Dr. Yves Nicolae Cernea este medic internist și profesează la București. Este membru al Asociației Medicilor Catolici și s-a implicat activ în eforturile de difuzare a informațiilor privitoare la viața și martiriul Monseniorului Ghika.

ILD: Mulţi spun că Monseniorul Ghika ajută în orice situaţie. De exemplu, cunosc doi tineri care se pregăteau de nuntă şi nu găseau o piesă din costumul mirelui. După ce au căutat în tot Bucureştiul fără succes, au spus o mică rugăciune Monseniorului pentru că tocmai treceau pe lângă statuia lui din curtea Muzeului de Artă. Peste 10 minute au găsit ce căutau. E un fel de Sfânt Anton român?

Dr. Yves Nicolae Cernea: Istoria celor doi tineri care au nevoie de o piesă vestimentară pentru căsătoria lor, nu o găsesc în mai multe locuri dar, trecând pe lângă statuia Monseniorului din curtea Muzeului de Artă, îi adresează o mică rugăciune. Apoi – la primul magazin – (se pare), găsesc piesa căutată.

La prima vedere pare o chestiune banală, o coincidenţă, întrebarea pare chiar stupidă. Dar nu cred că e aşa. Întrebarea este excelentă pentru că suscită discuţii. Au trecut pe lângă statuia Monseniorului, deci ştiau pe cine reprezintă şi probabil cunoşteau aura lui de sfinţenie, care s-a răspândit prin Bucureşti încă din anii ’50. Au crezut că merită o mică rugăciune. Ei bine, în cazul de faţă, mi se pare extrem de plauzibil să fie o mică amabilitate (ca pe când îl frecventam). Aceasta ţine de extrema sa promptitudine de a te ajuta, uneori extrem de discret, eventual ca tu să nici nu sezisezi că e ajutorul lui.

Îmi amintesc „lecţiile” pe care mi le ţinea, când amintea de cuvântul hazard, afirma: nu există hazard în această lume; totul este orânduit ca să existe indicaţii providenţiale, cu atât mai frapante cu cât e vorba de acţiuni care au în vedere o direcţie câtre Dumnezeu. Indicaţiile sunt o orientare spre scopul etern şi nimic din ce se face nu este nesemnificativ. Totul este în sensul planului lui Dumnezeu. Deci, să zicem, că a fost un hazard şi atât? Nu mi se pare.

De altfel, zilele trecute, Emanuel Cosmovici (din staff-ul postulatorului pentru cauza beatificării Monseniorului – omul care s-a ocupat cel mai mult şi mai consistent de întocmirea dosarului înaintat la Vatican) îmi spunea: „este extraordinar de câte mijlociri (presupuse) am auzit în ultimele luni – ca răspunsuri la rugăciuni către (de acum proaspătul) Fericit: „este ca o ploaie de haruri”. Iar despre cazul cu tinerii care căutau piesa vestimentară, mi-a spus „aveţi grijă! este foarte posibil să fie o intervenţie a Monseniorului.”

Pe de altă parte, Emanuel ştia de la tatăl său, răposatul Horia Cosmovici, că, discutând cu Monseniorul despre mijlocirea sfinţilor, Monseniorul i-a răspuns surâzând: „din experienţa mea, am constatat că sfinţii mai noi sunt mult mai degrabă săritori să ne ajute decât sfinţii mai vechi, proclamaţi ca atare de secole”.
Răspunsul meu la întrebare: este extrem de posibil să fie o intervenţie a Monseniorului.

Un detaliu la chestiune: este aceasta o minune? În general „minune” e o categoria aparte de fapte care suspendă pentru foarte scurt timp o lege naturală. Minunile sunt făcute de Dumnezeu. Uneori la intervenţia unui sfânt invocat. O „minune” apreciată ca atare de cineva nu dovedeşte divinitatea sursei. Numai minunile confirmate de Biserică sunt cele care pot fi considerate astfel. Biserica este singura care are puterea legitimă şi competenţa corespunzătoare să recunoască o minune. Deci singurul criteriu de detectare este ascultarea de hotărârea Biserici. Minunile şi stările excepţionale nu trebuie dorite. Trebuie chiar să ne ferim de ele. Aceste situaţii excepţionale – printr-un echilibru cerut de justiţia divină – implică şi încercări excepţionale, care sunt greu de suportat.

