Fostul prim-ministru Adrian Năstase este pe cale de a rezolva marea suferinţă a stângii naţionale: nevoia unui discurs în acelaşi timp vioi dar şi orientat spre a solicita, spre a cere explicaţii şi a acuza lamentându-se de nefericirea acestor vremuri. Neezitând să facă pe moralizatorul, Adrian Năstase propune soluţia bunăstării dintr-o pretinsă etică egalitaristă. Din păcate pentru majoritatea grangurilor PSD-işti, încrederea în soliditatea procentelor de 35-38% cu care poporul i-a cadorisit în alegeri de mai bine de 10 ani sau în intenţiile de vot actuale s-a transformat într-o repetare a sloganelor liderului momentan al partidului. Din anul 2000, odată cu alegerea lui Ion Ilici Iliescu ca preşedinte al României, lui Adrian Năstase i-a revenit postul de şef al guvernului şi conducerea nemijlocită a PSD. Avea la dispoziţie cele mai importante tribune de la care să se adreseze ţării şi partidului. Dotat cu talent oratoric înăscut, pus în valoare şi de cunoscutele modulaţii ale vocii persuasiv-ironice, lui Adrian Năstase i-a venit în ajutor lunga stabilitate pe fotoliul de prim-ministru având alături un Parlament domol şi cooperant.

În 2000, reformele – cam şchioape şi neunitare – guvernării CDR produceau primele fructe ale creşterii economice. Ţara intrase pe făgaşul negocierilor cu Uniunea Europeană şi cu NATO, iar atacurile islamiste asupra Americii au avut consecinţe neaşteptate pentru noi. Dacă până atunci ne obişnuisem cu gândul unei perioade foarte lungi de pertractări pentru aderare, impulsurile date de preşedintele american George W. Bush şi de premierul Tony Blair al Marii Britanii făceau ca autorităţilor de la Bucureşti să li se ofere posibilitatea de a scurta etapele. În România orice cuvântare a politicienilor de la putere începea cu o trimitere către „necesitatea adaptării” la cerinţele europene sau la standardele Alianţei Nord-Atlantice. În urma marginalizării PNŢCD, care nu izbutise să intre în Parlament, Partidul Naţional Liberal a adoptat un pact al normalizării relaţiilor cu Partidului Social-Democrat, despre care nu a mai susţinut că ar fi urmaş al PCR. Partidul Democrat – unde Traian Băsescu îi luase locul lui Petre Roman, socotit prea slab şi neadecvat perioadei -, intrase într-un proces de metamorfozare de la una din forţele reformiste ce militau pentru politici de centru-stânga, la un partid cu doctrină populară. Bazat pe o largă majoritate în parlament, Adrian Năstase s-a achitat formal de cerinţele admiterii în NATO şi de adaptare a legislaţiei pentru avansarea agendei europene.

Lui Adrian Năstase i se recunoşteau meritele pentru modul în care răspundea necesităţilor internaţionale ale momentului şi era plimbat cu gondola la Veneţia, dar în ţară aproape toate vocile critice fuseseră amuţite. Ziarele îşi primeau tainul direct din stiloul primului-ministru, iar televiziunile erau organe de desfătare a nomenculaturii PSD cu laude privind marile ei realizări. Scandalul Armageddoanelor a probat limitele libertăţii condiţionate ale unui regim ce continua să folosească serviciile secrete pentru neutralizarea adversarilor politici. Doar Realitatea TV a probat o scurtă dar glorioasă ieşire din tiparul anilor de aur ai pesedismului, suficientă pentru a aduna acel procent şi ceva care l-a adus ca preşedinte pe Traian Băsescu şi a determinat curentul de reconsiderare a lui Adrian Năstase în sânul propriului partid. Era însă mult prea puternic şi prea ambiţios ca să se dea la o parte. Şi-a adjudecat postul de Preşedinte al Camerei Deputaţilor dar nu a mai avut parte de liniştea de dinaintea alegerilor prezidenţiale. Partidul şi-a ales un nou lider, pe Mircea Geoană, care părea soluţia de compromis firească între diversele grupuri de interese. România intra din anii de glorie ai baronilor PSD în era mogulizarii media.

Alegerile de la sfârşitul anului 2004 au arătat că populaţia cerea să se facă lumină în afacerile de corupţie de care se vorbea până atunci cu fereală. Instrumentarea presupuselor malversaţiuni ale fostului prim-ministru părea să meargă foarte încet, organele procuraturii nereuşind să disloce până astăzi zidul de apărare pe care Parlamentul l-a creat în jurul lui. După admiterea în UE din 1 ianuarie 2007, aleşii şi-au uitat promisiunile, Adrian Năstase fiind imun la cercetarea dorită de opinia publică dar şi de legile ţării.

