1968-2008. Au trecut 40 de ani de la momentul culminant al deceniului şase.

A fost deceniul pivot al secolului trecut, în special raportat la prezent. Toate fenomenele mainstream de azi au început să capete amploare atunci. La începutul anilor ‘60 nu exista o naţiune palestiniană. Erau iordanieni, sirieni, egipteni sau pur şi simplu arabi. La sfîrşitul deceniului ficţiunea palestiniană se întrupase complet. La început, Franţa era pro-Israel şi America oscila între neutralitate şi suspiciune. La sfîrşit, rolurile erau inversate. La început, America se bucura din plin de respectul Europei recunoscătoare pentru eliberarea de sub nazism. La sfîrşit, sentimentul antiamerican devenise larg răspîndit, datorită războiului din Vietnam. Şi strîns legat de acesta, la început stîngismul era o formă de onanism elitistă, circumscrisă mediilor academice şi jurnalistice. Către sfîrşit, tineretul studios îl adoptase cu entuziasm şi în consens cu excesele vremii şi ajunsese să venereze manualul masturbatorului profesionist — cărticica roşie a lui Mao. A fost un timp în care s-a revărsat o enormă cantitate de talent creator în muzică, arte plastice, film şi literatură. A fost un timp al candorii, al naivităţii, al lui fii tu însuţi dus în extrem, pînă la nirvana auto-negării. A fost timpul care a inaugurat ideea că prostia e scuzabilă, chiar chic, cu condiţia să fie motivată de intenţii bune.

M-am gîndit să încercăm, pe parcursul acestui an, o retrospectivă a anilor ’60. Puţină istorie scoasă de la naftalină are darul de a face mai uşor de înţeles provenienţa materialului din care e croit prezentul. Înainte de multiculturalism au fost politicile identitare, mai bine cunoscute drept identity politics, înainte de antiglobalizare a fost anticapitalism, iar înainte de religia căldurii globale a fost apocalipsa răcirii globale. Pe de altă parte, înainte de antiamericanism a fost tot antiamericanism. Dar, mai ales, înainte de ingineria socială perfecţionată de Uniunea Europeană şi ONU a fost abandonul unei generaţii. Cea mai prosperă şi liberă perioadă imediat următoare celui de-al doilea război mondial a produs cea mai narcisistă generaţie.

1968 – Revoluţia falsă

Robert Fulford

În urmă cu 40 de ani, cînd studenţii rebeli s-au dezlănţuit în toată Europa de Vest, paralizînd Franţa, mini-revoluţia lor lăsa o impresie de falsitate. Retorica înălţătoare părea a fi mai degrabă alimentată de ura faţă de părinţi şi profesori decît de proiecte pentru viitor. Studenţii americani, înfuriaţi pe războiul din Vietnam şi dedicaţi scoaterii din funcţie a preşedintelui Lyndon Johnson, i-au inspirat pe cei europeni. Cu toate că îi detestau pe faţă, tinerii socialişti europeni i-au imitat pe americani, începînd cu un Congres Vietnamez organizat la Berlin în februarie, unde studenţii s-au înscris pentru a denunţa guvernul SUA.

Cînd revolta s-a întins pînă în Marea Britanie, am văzut versiunea ei locală de aproape. Studenţii au luat în stăpînire Hornsey College of Art din Londra, denunţînd educaţia burgheză. Ajuns acolo pentru a realiza un documentar CBC [postul naţional de televiziune canadian, n.trad.], i-am descoperit bucurîndu-se de cea mai fastă perioadă din viaţa lor. Se jucau de-a facultatea, fălindu-se că au eliberat toaletele. Îmi amintesc perfect de un purtător de cuvînt care spunea că acţiunea lor era o pregătire excelentă pentru cariera sa plănuită în domeniul relaţiilor publice. Autorităţile au reluat controlul clădirilor colegiului cînd studenţii s-au dus acasă pentru vacanţa de vară.

Şi totuşi, unii europeni îşi aduc aminte de 1968 ca de un moment strălucitor, anul emblematic al generaţiei lor. Cineva care nu împărtăşeşte o astfel de amintire este Gotz Aly, istoric şi jurnalist german care şi-a expus opiniile într-o carte, Our Struggle: 1968-A Look Back în Vexation. În 1968, cu ocazia unui marş în Berlin, a purtat o placartă cu Mao. „Toţi eram maoişti”, recunoaşte azi. În prezent, crede că antiamericanismul exprimat atunci de tinerii rebeli germani era o eschivare elaborată: „Evitau să confrunte crimele naziste comise de părinţii lor şi căutau în schimb ucigaşi de masă la Washington.”