Deci nu mă pot pronunţa. Este un „semn” pe care ni-l face Monseniorul (trebuie să încercaţi cu încredere şi stăruinţă. Nu uitaţi: este un Fericit – deocamdată – nou!).

ILD: Pe lângă înţelegerea „antoniană” pentru nevoile umile ale fiecăruia, care este mesajul Monseniorului Ghika pentru romanul de astăzi?

Dr. Yves Nicolae Cernea:

A. E un exemplu de „servire” – în orice situaţie. Servirea permanentă a lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Şi „aproapele” Monseniorului nu erau numai prinţii, aristocraţii, saloanele diplomatice, înalţii prelaţi.

“Aproapele” erau şi lagărul de holerici de la Zimnicea, al armatei române din timpul războiului balcanic din 1913 – pe care l-a înfiinţat şi s-a instalat în el îngrijind personal holerici, chemând ajutoare medicale din relaţiile lui, în primul rând chemând surorile de caritate „maici catolice” de la spitalul Sfântului Vincenţiu de Paul (Saint Vincent de Paul), o ctitorie a sa.

Tot “aproapele” său erau muncitorii francezi păgânizaţi, ca şi săracii care trăiau într-o suburbie a Parisului făcând parte din „centura roşie a Parisului”, aproape în exclusivitate comunişti. Acolo, la Ville-Juif, în sudul Parisului, s-a instalat ca preot, cu aprobarea cardinalului arhiepiscop al Parisului, după ce fusese hirotonit preot la cincizeci de ani, în prezenţa unor iluştri participanţi – prinţi şi prinţese, lume diplomatică, înalţi prelaţi, etc.

La câtva timp de la această hirotonire şi-a procurat o baracă pe care a instalat-o la Ville-Juif. Jumătate de baracă era capelă şi jumătatea cea mică era camera unde locuia. Şi tot apropiaţii lui erau bolnavii din toate mediile şi leproşii – pentru care avea o aplecare specială. Vizitase în Indochina de pe atunci leprozerii şi îl mişcaseră atât de mult încât s-a specializat în îngrijire leprei (fără să fie medic) la spitalul Saint Louis din Paris care avea o secţie specială pentru leproşi. De altfel, rămânerea sa în România, în vara târzie şi toamna 1939 s-a datorat faptului că era în programul său să organizeze mai uman şi mai civilizat lazaretul de la Tichileşti (Dobrogea) unde erau condiţii total primitive şi aproape inumane.

Dar „slujirile” către aproapele nu se datorau în primul rând compasiunii (milei), ci în primul rând dragostei de Dumnezeu. Vă amintiţi cuvintele lui Isus: cine ajută şi îngrijeşte de bolnavi, de suferinzi, de săraci, pe Mine Mă ajută (sunt cuvinte scoase dintr-un context mai lung).

B. Dar servirea nu includea numai oameni sărmani, bolnavi, prizonieri – a se vedea şi atitudinea Monseniorului în temniţa unde a supravieţuit aproape doi ani şi unde a şi murit.

a) Servirea însemna şi servirea României şi a românilor ca atare. Din acţiunile sale personale pentru România amintesc:
– în timp ce fratele său mai mic, la începutul carierei sale diplomatice, fusese numit consul al României la Salonic, Monseniorul Ghika locuia cu el. Acolo a fost revoltat de politica oficială a statului elen de desromânizare a românilor cuţo-vlahi, armâni (aromâni), macedoneni români, etc., care vorbeau între ei în limba aromână. Erau persecutaţi dacă nu se declarau greci, nu aveau preoţi de limba lor, etc. (cam aşa cum este acum în unele regiuni din Serbia – Valea Timocului, etc.). Monseniorul a publicat articole în presa internaţională despre aceasta. Puteţi căuta detalii.

