Nu e treaba mea să intervin în discuţiile atât de înfocate, iscate de un cântecel care mie mi s-a părut destul de anost şi insipid, inadecvat pentru a transmite un mesaj. “Despre gusturi nu se discută”, nu-i aşa ?

Ceea ce vreau, este să iau apărarea Catedralei. Deși nu sunt ortodoxă, ci greco-catolică.

A fost gândul Regelui Ferdinand, recunoscător Bunului Dumnezeu pentru rezultatul strălucit al unui război greu, care a cerut imense sacrificii armatei şi întregului popor român, ca şi familiei regale.

Aşa gândise şi Ştefan cel Mare, precum şi alţi domni ai Ţărilor Româneşti. Iar recunoştinţa întrupată într-o mare Catedrală a Neamului este normală şi spre lauda lui Dumnezeu.

De altfel, nici marile catedrale din Occident, la care se gândise Regele Ferdinand, nu au fost construite din trufie omenească, ci din pietate, spre preamărirea Atotputernicului. Uneori, tot din recunoştinţă, ca bazilica Sacre-Coeur de la Paris, construită după încetarea unei mari epidemii.

Dacă cei care au condus ţara noastră de la revoluţie încoace nu s-au gândit cum trebuia la spitale şi şcoli, e un subiect aparte şi nu se poate reproşa Bisericii – doar Biserica este separată de stat. Să ne amintim, noi, cei din Bucureşti, – dar şi cei din oraşele de provincie, – că, pe lângă bisericile demolate de Ceauşescu, existau şcoli şi azile de bătrâni, iar cei de la ţară ştiu şi ei, măcar din “Amintirile” lui Creangă, că primele şcoli au funcţionat pe lângă biserica din sat.

Că realizarea unei astfel de catedrale reclamă mari cheltuieli, şi că Biserica a făcut apel la susţinerea statului şi la contribuţia – liberă şi nesilită de nimeni – a credincioşilor, este de înţeles şi de bun simţ.

Reproşurile amare pe această temă sunt doar răbufniri ale multelor nemulţumiri acumulate şi mocnite în sufletele românilor, şi sufocate timp de decenii de teama Securităţii, – după care au urmat alte decenii cu derapajele politicienilor postcomunişti.

Ar trebui să ne bucurăm că Biserica se gospodăreşte în pas cu vremea, că are publicaţii şi posturi de radio şi de TV, bine primite de public, cum sunt şi în alte ţări, şi iniţiative cum ar fi lucrări de binefacere, organizarea de pelerinaje la mânăstirile noastre sau chiar în Ţara Sfântă, şi să ne păstrăm indignarea pentru cazurile concrete de greşeli omeneşti, – ale slujitorilor şi nu ale instituţiei. Să fim drepţi şi mai puţin amari.

Şi mă întreb, dacă apărătorii spaţiilor mici şi de lemn sunt chiar dintre credincioşii care merg duminica la biserică şi se spovedesc şi se împărtăşesc “măcar o dată pe an, la Paşti” (au ocazia s-o facă în săptămânile următoare). Cât despre preferinţele lui Dumnezeu, Cel care a spus: “Veniţi la Mine toţi, cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi”, este clar că Îi plac bisericile pline de credincioşi, care în acest scop să fie şi spaţioase. Sunt şi eu dintre cei care, de marile sărbători ale Crăciunului şi ale Învierii, am vrut să asist, cu copiii, la slujbele atât de frumoase de la Patriarhie, însoţite de impresionantul dangăt al clopotului, care se aude până în cartierele îndepărtate – şi a trebuit să le ascultăm afară, la megafoane, în ploaie sau în frig.

Şi totuşi… ar fi fost mai pe gustul meu o catedrală mai românească, poate în stil brâncovenesc sau al bisericii de la Curtea de Argeş, cum cred că şi-ar fi imaginat-o unul dintre marii noştri arhitecţi ai secolului trecut. Muzeul Ţăranului Român, de ex., este şi el o construcţie de mari proporţii, în stil românesc. Asta s-ar mai putea, poate, rezolva întrucâtva, prin eventuale decoraţiuni exterioare (de ex., – poate – “brâie” sau “ocniţe” cu mozaic de ceramică smălțuită, colorată), care să-i confere un pic de autenticitate.

Sper ca titlul de “Mântuirea Neamului”, care înseamnă mântuirea din cele două războaie mondiale precum şi din comunismul ateu, distrugător de oameni, de biserici şi de virtuţi creştine şi strămoşeşti, să însemne în viitor ocrotirea de alte nenorociri, rătăciri şi ideologii.
 

icon-circle-o  icon-circle-o  icon-circle-o

Parcă totuşi aş mai zice ceva. E în ordine cu Catedrala, – dacă nu va fi copleşită şi oarecum “anihilată” de amploarea construcţiilor administrative anexe din proiect, de care aprigii critici, de altfel, nici nu s-au sesizat. S-ar putea ca ele să nici nu mai lase loc unor mulţimi de credincioşi. Şi mi se pare că cele două “aripi” laterale imită într-un fel ansamblul pieţei sfântului Petru de la Vatican, iar cum nu suntem a doua Romă, poate că nu-şi au locul neapărat – “imitaţia n-are valoare”. Poate ar fi mai potrivit – şi mai ecologic ! – un parc bine îngrijit, cu alei largi, eventual cu straturi de flori, ca la mânăstiri, cu iarbă şi cu copaci – cu castani, tei şi salcâmi – care în câţiva ani vor fi bătrâni, – aşa cum sunt pe lângă bisericile noastre româneşti de la ţară, – şi chiar pe lângă Catedrala Patriarhală actuală, iar pe latura de la strada care urcă dinspre Piaţa Constituţiei, să străjuiască o ghirlandă lungă şi frumoasă de plopi, doar suntem ţara lui Eminescu. Mă mai întreb, dacă numeroasele şi desele ferestre vor mai îngădui, în interior, împodobirea pereţilor cu picturi şi cu icoane, cum este tradiţia bisericilor noastre. Pe de altă parte, sper ca uşile de la intrare să fie destul de largi – nu-mi amintesc dacă s-au prevăzut şi accese laterale, ca de ex. la biserica mânăstirii Radu Vodă.