În 1968 au avut loc evenimente cu adevărat îngrozitoare. Asasinii i-au omorît pe Martin Luther King Jr. şi Robert Kennedy. Sovieticii au înăbuşit cu 5000 de tancuri încercarea de democraţie din Cehoslovacia. Mao Ţe Dun, în continuarea oribilei Revoluţii Culturale, a făcut public planul de re-educare forţată a intelectualităţii chineze în lagăre de muncă agricolă. Poliţia şi insurgenţii au dus lupte crîncene pe străzile oraşului Chicago, cu ocazia convenţiei partidului Democrat din acel an, cînd Democraţii l-au ales pe Hubert Humphrey drept candidat prezidenţial, pentru ca apoi să piardă alegerile în faţa lui Richard Nixon. În Canada Pierre Trudeau, favoritul tinerilor, a devenit prim-ministru în urma unei convenţii Liberale entuziaste şi foarte groovy.

Toată atenţia se îndrepta asupra tinerilor deoarece erau aşa de zgomotoşi, insolenţi şi numeroşi. Jurnaliştii se străduiau să explice „ce spun copiii”. Studenţii manipulau ştirile de televiziune cu fiecare ocazie cînd reuşeau să acapareze controlul asupra clădirilor publice sau de învăţămînt superior. Toate protestele erau împotriva instituţiilor din Vest, nici unul nu îi viza pe Mao sau pe sovietici. Se părea că o întreagă generaţie devenise politică. Nimeni n-ar fi ghicit că acei tineri îşi vor pierde ideologia la fel de repede cum o adoptaseră.

Atît cît a durat, rebeliunea a dat pe alocuri senzaţia unui film, iar în Franţa a fost chiar declanşată în parte datorită iubitorilor de cinema. Răscoala din mai, de departe cea mai mare demonstraţie europeană, a început după ce ministrul francez al culturii, Andre Malraux, revoluţionar şi el în alt moment istoric, l-a demis pe Henri Langlois din funcţia de preşedinte al Cinematecii Franceze, motivînd incompetenţă administrativă. Admiratorii lui Langlois, inclusiv Francois Truffaut, cel mai popular dintre tinerii cineaşti ai vremii, au fost însoţiţi de mii de studenţi cu ocazia protestelor publice la această decizie. Malraux a cedat ulterior, dar numai după ce demonstraţiile au luat amploare în mai multe oraşe şi apoi la nivel naţional. Noi revendicări s-au adăugat nemulţumirilor iniţiale odată ce sindicatele s-au alăturat protestelor şi în final toată lumea a fost de acord că ticălosul cel mai mare era Charles de Gaulle. În jur de 800 de mii de muncitori şi studenţi au mărşăluit prin Paris scandînd „De Gaulle asasinul”. Unii, probabil amintindu-şi filme despre 1789, au desprins pietre cubice din pavaj ca să le arunce în poliţie. O greva naţională a paralizat tansportul feroviar şi aerian.

În Canada, noi ofeream un bun-sosit călduros pentru dezertorii americani. Editura House of Anansi publicase un Manual al emigrantilor de vîrsta înrolării pentru Canada, editat de Mark Satin, un fugar de 21 de ani din Wichita Falls, Texas. Şase ediţii s-au vîndut în 65 de mii de exemplare. Emigranţii potenţiali erau informaţi că: „Nu părăsiţi civilizaţia cînd treceţi graniţa… Canada e un loc plăcut.”

După ce 1968 s-a sfîrşit şi lucrurile s-au mai calmat, multe din cele petrecute în acel an au părut stupide, un exerciţiu de autogratulare în masă. Săptămîna trecută Tom Stoppard, dramaturgul de origine cehă, a declarat că 1968 nu i-a plăcut prea mult la vremea respectivă (avea 31 de ani) şi că îl găseşte jenant şi respingător în retrospectivă. „Am iubit muzica şi stilul vestimentar, dar nu m-am putut lipi de dialog: un argou reducţionist de tovarăşe şi înţelepciune fictivă derivată din proasta înţelegere a religiilor estice”, cuvinte similare cu cele vorbite de un personaj din piesa sa Rock’n’Roll, care are drept punct de pornire anul 1968. Articolul său recent din The Sunday Times are titlul „Anul rebelului pozeur”. Mi se pare cît se poate de nimerit.

În original icon-caret-right 1968 – The Bogus Revolution — National Post, 29 martie 2008