b) În timpul Primului Război Mondial care îl prinsese în afara ţării, în Italia şi Franţa (unde îl urmase pe fratele său diplomat), a organizat împreună cu alţi români, de exemplu Ion Cantacuzino şi Vasile Lucaci, un Comitet Naţional Român care să permită românilor ardeleni ce fuseseră înrolaţi în armata austro-ungară şi cădeau prizonieri la francezi, englezi, americani, etc., să lupte pentru eliberarea României, în primul rând a Ardealului. Monseniorul pe atunci „laic” a fost numit de Comitetul Naţional Român în exil ambasador pe lângă Vatican. Şi în 1918, la Adunarea din 1 Decembrie, Comitetul Naţional a menţinut ca singura persoană care poate trata cu Vaticanul să fie tot Vladimir Ghika.

c) Mai înainte de Primul Război Mondial a intervenit (cu ajutorul Vaticanului) pe lângă conducerea Bisericii catolice austro-ungare într-o spinoasă situaţie de împărţire administrativă ecleziastică a teritoriului Ardealului, care defavoriza românii greco-catolici din Ardeal, aducându-i sub o episcopie maghiară (celebrul caz Hajdu-Dorog, rezolvat favorabil).

d) După terminarea primului Război Mondial, când România devenise mare, şi după semnarea Tratatului de la Lateran care reglementa relaţiile între satul Vatican şi Italia, un grup de români din afara şi dinăuntrul ţării în frunte cu Demètre Ghika, care era atunci ambasadorul României la Roma, cu Monseniorul Ghika, cu Titulescu, etc., au început negocieri, mai întâi oficioase şi secrete, ale Statului Român cu Vaticanul, în vederea semnării unui Concordat. Apoi acesta a devenit oficial şi semnat – semnificând reglementarea diplomatică a relaţiilor dintre Statul Român şi Statul Vatican.

e) În România, în timpul Răscoalei ţărăneşti din 1907, Monseniorul a înfiinţat un serviciu de ambulanţă pentru zonele de ciocniri între cele două tabere, îngrijind deopotrivă şi ţărani răsculaţi şi proprietari de pământuri.

f) La începutul anului 1900 (urmând exemplul de caritate al Sfântului Vincenţiu de Paul) a înfiinţat în România, la Bucureşti, pe calea Griviţei (un cartier foarte sărac pe atunci) primul dispensar gratuit pentru săraci. Aici erau surori de caritate ale Sfântului Vincenţiu (Fiicele Carităţii), unele franceze, altele românce şi doctori români apropiaţi ai Monseniorului.
După un timp, a conceput înfiinţarea unui spital în Bucureşti, având ca surori tot maici. Încetul cu încetul ideea a început să se înfăptuiască prin donaţii ale unor familii bogate şi cu vază, multe de origine franceză. Aşa s-a înfiinţat sanatoriul Sfântul Vincenţiu de Paul de pe Şoseaua Jianu (azi Aviatorilor). Acest foarte mare spital primea şi săraci care nu plăteau nimic, şi erau îngrijiţi şi operaţi ca şi cei bogaţi – şi primea şi oameni bogaţi care plăteau mai mult, şi pentru cei săraci, astfel bugetul era echilibrat! Aceasta s-a întâmplat înainte de Primul Război Mondial.
Spitalul era proprietatea Ordinului călugăresc al Fiicelor Carităţii cu sediul la Paris. În 1948, spitalul a fost evacuat, surorile (infirmiere, maici) au fost expulzate, iar în spital s-a instalat Profesorul Parhon (pe atunci Preşedintele Consiliului de Stat) care urma să fie preşedintele României, iar spitalul a fost făcut Institut de Endocrinologie.

