîngrijiţi, destrăbălaţi, de nestăpîniţi şi ignobili sălbatici care privesc spre lumea a treia a celor subdezvoltaţi pentru inspirație. Eroii lor sînt președintele Mao şi a sa Cărticică Roşie, Che Guevara, Ho Chi Minh, Holden Roberto, criminalii din Harlem și preoții pistolari. Noua Stîngă îşi va continua jocul pînă cînd îi va trece timpul, și aceasta se va întîmpla fie atunci cînd disoluţia rousselliană ne va înghiţi pe toți, fie – așa cum ar trebui să sperăm, mai degrabă – atunci cînd din cotloanele profunde ale subconștientului american amintirea celuilalt genevez se va ridica din nou la viaţă. Aceea va fi o nouă zi pentru Maistre Jehan, o zi mare și mai bună pentru noi ceilalţi.

Articol publicat în Modern Age, Winter 1971.
Traducere de Liviu Crăciun.