A fost de ajuns că Adrian Năstase să-şi expună gustul precar cu care şi-a superdecorat casa ca vedem ce se ascunde în spatele imaginii personajului spilcuit şi zâmbitor: kitsch-ul. Românii au râs când au văzut un Budha hidos şi alte chinezării îndesate până la sufocare într-un apartament de bloc şi au dat cu tifla aerelor de superioritate pe care le afişa fostul prim-ministru în fronda sa contra organelor statului. Cu greu, încet, Năstase începe să piardă. De la titlul de mare maestru al vânătorilor de sălbăticiuni în număr cât mai mare până la postul din Camera Deputaţilor, anii 2005-2006 au fost cei mai ghinionişti pe care i-a avut. A fost şansa lui că s-a creat prăpastia Băsescu-Tăriceanu urmată de războiul PDL-PNL, atenţia publicului s-a concentrat pe spectacolul luptelor dintre cele două partide ale Alianţei Dreptate şi Adevăr. PSD-ul a manevrat logic în sensul susţinerii PNL-ului minoritar contra PDL-ului şi a lui Traian Băsescu. Televiziunile Antena 3 a lui Voiculescu şi Realitatea TV a lui Sorin Ovidiu Vântu treceau cu toate armele de partea PNL-PSD, critica devenise supercritică la adresa lui Traian Băsescu şi în acest război s-a realizat şi albirea lui Adrian Năstase. Contributor săptămânal la Ziarul Naţional, Adrian Năstase a descoperit că îşi poate trasforma darul oratoriei în armă media şi şi-a mai dezvoltat o dimensiune, de data aceasta pe blogul personal.

Alegerile parlamentare din 2008 au permis PSD-ului să între la guvernare în urma refuzului PNL. Adrian Năstase a rămas însă în opoziţie şi şi-a condiţionat sprijinul pentru Mircea Geoană de pe poziţia celui care reuşise să-şi convingă colegii de marea sa putere de persuasiune. La alegerile interne din PSD din 2010, Adrian Năstase şi-a întărit reputaţia de om fără de care nu se poate conduce partidul, însă toată lumea se preface a nu şti că o probabilă cădere a lui Victor Ponta îl va readuce pe postul de preşedinte. Mai ales în ultima perioadă, marcată de pierderea prestigiului de către „Micul Titulescu”, soluţia Năstase nu mai pare a fi una total imorală sau lipsită de succes. PSD-ul se pregăteşte pentru o nouă perioadă de guvernare speculând erodarea produsă de criză, dar şi de inabilităţile în guvernare şi de lipsa comunicării adecvate din partea PDL. Victor Ponta a început să acţioneze haotic şi să îi oblige pe aliaţii liberali să se delimiteze de unele dintre iniţiativele sale, iar sprijinul pe il acordă Năstase este pe durată limitată. În momentul în care va simţi că grupurile din PSD se vor plictisi de avântul necopt al lui Ponta, Adrian Năstase va fi figura trainică a stângii româneşti ce va reprezenta nu numai puterea tovarăşilor lui Ion Iliescu, ci şi mărturia luptei neîncetate contra lui Traian Băsescu.

Cineva ar putea întreba ce legătură poate să fie între Adrian Năstase şi simboluri. Aş vrea să propun mai multe paliere de discuţie fără a considera că le-am abordat pe toate. În primul rând, pe parcursul a numai şase ani, acest personaj aproape-regal s-a dovedit a fi un tip cu gusturi îndoielnice şi nicicând nu-şi va putea relua atitudinea arogantă din anul 2004. Când România făcea primii paşi înspre Uniunea Europeană, Adrian Năstase ştia să poarte un costum Armani şi să ciocnească un pahar cu şampanie. Acea aură s-a dus, pierdută nu prin declaraţii despre ouă, ci prin recursul la bazar. În al doilea rând ar putea fi vorba de poziţia de lider al stângii europene. Chiar dacă ar mai obţine postul de preşedinte PSD, lui Adrian Năstase îi va fi foarte greu să îi convingă pe ceilalţi conducători ai partidelor socialiste europene că se poate trece peste afacerile sale tip Mătuşa Tamara. Doar prin concesii şi ploconeli va reuşi să menţină o oarecare bunăvoinţă faţă de partidul său, iar asta îi va nemulţumi pe lupii tineri din PSD. În al treilea rând, nu poate fi uitat modul în care a făcut cele mai proaste afaceri ale României, vânzarea Petrom şi contractul pentru construirea autostrăzii Transilvania, două bile negre pe care istoria le va menţiona în dreptul numelui său. În al patrulea şi ultimul rând, nu-i va fi deloc simplu să-şi explice aderenţa şi sprijinul pentru doi lideri falimentari ai PSD-ului, Mircea Geoană şi Victor Ponta. Tinerii urcă în PSD, şi în 2012 vor fi foarte mulţi pentru care tataia, Năstase stă alături de tătucul Iliescu. Buni la vremuri grele, dar nu prea folositori când frâiele puterii vor fi negociate de pe poziţiile unei victorii asupra duşmanului PDL-ist. Ei îi vor reproşa indirect obedienţa de pe poziţia a doua sau a treia cu care s-a mulţumit în ultimii ani şi vor vota un alt preşedinte. Nici cadrele mai vechi din PSD nu văd cu ochi buni opulenţa lui Năstase. Numai o răsturnare rapidă a lui Victor Ponta, să zicem în orizontul unui an de zile nu le va permite tinerilor să-şi formuleze obiecţiunile. Şi asta o ştie şi Adrian Năstase.