g) Pe când studia la Roma, a primit permisiune de la conducerea Vaticanului de a face cercetări istorice în arhivele vechi ale Vaticanului. A găsit extrem de importante documente, total necunoscute, din secolele XIII-XIV. Le-a copiat şi a depus la Academia Română circa o mie de coli in folio umplute cu scrisul său mărunt. O parte din cercetări au fost publicate de Monseniorul în Convorbiri Literare, în Revista Catolică şi într-un volum Spicuiri Istorice. Monseniorul spunea „altfel se vede istoria României de la Roma, şi altfel de la Constantinolpol”. „Descoperă astfel o seamă de documente diplomatice surprinzătoare, ilustrând verigi ascunse din contactele confidenţiale întreţinute de Sfântul Scaun Apostolic şi domnitori ai Ţărilor Române – în vremuri îndepărtate, pe când viaţa Bisericilor pământene era încă dominată de slavizare şi (ulterior) grecizare culturală” (citat din Andrei Brezianu, Actualitatea Creştină, Nr. 11 din 2003).

h) În timpul „Păcii de la Buftea” – 1918 – Monseniorul pledează (la Roma şi Paris) pentru nerecunoaşterea acestei „păci” prin care România trebuia să cedeze Bulgariei Dobrogea, iar Austro-Ungariei întinse teritorii din Transilvania.
Şi alte zeci de exemple de angajare personală nelimitată în slujba binelui comun al României.

ILD: S-ar fi vorbit de beatificare daca nu era martir?

Dr. Yves Nicolae Cernea: Bineînţeles. Viaţa Monseniorului a fost plină de dăruire, lui Dumnezeu şi aproapelui – cu extrem de multe episoade pilduitoare – în care şi-a expus chiar viaţa din caritate, încât gândul celor care au trimis Vaticanului propunerea de examinare a vieţii în vederea beatificării nu au crezut că ar fi mai discutată declararea martiriului, dar în categoria de martiriu (dovedit) procesul de beatificare e mai scurt – durează, în cazul Monseniorului, puţin peste zece ani. O beatificare fără martiriu poate necesita uneori un proces de decenii (sau secole !).

Să vă dau un exemplu, care arată (în plus) harul Monseniorului. De mult, fiind la Roma, în jur de 1902-1906, a găsit la un anticariat o cărţulie tipărită la Napoli în 1670. Era vorba de un ignorat până atunci compatriot de-al nostru – călugăr franciscan în secolul XVI, la Napoli, unde era socotit un sfânt care „făcuse minuni”. Il était mort en odeur de sainteté. (Murise în faimă de sfinţenie.) Se numea Ieremia Românul. Cartea a fost cea dintâi semnalare pe drumul viitoarei recunoaşteri şi recuperări a Ferecitului Ieremia, primul român ce avea să fie ridicat la cinstea altarelor de Roma în secolul XX. De aici s-a pornit procesul de canonizare. S-au căutat documentele şi mărturiile vremii şi a fost proclamat „Fericit”. Moaştele lui au fost aduse în ţară. Urmează să se înregistreze altă minune sigură, controlată de Biserică, prin mijlocirea Fericitului Ieremia, ca procesul de beatificare să continue şi, cândva, să poată fi proclamat „Sfânt”.

Pentru examinarea vieţii Monseniorului au fost necesare zeci de mărturii – sub jurământ – în faţa notarilor şi judecătorilor bisericeşti. Apoi au fost examinate toate scrierile Monseniorului, cărţi, activităţi, scrieri particulare. O foarte mare sumă de scrisori (cu personalităţi ca Jacques Maritain, Etienne Gilson, Père Garrigou-Lagrange, cardinali, preoţi, prieteni din toată lumea, familie). Apoi s-a examinat tot ce s-a scris despre el: cărţi, articole, mărturii. Apoi s-a cătat în arhivele vaticane tot ce s-a găsit despre el sau scris de el şi s-a compus un volum cu toate cele enumerate mai sus, tipărite în câteva exemplare, numit POSITIO. Este pentru uzul intern al diferitelor trepte prin care trece un proces de beatificare.

Aici intră în studiu toate documentele privitoare la întemniţarea Monseniorului, toate documentele căutate cu acribie şi tenacitate de cercetătorii acreditaţi de Arhiepiscopia Romano-catolică la CNSAS, documentele elaborate de conducerea de Stat şi de Partid şi de Securitate încă din anii 46-47, sfaturile consilierilor sovietici, care ştiau deja cum se desfiinţează „formal” o Biserică, planurile pentru a desfiinţa Biserica greco-catolică, pentru a anihila rezistenţele prevăzute (arestarea episcopiilor, preoţilor, etc.), planuri pentru a dezlipi Biserica catolică de Roma şi „construi” o Biserică catolică care să fie condusă numai de statul român – în fapt, de Securitate. Ori, aici este contribuţia Monseniorului. Neacceptând aceasta aşa-zisă Biserică „catolică” naţională (care de fapt nu a putut exista nici o zi), Monseniorul, deşi nu avea o funcţie în ierarhia Bisericii, sfătuia, comunica la Roma şi primea de la Roma indicaţii pe căile secrete pe care le avea. De cum Securitatea aresta un ordinarius substitut (locţiitor de episcop numit de Roma) imediat altul era investit de Roma şi îi lua locul. Evident. Căile pe care le folosea Monseniorul erau căi diplomatice. El a ştiut şi a acceptat permanent pericolul în care s-a angajat – şi ce îl poate aştepta. A acceptat sacrificiul.

Tot în POSITIO ocupă un loc important mărturiile din detenţie, procesul, atitudinea la proces. Căutaţi cartea „Monseniorul” tipărită la Editura Galaxia Gutemberg, în 2011, este ediţia a doua. Ediţia întâi era scrisă de părintele Horia Consmovici – amintiri despre Monseniorul Ghika – 1996, iar în partea a doua a cărţii sunt „Pensées pour la suite des jours”, texte inedite scrise de Monseniorul Ghika, tipărite pentru prima dată. Ediţia a doua, care a apărut în anul 2011 la Galaxia Gutemberg cuprinde în partea întâia aceleaşi scrieri ale lui Horia Cosmovici despre Monseniorul, iar partea a doua, inedită, scrisă de Emanuel Cosmovici, este despre întemniţarea şi procesul Monseniorului, cu mărturii ale celor închişi cu Monseniorul, fotografii, agende, etc. (O găsiţi la librăria de lângă Catedrala Sfântul Iosif sau la librăria surorilor pauline de lângă biserica Bărăţiei).

Deci, pe baza documentelor strânse timp de peste zece ani, comisia teologilor de la Vatican, apoi comisia cardinalilor, au citit POSITIO şi au scris scurte comentarii, după care au votat. Rămânea ca Sfântul părinte să-şi depună semnătura, dacă era de acord. Sfântul Părinte Emerit Benedict al XVI-lea a lăsat succesorului său să dea verdictul final. Papa Francisc a semnat şi astfel Monseniorul intră în rândul Fericiţilor ca martir.

Ca să vedeţi cum este alcătuită documentarea pentru Vatican, iată, titlurile şi subtitlurile unui capitol din POSITIO – scris de Emanuel Cosmovici şi Luc Verly:
– reputaţia de martir în România şi în Franţa, precum şi reputaţia puterii de mijlocire a servitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika,
– actele procesului: persecuţia împotriva Bisericii Catolice din România; cauza arestării şi condamnării Monseniorului Ghika;
– martiriul formal din partea persecutorului (acţiune de ură împotriva credinţei catolice);
– martiriul formal din partea slujitorului lui Dumnezeu (primire de bunăvoie a morţii şi comportamente anterioare fără echivoc);
– comportarea slujitorului lui Dumnezeu în timpul detenţiei (patima slujitorului);
– martiriul material din partea persecutorului.

Ar fi de scris o carte în legătură cu binefacerile făcute de Monseniorul Ghika în timpul vieţii, care ar fi justificat ca el să fie declarat sfânt chiar dacă nu era martir. Am amintit mai sus doar câteva acţiuni.